Apicultura – Cap. 4.A

Apicultura – Cap. 4.A

4.1. Acarianul polenului

4.2. Acarioza

4.3. Acidul acetic alimentar

4.4. Acidul acetic glacial

4.5. Acidul fenic

4.6. Acidul sulfuros

4.7. Acul cu venin

4.8. Adăpătorul

4.9. Adelfogamie

4.10. Aerosolii

4.11. Aerul

4.12. Afidele

4.13. Afumătorul

4.14. Agresivitatea albinelor

4.15. Albinele

4.16. Alimentaţia proteică

4.17. Altoirea botcilor

4.18. Ameliorare şi selecţie

4.19. Ameţeala albinelor

4.20. Amibioza

4.21. Amitrazul

4.22. Anecbalie

4.23. Anestezierea albinelor

4.24. Antibiotice

4.25. Apa şi albinele

4.26. Apicultor

4.27. Apifug

4.28. Apistanul

4.29. Apiterapia

4.30. Aprilie

4.31. Arbori şi arbuşti meliferi

4.32. Arhenotoc

4.33. Arici

4.34. Ascosferoza (puietul văros)

4.35. Asfixierea albinelor

4.36. Aspergiloza

4.37. August

4.38. Automatismul la albine

4.39. Azotatul (nitratul) de amoniu

4.40. Azotatul de potasiu (salpetru)

 

4.1. Acarianul polenului

Este un parazit care atacă rezervele de polen ale stupinei consumându-le în întregime şi eliminând excrementele sub formă de pulbere fină. Răspândirea lui poate fi frânată printr-o păstrare adecvată.

4.2. Acarioza (acarapioza)

Este o boală gravă a albinelor cauzată de paraziţi din familia acarienilor Acarapis Woodi, care ajung în traheea albinelor tinere unde depun 20-30 ouă. Atât parazitul adult cât şi descendenţa, se hrănesc cu hemolimfa gazdei şi secretă toxine care afectează nervii motorii ai aripilor, numărul din ce în ce mai mare ai paraziţilor împiedicând normala funcţionare a căilor respiratorii. Albinele mature de 12-15 zile nu mai pot fi atacate, datorită perişorilor stigmatelor care la acestea devin ţepoşi, barând astfel intrarea. Acarienii se înmulţesc mai ales atunci când albina se află în ghem (iarna şi vara pe timp ploios).

Tratamentul cel mai eficient se face prin fumigaţii cu Folbex (de 8 ori din 7 în 7 zile) sau cu Varachet. Stupina infectată trebuie să rămână pe loc până la terminarea tratamentului, după care va fi dusă la un cules bun, la cel puţin 3-5 km distanţă de alte stupine. Există supoziţii în legătură cu prezenţa bolii atunci când există depopulări în masă primăvara, când albinele înaintează în salturi, prezintă tremurături ale corpului, ţin aripile depărtate şi se adună în grupe mici înainte de a muri. Un diagnostic precis nu poate fi pus decât prin examen de laborator.

4.3. Acidul acetic alimentar

Poate fi folosit în hrana albinelor, determinând o urcare a procentului de puiet cu 19% (3 g acid acetic amestecat cu apă la 1 litru sirop).

4.4. Acidul acetic glacial

În concentraţie de 98% se foloseşte cu succes în dezinfectarea fagurilor infestaţi de boli şi dăunători (găselniţă), în doză de 2-3 cm3 pentru fiecare litru din capacitatea stupului ori a locului unde se face dezinfectarea fagurilor. Vaporii de acid acetic fiind toxici pentru om, nu se va lucra niciodată în spaţii închise, ci numai în aer liber, cu mânuşi de cauciuc şi se va evita folosirea metalului în operaţiile de dezinfectare.

4.5. Acidul fenic

Mirosul său puternic îndepărtează albinele dar, întrucât mierea absoarbe mirosul acidului, operaţia trebuie făcută cu multă prudenţă. Poate fi înlocuit cu benzaldehida.

4.6. Acidul sulfuros

S. – Sulful

4.7. Acul cu venin

Acul cu venin al mătcii este mult mai puternic şi mai lung decât al albinelor, matca servindu-se de el la dirijarea pontei sau la uciderea rivalelor (fiind încovoiat şi fără cârlige marginale tip undiţă – ca cel vulnerant al albinei). Veninul este secretat de glanda cu venin a reginei numai la începutul vieţii sale, atrofiindu-se pe parcurs.

4.8. Adăpătorul

Este un vas de diferite forme din care picură sau curge apă în fir subţire. În primăverile reci apa trebuie să fie caldă pentru că albinele care sorb apă rece amorţesc şi nu se mai pot întoarce. Pentru a preîntâmpina acest lucru este indicat a se da apă zilnic în hrănitoarele din interiorul stupilor.

4.9. Adelfogamie – a se vedea Consangvinitate.

4.10. Aerosolii

Sunt particule extrafine pulverizate sub acţiunea unei presiuni. Rezultate foarte bune dă aplicarea tratamentelor medicamentoase sub formă de aerosoli, pulverizarea repetându-se la 7-8 zile. Avantajul acestora este folosirea unor cantităţi foarte mici de sirop de zahăr cu un efect maxim.

4.11. Aerul

Aerul este direct proporţional cu greutatea, nevoia de aer la albină fiind de 2,5 ori mai mare ca la om. Necesarul de aer creşte concomitent cu urcarea temperaturii şi variază după anotimpuri. Eliminarea bioxidului de carbon pe timpul verii presupune un consum sporit proporţional de oxigen. Când albina se pregăteşte să zboare, îşi umflă cu aer sacii de respirat, greutatea ei specifică scade – dându-i astfel posibilitatea înălţării în zbor.

Când albinele se târăsc şi nu pot să zboare pot avea stigmatele de respiraţie nefuncţionale din diferite cauze:

  1. membranele stigmatelor sunt umezite de transpiraţia abundentă, traheea albinei fiind plină cu apă condensată din vapori (accidente care au loc atunci când o colonie este închisă şi nu are aer suficient);

  2. anumiţi acarieni se cuibăresc în stigmate;

  3. reziduurile acumulate în intestinul gros extinde aşa de mult abdomenul încât stigmatele nu mai pot primi aer suficient, iar insecta moare prin înăbuşire.

Pe timpul transportului în pastoral este nevoie să se lase spaţiu între faguri şi sus şi să se monteze site de ventilaţie, lipsa oxigenului putând duce la moartea albinelor (mai ales în stupii foarte puternici).

4.12. Afidele

Sunt nişte insecte producătoare de mană, care nu secretă nici excretă, ci elimină numai zaharurile din sucul plantei care sunt în tranzit prin organismul lor şi pe care nu-l folosesc. Ele se hrănesc doar cu substanţele albuminoide din sevă, deci, mana produsă de aceste insecte este o substanţă liberă de produsele finite ale digestiei. Prin urmare, este greşită părerea că mana ar fi rezultatul digestiei şi excreţiei acestor insecte.

Aceste insecte au şi protectori care le apără de dăunători, primind în schimb serviciile lor. Este cazul lachnidelor, care servesc mană unor furnici de pădure (roşii), cu care acestea îşi hrănesc puii. De aceea apicultorii urmăresc locurile cu multe furnici, acolo lachnidele fiind mai bine protejate.

Există unele specii de afide care trăiesc nu numai pe frunze, în cursul dezvoltării lor migrând şi pe alte părţi ale plantelor. Deşi şi la noi trăiesc peste 100 de specii, numai puţine din ele produc mană în cantitate mare. Când însă în toamnă a fost vreme caldă, fără schimbări bruşte şi ploi multe, ouăle depuse trec cu bine iarna iar în primăvară se înmulţesc foarte mult încât în lunile iunie-iulie, când nu sunt călduri prea mari, produc mană în cantităţi deosebite.

De reţinut:

Mana produsă de aceeaşi plantă gazdă diferă, ca conţinut şi concentraţie de zaharuri, în funcţie de specia de insecte care o produce. Apariţia şi intensitatea culesului sunt condiţionate de următorii factori:

    1. fazele de dezvoltare a insectelor;

    2. numărul şi specia insectelor şi

    3. starea condiţiilor climaterice.

4.13. Afumătorul

Este o unealtă necesară oricărei stupine, materialele folosite pentru ardere trebuind să dea un fum abundent, alb şi rece. Fumul fierbinte, înecăcios, albastru nu face bine albinelor. Dacă în afumător vom pune o bobiţă de propolis fumul va fi mai plăcut pentru albine, mărind efectul lui liniştitor. Asigurarea unui fum bun la momentul potrivit uşurează mult munca apicultorului. Aprinderea uşoară a combustibilului şi menţinerea îndelungată se poate realiza doar prin alegerea unui combustibil adecvat. În general materialele fumigene trebuie să ardă mocnit, să nu producă scântei, şi să emane fum abundent după câteva pompări ale burdufului. Fumul care părăseşte afumătorul trebuie să fie rece, dens şi de culoare albă, ştiut fiind că la o temperatură de 45 0C albinele pier. Fumul produs de materialele care ard repede este fierbinte, iute şi de culoare albastră.

Afumătorul cu sulf este dispozitivul folosit pentru arderea sulfului cu care se afumă fagurii, în vederea distrugerii găselniţei.

Materiale fumigene bune:

  • Bureţii de iască de fag, salcie, nuc etc., sunt foarte indicaţi, cu condiţia să fie curaţi şi bine uscaţi. Este necesar ca bureţii să fie tăiaţi în bucăţi mai mici care se fierb în apă puţin îndulcită cu miere, după care, sunt uscaţi şi introduşi în afumător, producând cel mai corespunzător fum;

  • Bălegarul de vite (nu şi cel de cal), îndeosebi cel uscat pe câmp, de asemenea produce un fum dens, alb şi fără miros iritant cu condiţia să fie uscat şi păstrat în locuri uscate;

  • Iasca şi conurile de brad.

  • Putregaiul de lemn de esenţă tare – cu condiţia ca partea lemnoasă să fie complet degradată;

  • Cârpele uscate (de in, cânepă sau bumbac, cu condiţia sa fie uscate, curate şi sa nu fie introduse îndesat în afumător),

  • Fânul de vară cosit uscat la umbră şi tocat. Fânul de otavă nu este indicat;

  • Rumeguşul, deşi se aprinde mai greu îndeplineşte condiţiile cerute, dar, pentru a preveni încălzirea fumului trebuie să acţionam cât mai lent afumătorul evitându-se apariţia scânteilor. Pentru o ardere constantă se recomandă a confecţiona brichete de rumeguş. La 3/4 dintr-o găleată cu rumeguş se foloseşte 1 kg făină amestecată cu apă. Din acest amestec se fac cocoloaşe cât pumnul, care, după o uscare corespunzătoare (lentă), devin materiale combustibile cu ardere lentă şi emanare abundentă de fum.

  • Ştiuleţii de porumb produc un fum de calitate cu condiţia ca să nu fie mucegăiţi.

4.14. Agresivitatea albinelor

Albinele bătrâne sunt cele mai rele. Mirosurile puternice de parfum, alcool, benzină, transpiraţie etc., sunt tot atâtea motive pentru ca albinele să devină agresive, iar altele, în legitimă apărare, să capete obiceiul de a ne înţepa la întâmplare, chiar şi atunci când nu au vreun motiv imediat, mai ales atunci când:

  • e foarte cald şi prin preajmă trec câini sau alte vieţuitoare transpirate;

  • la începutul primăverii – când înţepăturile lor sunt mai dureroase;

  • după un cules bogat – când plantele nu mai secretă nectar;

  • se apropie o furtună;

  • sunt deranjate prin zguduiri, zgomote intervenţii bruşte etc.;

  • există miros de venin datorat altor înţepături;

  • apicultorul sau persoanele din apropiere sunt îmbrăcate în haine închise. etc.

Cum ne ferim de înţepături?

  • nu trebuie sa umblăm prin faţa stupilor ci întotdeauna prin lateral;

  • să ne ferim de mişcări repezi;

  • să cercetăm cuiburile doar dimineaţa şi seara, evitând apariţia furtişagului;

  • dacă întărâtarea cuprinde mai multe albine, e mai cuminte să abandonăm.

4.15. Albinele

Generalităţi – Albinele

4.16. Alimentaţia proteică

Alimentaţia proteică începută imediat după eclozionare prelungeşte vârsta indivizilor, pe când cea administrata la 10 zile sau mai târziu nu mai prezintă nici o influenţă.

Epuizarea mai grabnică sau mai târzie a organismului albinelor se datorează mai ales activităţii de creştere a puietului. În cazul în care activitatea de creştere a puietului încetează pe timpul verii din diferite cauze, durata de viaţă a albinelor se măreşte, acestea adăugându-şi o rezervă de materii proteice ce contribuie la formarea corpului gras. O importanţă deosebită are nivelul alimentaţiei cu proteine în cazul creşterii mătcilor, insuficienţa polenului sau a păsturii generând naşterea unor mătci de proastă calitate. La indivizii care urmează să intre în iarnă în corpul gras din abdomen se concentrează importante rezerve de albumină, grăsimi şi glicogen, datorită cărora aceştia trăiesc aşa de mult, rezistând timpului rece.

4.17. Altoirea botcilor

B – Altoirea botcilor naturale

4.18. Ameliorare şi selecţie

Ameliorarea reprezintă acţiunea continuă de îmbunătăţire a însuşirilor productive ale familiilor de albine, păstrând în stupină numai familiile care se remarcă prin însuşiri deosebite în ceea ce priveşte producţia de miere şi starea sănătăţii. Fără controlul împerecherii procesul ameliorării înaintează însă greoi. De aceea, pentru ca ameliorarea să dea rezultatele aşteptate este nevoie de înfiinţarea unor puncte de împerechere controlată şi centre de însămânţarea artificială. Marea majoritate a apicultorilor desfăşoară însă o muncă de selecţie pe linie maternă (după calitatea mătcii) care, treptat, duce la îmbunătăţirea calitativă a materialului din stupina lor.

S – Selecţia

4.19. Ameţeala albinelor

Florile teiului alb-argintiu (mai ales specia grandifolia) dau albinelor un fel de amnezie. Albinele nemaigăsindu-şi drumul spre casă, pier depopulând stupii. Se crede că această ameţeală se datorează unor substanţe ca teobromina, sau eterurilor volatile diaforice care, în unii ani, sunt secretate în cantităţi prea mari. Cercetătorii francezi şi elveţieni au ajuns la concluzia că florile de tei emană uneori nectar toxic. Ameţeala albinelor poate fi provocată şi de stupar (prin narcotizări, anestezieri etc.).

4.20. Amibioza

Este o boală parazitară a albinelor adulte produsă de un parazit ce trăieşte în intestinul albinelor. Apare spre sfârşitul iernii şi începutul primăverii. Ca simptom specific este diareea pronunţata a albinelor ce murdăresc stupul şi răspândesc un miros neplăcut.

Nu se cunoaşte un tratament specific. Sunt recomandate masuri de igienă (fagurii dezinfectaţi cu acid acetic, stupii flambaţi etc.) şi o mai bună întreţinere a familiilor de albine (cuiburile vor fi cât mai bine împachetate în vederea păstrării căldurii şi se va administra sirop cu Fumidil B şi vitamina B2).

4.21. Amitrazul

Management apicol – amitrazul

4.22. Anecbalie

Anecbalia este o particularitate căpătată pe parcurs de unele colonii de albine care îşi pierd obiceiul roirii, devenind astfel foarte rentabile. Aceste colonii sunt dinamice, bine populate şi rezistente la boli, datorită faptului că doicile hrănesc larvele cu mult lăptişor. Dacă vom afla în stupină astfel de colonii este bine ca să le folosim ca familii de prăsilă, izolându-le la cel puţin 8 km pentru a se împerechea numai cu trântori proveniţi din familiile anecbalice. Reginele anecbalice nu roiesc, la bătrâneţe convieţuind o perioadă cu cele tinere după care sunt înlocuite liniştit.

4.23. Anestezierea albinelor

În general, anestezierea trebuie făcută cu multă precauţie, existând riscul omorârii albinelor (atunci când doza folosită este prea puternică). Literatura apicolă recomandă: eterul, protoxidul de azot, băşica porcului, nitratul (azotatul de amoniu), valeriana, cloroformul, bioxidul de carbon, alcoolul pur etc., dar, după o experimentare atentă.

Dacă vreun apicultor are experienţă în acest domeniu, îl rog să contribuie la completarea acestei rubrici.

4.24. Antibiotice

Sunt folosite la tratarea diferitelor boli, unele dintre ele putând fi găsite şi în produsele albinei (în păstură acţiunea lor fiind de 3-4 ori mai mare), inhibând dezvoltarea diferiţilor microbi. Propolisul conţine un antibiotic care omoară nu numai microbii, ci şi ciupercile, fiind un puternic fungicid. Albinele au pe corpul lor (pe cap, torace, abdomen şi în secreţiile mai multor glande) diferite antibiotice cu acţiune de lizare asupra unor bacterii, între rase existând diferenţieri (albinele de rasă neagră având cantităţi mai mici de antibiotice decât cele de rasă caucaziană sau italiană), numărul antibioticelor scăzând pe măsura îmbătrânirii.

Antibioticele trebuie folosite însă cu multă prudenţă întrucât microbii, cu timpul, îşi prepară substanţe care anihilează efectul antibioticului, abuzul de antibiotice prezentând un risc. În plus, s-a constatat că toate antibioticele au o oarecare toxicitate, scurtând viaţa albinelor tratate şi influenţând în rău hemolimfa. Atunci când sunt administrate abuziv, sterilizează brutal intestinul şi distruge o serie de microorganisme. Preparatele cu sirop trebuie date cât mai proaspete, preparate în aceeaşi zi. Vindecarea albinelor este mai sigură atunci când vom lua toate măsurile de igienă şi vom păstra în stupină numai familii puternice şi bine întreţinute. Excesul de antibiotice devine primejdios nu numai pentru albine, ci şi pentru oameni, care vor consuma produsele lor încărcate cu astfel de substanţe. Din această cauză este interzisă folosirea antibioticelor în timpul culesurilor de producţie. Mierea cu antibiotice este refuzată la export. De aceea, apicultorii trebuie să fie foarte atenţi ca la familiile de producţie să nu administreze antibiotice.

4.25. Apa şi albinele

Culesul îndelungat duce repede la sărăcirea lichidelor din corpul albinelor, ceea ce are ca urmare o cerinţă mai mare de apă, secreţiile necesare pentru ingerarea hranei depinzând foarte mult de existenţa apei. Apa este folosită la prepararea hranei larvelor (1/7), la stimularea glandelor salivare etc. O colonie normală consumă primăvara 50-200 g apă, vara 300-380 g, pe timp secetos putând ajunge la 500 g. În ţările calde albinele unei colonii consumă chiar 1 litru de apă pe zi, iar atunci când nu mai pot păstra umiditatea necesară roiesc la munte.

În perioadele de cules intens albinele nu mai caută apa căci ele o găsesc în nectarul apos adus de culegătoare, ventilatoarele eliminând surplusul, în stup formându-se astfel o ambianţă umedă, potrivită şi necesară puietului. Chiar şi pe timpul culesului de vară, dacă punem în hrănitor apă, colonia se reînsufleţeşte şi devine mai activă. Pe timpul verii consumul de apă este foarte ridicat, şi de aceea este recomandat a se asigura apa necesară în apropierea stupinei. Lipsa apei duce la diminuarea pontei mătcii, la apariţia unor dezechilibre majore care, dacă nu sunt observate la timp, cu greu mai pot fi remediate. Albinele care nu au apă suficientă trăiesc cu 50-70% mai puţin faţă de cele care au apă corespunzătoare.

Dacă înaintea apariţiei primăverii se stropesc albinele cu puţină apă cuibul va lua o extindere mai mare. Toamna trebuie să fim atenţi la apa pe care o folosim la prepararea siropului pentru completarea hranei de iernare, căci sărurile minerale din apa siropului se acumulează în intestin, creând mari necazuri. Pe timpul rece este bine să asigurăm apă călduţă de ploaie sau apă curgătoare (apa de puţ fiind dură conţine multe săruri minerale). Primăvara însă albinele caută apa mineralizată, organismul lor având nevoie de săruri minerale pentru refacere şi pentru hrana puietului (preferând mlaştinile, scurgerile de la WC şi îngrăşămintele lichide). De aceea, în apa de primăvară, până la apariţia nectarului în natură, se va pune şi sare. Pentru ca să nu devină prea concentrată apa cu sare trebuie schimbată zilnic.

Pentru a preveni îmbolnăvirea albinelor prin consumarea unei ape infestate sau pierderile datorate condiţiilor nefavorabile, primăvara se utilizează de regulă un adăpător cu apă călduţă în care s-a pus puţină sare (1 lingură de sare la 10 l apă), uree (1-2 g la 10 litri apă) sau amoniac (câteva picături la 12 litri apă), presărându-se de jur împrejur paie, pentru ca albinele să nu se aşeze pe solul rece şi să amorţească.

4.26. Apicultor

Persoana care se îndeletniceşte cu creşterea albinelor se mai numeşte stupar ori prisăcar. Apicultura este o îndeletnicire practicată în primul rând din pasiune, apicultorul trebuind să fie un om calm, nelacom, chivernisit, cu un ascuţit simţ practic, bine organizat.

În tot ceea ce întreprinde apicultorul nu trebuie să se bazeze pe memorie ci mai ales pe notările pe care le face în agenda de lucru, fiind astfel în stare să afle şi să înlăture la timp piedicile care stau în calea bunei dezvoltări a coloniilor de albine. Trebuie avut în vedere că unele lucrări nu suportă amânare şi de aceea trebuie să fie punctual în efectuarea lucrărilor până în cele mai mici amănunte.

4.27. Apifug

Apifugul este o soluţie care, datorită mirosului respingător îndepărtează albinele. Este folosită de apicultor pentru a-şi unge mâinile atunci când albinele sunt agresive şi este neapărată nevoie să intervenim în cuibul albinelor. O bună soluţie apifugă poate fi preparată cu flori de soc, introduse la macerat în alcool de 50-600 , după 2 săptămâni, prin strecurare, obţinând soluţia.

4.28. Apistanul

M – Apistanul

4.29. Apiterapia

Apiterapia este ştiinţa care se ocupă cu tratarea şi prevenirea bolilor cu ajutorul produselor apicole, recoltate, transformate sau secretate de albine: polen, propolis, miere, faguri, lăptişor de matcă, venin etc.

4.30. Aprilie

În această lună se intră în perioada creşterii intense, coloniile fiind urmărite îndeaproape pentru asigurarea hranei, fagurilor şi spaţiului, transportului la culesuri de întreţinere, echilibrarea familiilor slabe, prevenirea intoxicaţiilor etc. Ramele clăditoare vor fi introduse la marginea cuibului la începutul lunii, dând de veste stuparului când în colonii apare înclinaţia clăditului. Atunci se dau primii faguri artificiali.

La înflorirea pomilor fructiferi este indicat să ne facem provizii, retrăgând din cuiburi fagurii cu păstură, faguri ce vor fi înlocuiţi cu alţii în vederea depozitării polenului în exces (acolo unde este cazul).

Pentru clădirea fagurilor cu celule de trântor ce se vor da coloniilor paterne în anul viitor, se introduc rame însârmate având lipite, în partea de sus, câte o fâşie de fagure artificial de 1,5-2 cm. Ele se introduc câte una la marginea cuibului între ultimul fagure cu puiet şi cel de păstură. Întrucât mătcile refuză să depună ouă în fagurii noi, ei vor fi daţi spre însămânţare pe timpul verii, fiind plasaţi spre marginea cuibului (câte unul la fiecare colonie). Când fagurii sunt căpăciţi vom înlătura, cu un cuţit sau cu o furculiţă de descăpăcit, căpăcelele celulelor bombate, fagurii fiind redaţi familiilor din care au fost scoşi. Albinele se vor grăbi să înlăture cadavrele de trântori iar mătcile le vor însămânţa din nou. Operaţia se repetă de 3-4 ori, după care fagurii vor fi retraşi, fiind apţi pentru a fi daţi viitoarelor colonii de prăsilă crescătoare de trântori, în primăvara anului viitor.

Tot în aprilie se vor pune la clădit viitorii faguri pentru recoltă şi cuib, aşezând în mijlocul cuibului fiecărei colonii, câte un fagure artificial, ce va rămâne acolo 24 ore, după care va fi retras. Operaţia se poate repeta de 6-7 ori, timp în care albinele sunt hrănite cu cel puţin 500 g sirop pe zi.

Clăditul făguraşilor pentru viitoarea creştere de mătci din ouă, după metoda Joe Smith

Sub şipca mobilă a unei rame clăditoare se lipeşte un fagure artificial cât lăţimea spaţiului gol de sub şipcă. Albinele sub impulsul culesului de întreţinere, sau stimulate artificial, vor clădi aceşti făguraşi în scurt timp, după care ei vor fi retraşi şi puşi la păstrare, pentru a fi folosiţi la creştere.

Înlocuirea mătcilor necorespunzătoare

În cazul în care mătcile necorespunzătoare nu au fost înlocuite în toamnă această operaţie se poate face şi în primăvară cu condiţia să dispunem de mătci tinere de calitate. În cazul în care nu dispunem, se recomandă demararea creşterii timpurii de mătci, încă din prima decadă a lunii aprilie (dacă dispunem de trântori).

Cu 2 zile înainte de maturarea şi altoirea botcilor se formează roii stoloni (fără puiet necăpăcit), ce vor primi viitoarele mătci nefecundate. Roii stoloni vor primi fiecare câte 2 faguri cu puiet căpăcit, o botcă căpăcită gata de eclozionare şi 2 faguri cu provizii. Botca se va altoi pe un fagure cu puiet căpăcit, respectând cu stricteţe regulile ştiute. După 3 zile de la formare se deschid urdinişurile la roii stoloni. În a şasea zi de la formare, fiecare roi stolon va mai primi încă un fagure cu puiet căpăcit. După împerecherea mătcilor, din 10 în 10 zile, roii stoloni vor fi întăriţi de 3 ori cu câte un fagure cu puiet căpăcit şi vor fi stimulaţi cu sirop şi hrană proteică. Dacă în natură există un cules de întreţinere nu mai este nevoie de stimulare.

Primul transport la pastoral

Se face la culturile de rapiţă, având grijă să oferim spaţiu pentru culesul de nectar (evitând blocarea cuiburilor), de la rapiţă putând recolta şi polen.

În vederea sporirii producţiei de miere se vor aplica diferite metode: Miller, Robinson, John Long, a coloniilor de strânsură, Snellgrove etc., în funcţie de tipul de stup folosit.

4.31. Arbori şi arbuşti meliferi

  • Agrişul – numit şi burboană, coacăză sălbatică, răzăchie, struguri spinoşi, este un arbust până în 1,20 m ce dă o producţie de miere de 30-70 kg / ha.

  • Alun – este foarte bun polenifer (februarie).

  • Anin – arin alb şi negru – înfloreşte o dată cu alunul şi dă polen abundent (martie-aprilie); arinul pitic – aninaş – dă de asemenea polen din belşug.

  • Arţarul – jugastrul – dă polen şi nectar abundent precedând cu 10-12 zile înflorirea salcâmului, dând până la 200 kg miere la ha. Mierea este de culoare deschisă şi gust plăcut. Uneori secretă şi miere de mană. Arţarul tătăresc sau paltinul de câmp ori verigariu (specii de arţar) sunt de asemenea melifere. Verigariu ajunge să dea până la 800 kg miere la ha. Este răspândit în pădurile de şes şi deal până la înălţimea de 400 m. Arţarul american dă puţin nectar dar dă mult polen. Dintre toate speciile jugastrul este cel mai melifer (până la 1000 kg miere la ha), în anumite împrejurări dând şi miere de mană.

  • Bradul – cu toate speciile lui: bradul alb, molidul, etc. – este bun producător al mierii de mană (secretată de lecanii), ambele specii dând un polen abundent (pluteşte în aer până la mare înălţime) dar nu le interesează prea mult pe albine, din cauza conţinutului prea mic de albumină digestibilă. Doicile care se hrănesc numai cu polen de molid produc puţin lăptişor şi cu o valoare alimentară scăzută, astfel că albinele ce vor ieşi vor trăi cu 50% mai puţin. Culesul mierii de mană de la brad şi molid are intensitate variată şi apare la diferite date, începând de la poale şi apoi din ce în ce mai sus. În anii favorabili, producţia de miere de mană pe stup poate ajunge la 40-60 kg pe stup.

  • Caisul – florile sunt vizitate mai ales după amiază (25 kg la ha).

  • Călinul – înfloreşte în iulie fiind precedat (în iunie) de dârmoz, o rudă apropiată a călinului, oferind culesuri de lungă durată.

  • Caprifoiul – este un arbust agăţător melifer (np) înfloreşte în mai-iunie şi dă o producţie de 20 kg miere la ha.

  • Castanul sălbatic – castanul porcesc şi castanul calului dau nectar şi polen (foarte bogat în proteine). În anii ploioşi polenul capătă o uşoară alterare devenind puţin toxic. În medicaţia umană polenul de castan nu este recomandabil. În unii ani secretă şi miere de mană.

  • Cătina – cătina albă (salcia spinoasă), cătina de gard ( licină, liţion, zaharică) – sunt specii de arbuşti spinoşi folosiţi la formarea perdelelor de protecţie fiind şi meliferi. Cătina de gard înfloreşte pe o perioadă destul de lungă (mai-octombrie). Cătina albă se dezvoltă bine pe malurile apelor iar nectarul secretat conţine multe vitamine.

  • Cătiniş – Tamarisca (Tamarix gallica sau ~ pallassi) este un arbust ce creşte prin locurile nisipoase şi inundabile (pe malul Dunării şi ostroave, pe văile inundabile ale râurilor Buzău şi Râmnicu-Sărat), având ramuri lungi şi flexibile, cu frunze ca un brădiş, cu flori roz dispuse în spiculeţe ce dau un nectar abundent.

  • Cenuşar – arbore puturos – secretă polen din belşug şi nectar (300 kg la ha), uneori nectarul fiind şi extrafloral (mai ales dimineaţa). Înflorirea are loc spre sfârşitul verii (iunie-august), fiind unul din cei mai meliferi arbori. Se înmulţeşte prin seminţe puse la stratificat, creşte repede, dar nu trăieşte mai mult de 50 de ani.

  • Cimbrişor – este o plantă cu tulpina scurtă ce creşte în tufă. Florile înfloresc prelung (iunie-iulie) şi oferă mult nectar (100 kg la ha).

  • Cireşul – înfloreşte în aprilie-mai (35-40 kg miere la ha), polenul fiind bogat în substanţe proteice.

  • Clocotiş – locutiţă, nucuşoară – înfloreşte în mai-iunie în regiunile de la munte şi dă mult nectar.

  • Coacăzul – pomuşoară, gongioare, ribizli, strugurel – împreună cu coacăzul de munte şi enişorul, oferă mult polen şi nectar (35-100 kg la ha) la începutul primăverii. Frunzele de coacăz sunt utilizate cu succes pentru prepararea unui ceai, folosit în combaterea diareei albinelor (în lipsa măcrişului). Planta struguri negri (o varietate de coacăz) este şi ea meliferă (30 kg la ha).

  • Corcoduşul – corcodel – are flori cu mult nectar (25-40 la ha) ce apar în a doua jumătate a lunii aprilie.

  • Corn – arbore din familia Cornacee – oferă mult nectar şi polen în primele zile ale primăverii.

  • Cruşin – crusci, lemn câinesc, paţachină – este un arbust melifer ce înfloreşte 2-3 săptămâni (mai-iulie) dând 25-35 kg miere la ha.

  • Dud alb şi dud negru – este căutat pentru florile sale bogate în polen în luna aprilie.

  • Fagul – are flori monoice cu saci poleniferi alungiţi şi bogaţi (aprilie).

  • Floarea de ceară – arbust agăţător originar din China, totdeauna verde, cu flori ce răspândesc un parfum puternic ce atrage albinele la culesul de nectar şi polen.

  • Frasinul – înfloreşte în aprilie. Este cercetat pentru polen, propolis şi sucurile dulci secretate de coajă.

  • Gledicia (plătica) – produce nectar (100-200 la ha) şi nectar 8-10 zile (mai-iunie).

  • Gutuiul (alămioara) – dă o producţie de 10 kg miere la ha şi polen din abundenţă.

  • Hurmuzul – cârmâzul dă foarte mult polen (în iulie-septembrie) iar nectarul are aproape cel mai mare conţinut de zaharoză.

  • Iarba neagră (negruşorul ) – este un mic arbust care pe la noi se găseşte mai ales în Munţii Apuseni. Înfloreşte în a doua parte a verii, culesul fiind capricios. Mierea nu este prea indicată pentru iernarea albinelor.

  • Iasomia – jasminul – arbust ce înfloreşte în iunie şi e foarte cercetat de albine.

  • Iedera – iedera zânelor – dă o miere consistentă de culoare deschisă (august-octombrie).

  • Ienupăr – anoperi, cetină, finior, ialovăţ, turtel – arbore cu multe fitoncide (în special soiul cetina de negi), înfloreşte în aprilie-mai şi dă o miere ce se menţine mult timp fluidă.

  • Iovul – loză, răchită moale, răchită puturoasă – arbore ce creşte în regiunile de deal şi de munte şi înfloreşte în martie cu un extraordinar conţinut de polen şi nectar. Mierea are o culoare aurie şi este foarte aromată.

  • Isopul – mic arbust din familia Labiatae oferă polen şi nectar (80-120 kg la ha) mierea de isop fiind de culoare cenuşie deschis cu gust plăcut şi aromă aleasă. Înfloreşte din iunie până în septembrie.

  • Lămâioara – cimbru de grădină – arbust mult cercetat pentru florile puternic parfumate. Din tulpină şi frunze se extrage tymolul, folosit în combaterea păduchilor albinelor.

  • Lămâiţa – arbust ce creşte în ţările calde (America de Sud, Crimeea) – atinge 2 m şi are frunzele parfumate ca cele de la lămâi; la noi se găseşte prin parcuri şi grădini; este folosită în industria parfumurilor; se înmulţeşte prin butaşi puşi din toamnă sub geamuri şi plantaţi în aprilie pe brazde unde rămân 2 ani, apoi se plantează definitiv, fiind protejaţi împotriva crivăţului;

  • Lemnul bobului – bobiţel, drob, grozamă mare – dă nectar şi mai ales polen.

  • Lemnul câinesc – mlădiţă, mălin negru – înfloreşte la începutul lui mai şi dă mai mult polen şi puţin nectar (20 kg la ha).

  • Levănţica – arbust aromatic care ajunge în câţiva ani ca o tufă cu diametrul de până la 1 m (dacă este bine îngrijită) dând o producţie de 500-1000 kg miere la ha dacă cultura se află la cel puţin 500 m altitudine, înflorirea durând 6 săptămâni; se cultivă prin stolonare;

  • Liliacul – dă polen alb şi ceva nectar dar numai în zilele calde.

  • Mahonia – mic arbust ce creşte mai mult prin parcuri, înfloreşte prin martie-aprilie (20 kg miere la ha).

  • Măceşul – răsură, cacadâr, ruja, trandafir sălbatic – este polenifer şi puţin nectarifer.

  • Mălinul – prun sălbatic – dă nectar şi polen în luna mai. Creşte la munte în locurile mai umede.

  • Mărul – este melifer (20 kg miere la ha) dar uneori se fac stropiri tocmai pe timpul înfloririi.

  • Merişorul – creşte pe coastele muntoase, înfloreşte în mai şi asigură un cules de durată (împreună cu afinul).

  • Mesteacănul – înfloreşte în aprilie şi dă polen de o valoare alimentară excepţională (în special cel cu coaja albă).

  • Migdalul – bademul – pom mic ce înfloreşte cel dintâi în livadă şi dă puţin nectar şi mult polen. Este un foarte bun consolidant al pantelor abrupte.

  • Mielaria – răchitanul, arborele de piper înfloreşte din iulie până în septembrie.

  • Mojdrean – frăsiniţă, frasin de munte – este înrudit cu frasinul şi înfloreşte după pomii roditori (100 kg miere la ha), prin pădurile din Banat şi Oltenia (pe versanţii sudici).

  • Moşmon – martochin, năsalcă, scorn nemţesc – înfloreşte în martie.

  • Nucul – este cercetat mai mult pentru polen (atunci când albinele nu găsesc altceva mai bun). Polenul de nuc este foarte abundent în amenţi şi conţine 21,87% albumină digestibilă şi rutină 3%. Consumul acestui polen este salutar pentru oamenii suferinzi de inimă (previne infarctul cardiac şi hemoragiile cerebrale).

  • Oţetarul – arbore din Japonia ce înfloreşte după salcâm, mierea de oţetar fiind parfumată şi de culoare alb-deschis, bătând puţin în verzui.

  • Păducelul – înfloreşte cu 2-3 săptămâni înaintea salcâmului, mierea trebuind recoltată repede pentru a nu cristaliza. Această miere e foarte bună pentru bolnavii de inimă.

  • Păliur – înfloreşte în iunie-august fiind mult cercetat de albine.

  • Paltinul de munte – înfloreşte în lunile aprilie-mai-iunie în masivele din regiunile subcarpatice (200 kg la ha).

  • Părul – gorţ, prăsad – este cercetat pentru polen şi nectar (16 kg la ha), timp de 10 zile.

  • Piersicul – dă o producţie de miere variabilă 3-15 kg la ha), în funcţie de condiţiile pedoclimatice.

  • Pinul – chifăr, luciu, zetin – este un arbore care dă mult polen de calitate inferioară şi uneori miere de mană. În anii excepţionali, la prisăcile aduse la pădurile de pini s-au obţinut câte 95 kg miere de fiecare stup.

  • Plopul alb şi negru – dă mult polen roşiatic, cu multe substanţe proteice. În timpul verii frunzele secretă miere de mană. Mugurii plopului sunt căutaţi de albine pentru propolis.

  • Porumbar – coţobei, mărăcine, spin, târn – este un arbust pitic bun melifer, foarte spinos cu flori imaculate ce apar o dată cu frunzele (25 kg miere la ha) la începutul lui aprilie.

  • Prunul – oferă albinelor un cules abundent (familiile puternice adunând chiar 10 kg de miere, la o producţie de 15 kg la ha). Polenul de prun este bogat în albumine digestibile.

  • Răchiţică – măslin sălbatic, sălcioară – înfloreşte în mai-iunie, timp de 15 zile, florile fiind căutate mai mult pentru polen.

  • Salbă moale – voiniceru – creşte prin păduri muntoase şi în poieni, înfloreşte în mai-iunie, fiind cercetat pentru nectar.

  • Salcia – răchita albă, salcia alburie – este un arbore ce se prezintă sub felurite aspecte, în funcţie de specia respectivă (peste 160 de specii), la noi fiind răspândite 47 de specii. Toate speciile de salcie sunt dioice, cu flori mascule pe unii arbori şi femele pe alţii. Stuparii care nu au salcie în jurul stupinei trebuie să o planteze. Pe la sfârşitul lui iulie începutul lui august, uneori, salcia produce mană (hrană ce compromite iernarea în bune condiţii).

  • Salcâmul alb – salcâm, băgrin, acăţ, măgrin, mălin, dafin -este un arbore originar din S.U.A., adus în secolul al XVIII-lea în partea de sud a ţării (80.000 ha în masiv), totalizând 100-000 ha împreună cu exemplarele răzleţe şi solitare. Plantaţiile răzleţe din sate au mare importanţă apicolă pentru practicarea stupăritului staţionar. Data înfloririi este în funcţie de mersul vremii (la 5 săptămâni de la pornirea în creştere a primilor muguri). Când bobocul atinge 3 cm lungime, se consideră că înflorirea începe după 2 săptămâni (în funcţie şi de mersul vremii). Floarea ţine 8-10 zile la pomii solitari şi cu 2-3 zile mai mult în masiv. În funcţie de umiditate şi după nopţile cu temperatura de +14 0C secreţia de nectar începe să devină apreciabilă, iar după nopţile cu +18 0C secreţia nectarului e foarte bună. Arborii solitari produc mai mult nectar, fiind expuşi mai bine razelor solare. La fel şi cei plantaţi pe soluri uşoare, cu pânza freatică la suprafaţă, şi cei aflaţi în apropierea râurilor sau lacurilor (1100-1700 kg la ha). Plantaţiile aflate pe soluri grele, argiloase sunt slab productive (neatingând nici a treia parte din capacitatea productivă). Evoluţia culesului: în primele zile este modest, urcă până la 10-12 kg pe zi şi scade iar, în ultimele 2 zile scăzând brusc la 2 kg, 1 kg, 0 kg.

  • Salcâmul galben – băşicoasa – înfloreşte la sfârşitul lunii mai secretând cantităţi mari de nectar (chiar şi atunci când plouă). La noi acest salcâm nu prea este răspândit – creşte doar prin parcuri, ca arbori ornamentali.

  • Salcâmul pitic – salcâm de baltă, este un arbust melifer (50 kg la ha), dar mai ales polenifer. Creşte prin zonele inundabile ale Dunării şi pe prundurile văilor mari, înflorind la sfârşitul lui mai timp de 2 săptămâni.

  • Sânger – sângerel, lemn pucios – înfloreşte în mai-iunie şi este melifer.

  • Scoruş – înfloreşte în mai-iunie (25-40 kg la ha).

  • Smârdar – bujor de munte, trandafiraş de munte, iederă cu flori – creşte prin munţii Bucegi (august).

  • Sofora – înfloreşte în a doua jumătate a lunii iulie, timp de 3 săptămâni (300 kg la ha). Polenul de sofora conţine cantitatea cea mai mare de rutină dintre toate florile cunoscute (în proporţie de 25%) fiind indicat să fie colectat şi păstrat.

  • Stejarul – cu toate speciile sale ca tufanul şi gorunul – înfloreşte cu câteva zile înaintea salcâmului şi dă un polen foarte abundent (uneori şi miere de mană – primăvara sau toamna).

  • Teiul – are mai multe varietăţi: alb argintiu, cu frunze late, cu frunza mare, pucios (pădureţ), teiul roşu. Secreţia de nectar începe la minim 16 0C, creşte vizibil după 20 0C, încetând complet la 32 0C, când floarea se deshidratează şi cade. Nectarul începe să fie secretat numai când în atmosferă se găseşte o umiditate minimă de 51-60% şi variază între 800-1200 kg la ha, în funcţie de specie. Teiul e foarte sensibil la negurile de dimineaţă urmate de soare cald (opărirea sau mănarea florii). Sunt ani în care, deşi precipitaţiile sunt însemnate, teiul nu dă nectar sau dă foarte puţin (atunci când mugurii florali au fost atacaţi în primăvară de geruri târzii, după ce arborii şi-au început vegetaţia). Culesurile de la tei nu sunt sigure şi în unii ani eterurile volatile emanate în special în primele zile de la înflorire (teobromina) depopulează stupii. Atunci când, pe timpul înfloritului temperatura e caniculară, teiului îi cade floarea, iar când apar ploi interminabile, grindină sau atac de omizi, culesul e compromis.

  • Trandafirul de lună – este specia cea mai meliferă din familia trandafirilor. Mierea de trandafir nu trebuie consumată decât în cantităţi mici, altfel dă tulburări intestinale.

  • Tuia uriaşă – e un conifer din familia Pinaceae, care dă foarte mari cantităţi de polen, care, spre deosebire de alte conifere, este de calitate foarte bună.

  • Tulichină – cleiţa, chiperul lupului, liliac de pădure – este un arbust cu fructe veninoase care se clasează însă printre cei mai productivi arbuşti meliferi (martie-aprilie) culesul durând 10 zile, în regiunea muntoasă şi submuntoasă – pe locuri umede şi despădurite.

  • Verigariu – părul ciutei, paţachină, salbă moale, spinul cerbului – înfloreşte prelung (mai-iulie) oferind nectar şi polen. Creşte prin păduri şi tufişuri.

  • Vişin – pom fructifer ce dă ceva nectar 7-10 zile (14-74 kg la ha).

  • Viţa de Canada – iederă cu 4 foi, jie sălbatică – arbust agăţător ce se prinde de ziduri cu ajutorul unor ventuze – înfloreşte spre toamnă. Viţa de vie – atrage albinele mai ales pentru polen iar toamna oferă şi un cules, dar trebuie extrasă întrucât peste iarnă provoacă diaree.

  • Zadul – lariţă, larice, zadă, criş – e o plantă monică (cu florile mascule şi femele pe aceeaşi tulpină), produce mult polen care nu are o valoare alimentară prea mare pentru albine. Mierea de zadă nu este bună pentru iernare şi cristalizează repede.

  • Zămoşiţa – este cercetată pentru polen şi nectar. Este folosită la formarea gardurilor vii.

  • Zmeura – zmeurul, rug de munte, zmeurar – este un arbust din familia Rosaceae, cu tulpini înalte de 1-2 m care se arcuiesc la vârf. Are nectar abundent (50-100 kg la ha) pe orice vreme putând fi cules ori de câte ori sunt condiţii favorabile de zbor. Durata culesului este de 15 zile (după salcâm) etc.

4.32. Arhenotoc

Nu trebuie să confundăm mătcile anecbalice cu cele arhenotoce.

4.33. Arici

Aricii consumă nestingheriţi, mai ales pe timpul nopţii, albinele moarte căzute în faţa stupilor. Nu consumă albine vii şi, prin urmare, sunt folositori. Ariciul alungă din stupină broaştele şi şoarecii care sunt dăunători albinelor.

4.34. Ascosferoza (puietul văros)

Ascosferoza sau puietul văros este o boală infecto-contagioasă specifică larvelor de albine cărora le determină moartea în primele două zile ale stadiului de puiet căpăcit. Agentul etiologic este micetul Ascosphaera apis care trăieşte în intestinul albinei sănătoase.

Boala evoluează în tot cuprinsul sezonului activ iar transmiterea se face prin ingestie şi transcutanat. Treptat boala cuprinde şi puietul de lucrătoare şi pe cel din botci. Larvele moarte de puiet văros sunt mumifiate, casante, de culoare alb-cenuşiu sau uneori brună, au aspect specific, pot fi uşor detaşate din celule, şi pot fi observate deseori pe fundul sau în faţă stupului. Uneori albinele acoperă cu ceară larvele afectate, evitând răspândirea bolii. În fagure se observă o aşezare neregulată a larvelor, denumită aşezare în „mozaic”. Căpăcelele celulelor sunt uneori puţin scobite (puietul putând fi atacat în diverse stadii de dezvoltare), manifestări mai aparente existând la larvele în vârsta de 3-4 zile. La începutul ei infecţia atacă de preferinţa puietul de trântor şi se propagă apoi la cel de lucrătoare.

Infecţiile micotice îmbracă de regulă un caracter enzootic. Ele apar mai ales la familiile de albine cu deficienţe fiziologice iar când toate familiile de albine se găsesc sub influenţa aceloraşi factori debilitari, boala se poate extinde căpătând caracterul unei epizootii. Precizarea diagnosticului de micoză se face clinic, pe bază prezenţei formaţiunilor micotice pe larve afectate, albine şi faguri mucegăiţi şi pe baza unor examene de laborator.

Tratament. Pentru combatere se execută igiena şi dezinfecţia necesară (îndepărtându-se şi distrugându-se mumiile şi fagurii puternic afectaţi), după care se tratează cu Micocidin.

4.35. Asfixierea albinelor

Asfixierea voită se face cu sulf – atunci când se urmăreşte desfiinţarea în întregime a unor familii bolnave (fără nici o şansă de redresare).

Asfixierea accidentală – poate avea loc în timpul transportului stupilor cu faguri plini cu miere necăpăcită, sau când stupul a fost lăsat prea mult timp închis, mai ales când colonia este puternică iar ziua este prea călduroasă. Familiile puternice cad primele victime.

Asfixierea mătcii – apare atunci când albinele îşi suprimă singure matca sau nu accepta matca introdusă de apicultor.

4.36. Aspergiloza

Este o boală provocată de o ciupercă microscopică care trăieşte pe polen, un mucegai care se dezvoltă în orice mediu în care se produce o descompunere sub acţiunea umezelii şi căldurii. Germinaţia acestui mucegai începe la + 5 0C şi încetează la peste + 35 0C, continuând să se dezvolte chiar şi în lunile de vară ploioase, larvele care primesc o hrană cu polen infectat de această ciupercă murind în celulele acoperite de un strat albicios, ca o brumă. La revizia de fond, primăvara, albinele moarte de pe fundul stupilor au abdomenul acoperit cu un praf verzui sau albicios, ca o brumă, boala atingând mai ales fagurii mărginaşi. Este o boală infecto-contagioasă comună larvelor şi albinelor adulte, făcând parte din categoria zoonozelor. Este foarte periculoasă întrucât poate provoca afecţiuni pulmonare şi la om. Transmiterea se face pe cale digestivă şi transcutanat. Larvele mor imediat după căpăcire sau în momentul căpăcirii; în celulele necăpăcite se poate observa o pânză de mucegai galben-verzui sau negru; zonele de fagure afectat se lărgesc progresiv cuprinzând mai multe celule cu puiet, formând insule sau plaje de mucegai; larvele se deshidratează au aderenţă la pereţii celulei şi au consistenţa dură; albinele prezintă stări de agitaţie, incapacitate de zbor, cad în faţa stupilor, fac mişcări dezordonate ale membrelor, pieselor bucale sau ale segmentelor corporale şi mor în câteva ore prin toxemie; cadavrele prezintă abdomenul uşor mărit, care în scurt timp devine dur că şi toracele, miceliul invadând întreg corpul albinei pe care-l acoperă cu un strat de miceliu de culoare galben-verzuie.

Boala apare mai ales primăvara timpuriu, când, datorită ventilaţiei necorespunzătoare, pe pereţii mărginaşi şi pe fagurii cu polen apa se condensează favorizând apariţia mucegaiurilor. Doicile, în lipsa unui polen proaspăt se hrănesc cu polenul mucegăit şi îmbolnăvesc puietul, în formele grave boala se extinde şi asupra albinelor adulte, care, nemaiputând defeca, se constipă şi mor. Cadavrele unor astfel de albine trebuie arse iar fagurii cu păstură mucegăită trebuie înlocuiţi, colonia mutându-se într-un stup dezinfectat. Albinele de pe faguri se pulverizează cu o soluţie de hipoclorit de sodiu (apă de Javel) în proporţie de 150 g la litrul de apă.

Diagnostic. Diagnosticul se stabileşte pe bază examenului clinic al probei de puiet afectat şi al albinei adulte, diferenţiindu-se de paraliziile albinelor şi intoxicaţii.

Examenul clinic. Puietul pietrificat la un examen clinic sumar se poate confunda cu puietul văros (este o boală provocata tot de o ciupercă) dar, spre deosebire de ascosferoză:

  • larvele afectate sunt aderente la pereţii celulei, albinele neputându-le elimina din fagure;

  • puietul bolnav nu este în „mozaic” ci în grup de larve prinse în insule verzi de mucegai;

  • aspergiloza afectează şi albinele, între inelele abdominale, observându-se acelaşi mucegai verzui ca şi cel de pe fagure (provocând mortalitatea atât a albinelor cât şi a puietului).

Examenul de laborator. Un diagnostic de certitudine se face prin completarea examenului clinic cu examenul de laborator, întrucât se pot ivi uneori erori legate de contaminări cu Penicillium, care apare sub formă unui mucegai verzui, în general pe fagurii prost întreţinuţi, prinzând atât marginile exterioare ale celulelor cât şi albinele moarte din celule.

Tratament. Pentru a preveni infectarea polenului din faguri de la rezervă se foloseşte vaporizarea acestora cu acid acetic glacial, aerisind apoi depozitul. Dacă boala a atins mai multe colonii se recomandă sacrificarea acestora.

Pentru combatere se îndepărtează fagurii cu puiet afectat şi albinele moarte din stup şi din afara stupului care se distrug prin ardere; se face tratamentul cu Micocidin ca şi în cazul ascosferozei iar familiile grav afectate se distrug prin ardere deoarece aspergiloza se transmite şi la om (dezinfecţia de necesitate fiind obligatorie). Deşi diagnosticul diferenţial între aceste boli nu prezintă o importanţa deosebită din punct de vedere terapeutic, tratamentul celor două maladii fiind acelaşi (cu micocidin), este necesar totuşi a se preciza boala, ştiut fiind că aspergiloza este o zoonoză (adică o boală ce se transmite şi la om).

Transmiterea aspergilozei la om. La om boala atacă căile respiratorii şi ochii. Ciuperca pătrunde la nivelul alveolelor pulmonare sau în special complică leziunile TBC putându-se multiplica în cavernele tuberculoase sau de-a lungul bronhiilor, unde constituie aspergiloze bronhice, formând adevărate colonii în care se găsesc micelii şi corpi fructificanţi. Diagnosticul se precizează prin examen bronhoscopic sau prin examen microscopic şi cultural al expectorantului. Un asemenea efect nedorit se poate evita foarte uşor, luând nişte măsuri de precauţie prin purtarea unei măşti de tifon la gură şi la nas în timpul examinării familiilor de albine bolnave. Este indicat a se umecta masca cu un antiseptic sau chiar cu apă pentru a reţine sporii ciupercii patogene. Tot atât de indicată este şi spălarea mâinilor, precum şi purtarea echipamentului de protecţie (halat curat), ce va fi fiert după întrebuinţare.

4.37. August

Asigurarea florei melifere. La munte, în prima decadă a lunii zburătoarea mai secretă ceva nectar, dar, după 15 august albinele nu mai găsesc posibilităţi de cules. În pădurile de conifere apare uneori mana, oferind un cules destul de bun, mai ales în zilele cu nopţi calde. În terenurile de cultură albinele găsesc uneori culturi de molură ce mai oferă ceva polen, iar în unităţile cu sector zootehnic, unde se află culturi de napi porceşti, sau se fac 2 culturi pe acelaşi teren (după păioase), cu plante pentru siloz, albinele găsesc ceva nectar şi polen de la floarea soarelui sau porumb furajer însămânţat împreună cu sulfina albă. Sulfina şi facelia, talpa gâştei şi rostogolul, oferă bune culesuri, mai ales dacă vara au beneficiat de câteva ploi bune.

Reactivarea nucleelor. Nucleele rămase din mai-iunie din roiurile temporare, se scot din stupii pepinieri colectivi (unde şi-au împerecheat mătcile) şi îşi reiau rolul iniţial de conlucrare independentă cu FB din care au fost extrase înaintea marelui cules. În acest scop, fiecare matcă va oua în cuibul ei până toamna târziu, când cele două unităţi se contopesc în vederea asigurării unor colonii puternice de 3-4 kg albină. Nu trebuie uitat că o stupină de producţie este aceea care are colonii puternice încă din toamnă, sănătoase, cu hrană de bună calitate şi mătci tinere.

Culesul mierii de mană. În această lună poate apare, fie de la salcie (în regiunile din baltă), fie de la bradul alb sau molid (în cele de la munte) este bine să fie dirijat de apicultor pentru ca proviziile de iernare să nu fie compromise. În acest scop, fagurii plini cu miere de vară vor fi scoşi şi puşi la păstrare, introducând în stupi rame goale cu faguri artificiali. La încetarea culesului mierea se extrage iar fagurii cu provizii de calitate vor fi redaţi stupilor din care au fost ridicaţi.

Controlul cantitativ şi calitativ al rezervelor de hrană. Stupii care nu au provizii suficiente sau cei de la care mierea a fost extrasă din cauza existenţei mierii de mană vor fi aprovizionaţi cu sirop sau miere de calitate. S-a constatat că albinele iernează mai bine cu miere căpăcită provenită din hrăniri masive cu sirop de zahăr (puţin acidulat şi în proporţie de 60%) în această lună, faţă de fagurii de miere a căror provenienţă este îndoielnică (cu spori de nosemoză sau anumite procente de miere de mană). În situaţia în care culesul a fost deficitar, se vor asigura în cuib faguri de culoare mai închisă în care albinele vor depozita hrana masivă de completare care, trebuie să fie căpăcită înainte de venirea frigului, folosind cu precădere albinele bătrâne care oricum nu vor intra în iarnă.

Deschiderea urdinişului de iarnă. Se face concomitent cu micşorarea celui de vară, începând din luna august, pentru ca albinele să-şi poată organiza hrana de completare acolo unde îşi aleg loc pentru ghemul de iarnă. La 1 septembrie (cel mai târziu) urdinişul de vară va fi închis definitiv. Nucleele ajutătoare vor avea de asemenea micşorate urdinişurile la cel mult 3 cm, fiind prevăzute cu distanţiere din cuie pentru a le feri de dăunători.

Reînnoirea mătcilor. Mătcile tinere obişnuit se dau coloniilor de obicei pe timpul culesului de la floarea soarelui. Înlocuirea mătcilor se poate face şi în luna august, scopul fiind intrarea cu o populaţie cât mai numeroasă la iernare. Cu mătcile vârstnice înlocuite se fac nuclee ajutătoare cu ajutorul cărora se sporesc efectivele de puiet, în octombrie fiind iernate în stupi pepinieri sau sacrificate.

Alegerea nucleelor ajutătoare. Mătcile nucleelor ajutătoare ce vor ierna în stupi alături de FB sunt cele ce au mătci prolifice şi neuzate, verificate în cursul sezonului respectiv.

Creşterea târzie de mătci. Se poate face şi la începutul acestei luni, dacă afară este ceva cules, dar în general nu sunt de valoarea celor crescute în lunile iunie-iulie.

Reactivarea ouatului. La mătcile care şi-au restrâns activitatea se recomandă introducerea câte unui fagure cu puiet necăpăcit, fără albina acoperitoare, odată cu hrănirea puietului matca va fi şi ea hrănită mai bine şi va oua mai mult.

Căldura în cuib. Trebuie să rămână constantă, neinfluenţată de nopţile reci, pentru ca matca să nu fie stânjenită. În acest scop, peste podişor va fi aşezată perna protectoare care nu trebuie să lipsească nici vara. Cuibul se va restructura, trecând către margine fagurii clădiţi din anul curent care au ceva puiet, după eclozionarea puietului aceştia se vor retrage, lăsând în mijlocul cuibului doar fagurii închişi la culoare cu mierea deasupra elipselor cu puiet. Urdinişurile se vor reduce la 4-5 cm, deschizându-se urdinişul superior. La stupii orizontali sau cubici se va schimba poziţia din pat rece în pat cald. Aceste modificări trebuie făcute înaintea începerii hrănirilor de completare.

Hrănirea de stimulare. Se poate face transportând stupina la un cules de întreţinere târziu sau, în cazul în care nu se mai află nici o stupina pe o rază de 4-5 km se va face stimularea direct în natură. La hrănirea de stimulare trebuie care se va face la toţi stupii trebuie asigurate provizii de păstură sau polen. Alimentarea în doze mici urmează după asigurarea proviziilor de iernare, având asiguraţi în centrul cuibului 4 faguri închişi la culoare, stropiţi cu sirop. Stimularea cea mai bună se face prin descăpăcirea fagurilor cu miere după diafragmă.

Adaosul medicamentos contra nosemozei. Este de preferat a se face împreună cu hrana de stimulare căci dozele fiind zilnice şi în cantităţi mici, albinele consumă zilnic şi integral siropul medicamentos fără să-l depoziteze.

Tăierea fagurilor. Operaţia este uşurată dacă pe speteaza superioară a fagurilor este înscris anul clădirii. Fagurii cu păstură vor fi păstraţi până în luna ianuarie când păstura se extrage în vederea hrănirilor de stimulare din timpul primăverii.

Sulfurarea fagurilor de la rezervă. Se face imediat după retragerea lor din cuib pentru a preveni atacul găselniţei. Pentru tratarea lor cât mai eficientă fagurii se stropesc cu apă în vederea combinării acesteia cu vaporii de sulf, rezultând acidul sulfuric, substanţă toxică ce distruge şi sporii de nosemoză.

Procurarea fagurilor artificiali. Cu cât fagurii vor avea o vechime de fabricare mai mare cu atât rezistenţa lor va fi mai bine asigurată.

Ridicarea magazinelor de recoltă. Acolo unde nu mai este nici o nădejde de cules, nu trebuie să întârziem cu ridicarea magazinelor, prezenţa acestora influenţând nefavorabil păstrarea căldurii cuibului. Fagurii magazinelor se vor supune fie fumigaţiilor cu sulf, fie vaporizării cu acid acetic glacial sau cu tetraclorură de carbon.

4.38. Automatismul la albine

Colonia de albine ca şi organismul oricărei vieţuitoare este un automat viu care funcţionează după un anumit program (o mulţime de informaţii instinctive, transmise prin ereditate). Automatismul la albine poate fi demonstrat prin simpla mutarea la câţiva metri a unui stup, pe care albinele, cu toate că îl văd, îl simt şi îl miros, nu-l mai recunosc.

Cunoaşterea cât mai amănunţită a instinctelor albinelor ne va da putinţa asigurării celor mai bune condiţii dezvoltării lor prin respectarea legilor naturale după care se conduc.

4.39. Azotatul (nitratul) de amoniu

Folosit atent şi numai atunci când există o necesitate reală, nitratul de amoniu poate uşura şi simplifica operaţiunile mai dificile cum sunt:

    • introducerea mătcilor,

    • mutarea stupilor la distanţe mici,

    • unirea familiilor,

  • aducerea la normal a familiilor bezmetice etc.

4.40. Azotatul de potasiu ( vezi salpetru)

<<Inapoi la Cuprins Carte Apicultura

Comentarii

Leave a Reply