Apicultura

Share on:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

 

Bibliografie:

  1. Apicultura în România” şi „România apicolă” – reviste ce conţin articole scrise de diverşi autori (până în anul 2000 inclusiv);

  2. Ceara” autor Ing. Traian Volcinschi, Bucureşti 1988;

  3. Iniţiere şi practică în apicultură„, Redacţia de propagandă tehnică agricolă, autori Eugen Mârza şi Nicolae Nicolaide Bucureşti 1990;

  4. Manualul apicultorului – Elaborat sub conducerea prof. dr. V. Harnaj, cu colaborarea ing. V. Alexandru, C. Antonescu, I. Barac I. Cîrnu, C. Culea, Elena Hociotă, N. V. Ilieşu, A. Mălaiu etc., ediţia a IV-a Bucureşti 1979;

  5. STUPĂRITUL NOU – autor Const. L. Hristea, Biblioteca apicultorului, Nr. 21, ACA, Bucureşti, 1976;

  6. Catalog apicol Nr 22 – prof. dr. ing. V. Harnaj şi colaboratorii, redactat de C. Antonescu – Bucureşti 1976;

  7. Flora meliferă – Dr. ing. Ion V. Cîrnu, Editura Ceres, Bucureşti 1980;

  8. A.B.C. APICOL – Const. L. Hristea şi L. S. Pădurean, vol I de la litera A la L, Editura Agro-silvică, Bucureşti, 1967;

  9. A.B.C. APICOL – Const. L. Hristea şi L. S. Pădurean, vol II de la litera M la Z, Editura Agro-silvică, Bucureşti, 1967;

  10. Creşterea albinelor în gospodărie – Colecţia „Caleidoscop”, Editura CERES Bucureşti, 1985.

 

Citate celebre

Einstein

Dacă albinele ar dispărea de pe suprafaţa globului omul nu ar mai avea de trăit decât aproximativ 4 ani; mai multe albine, mai multă polenizare, mai multă iarbă, mai multe animale, mai mulţi oameni”

CUPRINS:

Pag.

  1. Introducere ……………………………………………………………………… 4

  2. Generalităţi. Albina. Organizarea coloniei. ………………………… 5

  3. Mangementul Apicol …………………………………………………………. 9

  4. A. ……………………………………………………………………………………… 19

  5. B. ……………………………………………………………………………………… 33

  6. C. ……………………………………………………………………………………… 41

  7. D. ……………………………………………………………………………………… 57

  8. E. ……………………………………………………………………………………… 71

  9. F. ……………………………………………………………………………………… 73

  10. G. …………………………………………………………………………………….. 79

  11. H. ……………………………………………………………………………………… 81

  12. I. ………………………………………………………………………………………. 87

  13. Î. ………………………………………………………………………………………. 99

  14. J. ……………………………………………………………………………………… 105

  15. K. …………………………………………………………………………………….. 105

  16. L. ……………………………………………………………………………………… 107

  17. M. ……………………………………………………………………………………. 115

  18. N. …………………………………………………………………………………….. 137

  19. O. …………………………………………………………………………….. …….. 147

  20. P. …………………………………………………………………………………….. 153

  21. Patologie Apicolă ……………………………………………………………… 197

  22. R. …………………………………………………………………………………….. 213

  23. S. ……………………………………………………………………………………… 227

  24. Stupăritul Pastoral ……………………………………………………………. 243

  25. Ş. ……………………………………………………………………………………… 255

  26. T. ……………………………………………………………………………………… 257

  27. Tehnologie Apicolă ……………………………………………………………. 267

  28. U. ……………………………………………………………………………………… 275

  29. V. ……………………………………………………………………………………… 281

  30. Z. ……………………………………………………………………………………… 285

  31. Întreţinerea şi exploatarea albinelor ………………………………….. 287

  32. Produse pe baza de miere ………………………………………………….. 297

  33. Legea apiculturii ……………………………………………………………….. 301

1. INTRODUCERE

Apicultura este o ştiinţă în posesia unei bogate experienţe, potrivit căreia apicultorul este obligat să intervină numai atunci când ştie cu precizie ce lucrări are de făcut, cerându-i-se a avea şi a cultiva un ascuţit şi penetrant spirit de observaţie, fără de care nu poate practica cu succes creşterea albinelor. Apicultura modernă, prin toate mijloacele şi metodele, prin selecţia de masă şi individuală, caută să pună în producţie numai albine productive, fixarea definitivă a unei linii putând fi considerată atinsă abia după mulţi ani de muncă, căci lucrarea trebuie făcută în toate stupinele dintr-o regiune, numai astfel putându-se ajunge la producţii constante şi mari.

Ca apicultor, daca vrei sa faci treaba buna, trebuie sa iubesti albinele. Trebuie sa le cunosti firea si sa le ingrijesti. Recolta de miere depinde de felul in care ajuti albinele in momente de restriste. Pentru asta e musai sa stii cum se imparte anul calendaristic al albinelor.

Cea mai grea perioada a anului este iarna. Din noiembrie sau de la primul val de frig, albinele intra in perioada de „iernare”. Albinele nu ierneaza ca ursul, adica nu „hiberneaza”: ele sunt active tot timpul insa iarna nu mai ies din stup. Cind e frig afara se string ghem in jurul matcii si o apara cu caldura lor. In interiorul ghemului sunt 24 de grade constant si albinele stau „afanate” ca sa permita matcii sa se miste. La exterior, ghemul e compact iar temperatura e cu 2-3 grade mai ridicata decat in afara stupului. Cand temperatura scade, albinele dau din aripi si incalzesc aerul pentru ca totul sa revina la normal. Apicultorul trebuie sa le dea de mancare acestor „gardiene” ale stupului, caci altminteri le scade puterea si intreaga familie e pusa in pericol. Pe perioada iernii albinele tin curat in stup, curata fagurii si scot afara „martirii” de la exteriorul ghemului care au murit de frig.

In jurul datei de 10 ianuarie incepe cea de-a doua perioada a iernatului, adica albinele incep sa creasca puietul de pe faguri. Pe masura ce creste ziua si temperatura de afara, puietul se dezvolta iar albinele care l-au ingrijit imbatranesc. In februarie si martie apar din ce in ce mai multe albinute iar in aprilie stupul e primenit: albinele care au avut grija de stup peste iarna mor si sunt inlocuite de tinerele generatii. Acestea sunt viguroase si numai bune pentru cules nectarul din care se va obtine mierea; dar tocmai din cauza efortului pe care il fac, ele au o viata mult mai scurta, cam 35 de zile.

In mai familia este puternica si numeroasa. In iulie stupii au cea mai mare populatie de albine. De aici incolo pina la sfarsitul toamnei, albinele vor munci ca sa faca miere buna.

Albinele sunt poichiloterme, cu aripi membranoase din ordinul Hymenoptera, familia Apide, specia Apis mellifera L, din categoria insectelor sociale poliforme. Necesitatea de a se aduna în grup, se datorează organismului lor poichiloterm, care, prin el însuşi nu poate să dea insectei izolate posibilitatea de a-şi păstra temperatura proprie care să-i asigure vieţuirea.

Albinele au un rol important în viaţa plantelor, contribuind la polenizarea florilor şi mărirea producţiei. Albinele sunt grupate în jurul reginei, într-o populaţie numită colonie, a cărei mărime variază în funcţie de sezon (între 10.000 şi 80.000 de indivizi) şi de bogăţia resurselor nectaro-polenifere care asigură vigoarea coloniei.

2. Generalităţi

 

2.1. Generalităţi

2.2. Albina

2.2.1. Antenele albinelor

2.2.2. Aparatul cerifer

2.2.3. Aparatul digestiv

2.2.4. Aparatul bucal

2.2.5. Aparatul excretor

2.2.6.Aparatul reproducător

2.3. Organizarea coloniei

2.3.1. Cuibul

2.3.1.1. Albina tânără

2.3.1.2. Ceresele-clăditoare

2.3.1.3. Curăţitoarele

2.3.1.4. Doicile

2.3.1.5. Prelucrătoarele

2.3.1.6. Straja coloniei

2.3.1.7. Trântorii

2.3.1.8. Ventilatoarele

2.3.1.9. Albinele ouătoare

2.3.2. Activitatea în exterior

2.3.2.1. Culegătoarele

2.3.2.2. Sacagiţele

 

2.1. Generalităţi

Fiecare colonie prezintă trei categorii diferite de albine:

  • Regina, organul vital al coloniei, asigură ponta şi reînnoirea coloniei. Ea este unică, exceptând unele situaţii cum ar fi cea de roire, când, în aceeaşi coloniei pot exista temporar mai multe regine, vechea regină părăsind stupul împreună cu roiul primar. Se distinge prin abdomenul mai lung şi mai mare decât cel al albinei, aripile fiind mai mici în comparaţie cu lungimea abdomenului. Regina e fecundată la începutul vieţii de mai mulţi trântori, în exteriorul stupului, la o înălţime ce variază între 6 şi 20 m înălţime, milioanele de spermatozoizi fiind stocate într-o cavitate sferică internă numită „spermatecă”, la care apelează pentru fecundarea ouălor depuse în celulele de lucrătoare. Regina ouă întreaga sa viaţă, reducându-şi ponta până la încetare toamna târziu, pentru a o relua în ianuarie sau februarie. O regină poate trăi 5-8 ani dar, de obicei este înlocuită de albine atunci când devine necorespunzătoare. Pe faguri regina este însoţită întotdeauna de o suită care se ocupă cu hrănirea ei (cu lăptişor de matcă) şi cu transmiterea substanţei de matcă la întreaga colonie.

  • Albinele propriu-zise, după naştere ocupă funcţii variabile: curăţitoare, doici, cerese, sacagiţe, gardiene, lucrătoare etc. Ele asigură de asemenea o temperatură constantă în stup, folosind mişcările musculare pentru încălzire sau îndepărtând aerul cald spre exterior cu ajutorul aripilor, prin ventilare (folosită şi la evaporarea apei în exces). Ca semn distinctiv albinele au aripile de aceeaşi mărime cu abdomenul.

  • Trântorii, asigură fecundarea reginelor, zburând la 10-12 km pentru a se aduna în locurile de împerechere a mătcilor. Reginele se îndreaptă către aceste locuri atrăgând trântorii printr-un feromon pe care îl emit pentru a atrage cât mai mulţi trântori, inclusiv pe cei aflaţi în stupii vecini. Fecundarea unei regine este asigurată de obicei de 8-10 trântori, în mai multe zboruri de împerechere, care au loc în aceeaşi zi sau în zile diferite. Trântorii care împerechează mătcile mor imediat după împerechere, datorită desprinderii organului lor genital. Împerecherea mătcilor impune aşadar o competiţie şi o selecţie naturală, cei mai viguroşi şi mai rapizi trântori reuşind să împerecheze mătcile. Deşi nu aduc provizii în stup ci sunt mari consumatori, trântorii ajută şi ei colonia prin încălzirea puietului căpăcit. Pot fi uşor recunoscuţi prin grosimea abdomenului şi mărimea ochilor. Incapabili a se hrăni singuri, atunci când culesul e pe sfârşite şi în stupi nu sunt provizii suficiente, albinele încetează a-i mai hrăni şi îi izolează în colţurile stupului sau pe scândura de zbor, unde mor de foame. Stupii rămaşi fără mătci îi primesc şi îi hrănesc, dar, după împerecherea reginelor soarta lor e pecetluită. În unele cazuri, coloniile care au mătci bătrâne intră la iernat şi cu trântori. Pe timpul culesurilor, existenţa trântorilor în stupi dă un plus de vigoare coloniilor. Lipsa totală a acestora neliniştesc albinele şi le fac mai puţin productive.

2.2. Albina

2.2.1. Antenele albinelor

Cu ajutorul antenelor albinele unei colonii se recunosc între ele după mirosul particular al fiecăreia.

2.2.2. Aparatul cerifer

Este alcătuit din 8 glande cerifere (4 perechi) ce se găsesc în abdomenul albinei. Durata puterii secretorii a glandelor cerifere este de cel mult 10 zile. Când albinele bătrâne primesc hrană cu proteine, li se reactivează şi lor glandele cerifere, secretând solzişori la fel cu cele tinere.

2.2.3. Aparatul digestiv

Este format din aparatul bucal, faringe, esofag, guşă, stomac (intestinul mijlociu), intestinul gros (depozitul de reziduuri alimentare) şi orificiul anal.

2.2.4. Aparatul bucal

Este adaptat pentru supt şi lins, albina sugând cu ajutorul trompei (alcătuită din 2 palpe laterale şi limbă). Când cele 2 palpe se unesc, formează un tub în care limba serveşte drept piston.

2.2.5. Aparatul excretor

Este format din tubii malpighieni .

2.2.6. Aparatul reproducător

Aparatul reproducător al albinei este lipsit de însemnătate, din ovarele ei atrofiate luând naştere doar câteva ouă, din care se nasc doar trântori.

Aparatul reproducător al mătcii este foarte complex, ovarele ei comunicând, prin intermediul unor tuburi, cu vezica spermatică care are un diametru de 1 mm, unde sunt adăpostiţi milioane de spermatozoizi adunaţi de la mai mulţi trântori. În cazul în care matcă rămâne neîmperecheată ea va produce doar ovule nefecundate şi va da naştere numai la trântori. Această particularitate o au şi albinele ouătoare.

Aparatul reproducător al trântorului are două glande numite testicule, străbătute de nişte tubuleţe în care se formează spermatozoizii.

2.3. Organizarea coloniei

O albină izolată de colonie poate fi asemănată cu o celulă dintr-un organism, ea neputând activa şi nici trăi în afara coloniei. Când ea se rătăceşte sau rămâne undeva izolată, caută tovărăşia altor albine (care nu mai fac parte din vechea colonie).

Colonia este alcătuită din mii de albine lucrătoare (1/3 bătrâne şi 2/3 tinere). O colonie bine organizată are pe timpul verii 120.000 de indivizi (împreună cu puietul şi trântorii) din care 30 – 50.000 sunt culegătoare. Elementul de coeziune al coloniei îl constituie matca. Fiecare colonie are individualitatea ei ce se distinge printr-un miros specific răspândit de albine prin glandele aflate la vârful abdomenului. Viaţa albinelor este călăuzită de reflexe necondiţionate instinctuale, înnăscute, care nu se schimbă niciodată şi sunt transmise ereditar. Deseori, în decursul vieţii, albinele dobândesc reflexe condiţionate prin adaptarea la mediul înconjurător natural sau artificial, cu efect negativ (furtişag) sau pozitiv (cum ar fi culesul dirijat).

Maturitatea unor organe influenţează activitatea albinelor dar, unele fenomene deosebite pot întrerupe succesiunea diferitelor lucrări, silind albinele să-şi reia anumite funcţii pe care au încetat mai demult să le îndeplinească. Astfel, s-au văzut albine bătrâne care, în lipsa tinerelor clăditoare, s-au hrănit din belşug cu polen şi şi-au reactivat glandele cerifere. Succesiunea şi repartiţia muncii în stup este impusă de necesităţile de moment ale coloniei fiecare albină trecând, în mod obişnuit, prin diferite stadii şi efectuând diferite lucrări.

2.3.1. Cuibul

C – Cuibul albinelor

2.3.1.1. Albina tânără

Activitatea din stup o fac mai cu seamă albinele tinere, cele care nu şi-au efectuat încă zborul de recunoaştere, albina tânără fiind cea care dă vitalitate coloniei. Viabilitatea şi productivitatea acestei albine depinde în mare măsură de existenţa din belşug a hranei energo-proteice în stup, fapt pentru care, mai ales în lucrările de creştere a mătcilor se recomandă hrăniri energo-proteice suplimentare. De asemenea, formarea nucleelor de împerechere este recomandat a se face numai cu albină tânără.

2.3.1.2. Ceresele-clăditoare

C – Ceresele-clăditoare

2.3.1.3. Curăţitoarele

C – Curăţitoarele

2.3.1.4. Doicile

D – Doicile

2.3.1.5. Prelucrătoarele

P – Prelucrătoarele

2.3.1.6. Straja coloniei

S – Straja coloniei

2.3.1.7. Trântorii

Vezi Generalităţi

T. – Trântorul

2.3.1.8. Ventilatoarele

V – Ventilatoarele

2.3.1.9. Albinele ouătoare

Într-o colonie rămasă bezmetică numărul albinelor ouătoare este la început de 1-5-10, putând ajunge, pe parcurs, la 50-80%. Albinele ouătoare apar şi la coloniile producătoare de lăptişor dacă apicultorul prelungeşte perioada de orfanizare peste 9 zile, fără ca albinele să aibă botci.

Din ouăle depuse de albinele ouătoare eclozionează trântori ceva mai mici, cu o conformaţie sexuală normală, dar cu o putere de zbor mai redusă, în mod normal neputând fecunda mătcile care au un zbor mai iute. Ei pot fi folosiţi totuşi în extrasezon.

2.3.2. Activitatea în exterior

Activitatea din afara stupului este cea mai istovitoare sleind puterile albinelor şi contribuind la scurtarea vieţii lor. Albina este specia care şi-a păstrat cele mai strânse legături cu mediul, putând să treacă din adăposturile artificiale numite stupi, în cavităţi naturale – unde îşi continuă existenţa – perfect adaptată. Principalul serviciu adus umanităţii este polenizarea, 75 % din totalul plantelor cu flori fiind polenizate cu ajutorul insectelor, albinele melifere jucând un rol extrem de important (venitul naţional obţinut prin polenizarea cu albine fiind de 10-15 ori superior valorii mierii şi cerii produse în acelaşi interval).

2.3.2.1 Culegătoarele

C – Culegătoarele

2.3.2.2. Sacagiţele

S – Sacagiţele

3. Managementul Apicol

 

3.1. Deţinerea unei stupine bine organizate

3.1.1.Organizarea albinelor

  

3.1.2. Organizarea apicultorului

  

3.1.3. Intervenţii de rutină

În perioadă de vară

R. – Prevenirea roirii

3.1.3.2. În perioada de toamnă

Revizia de toamnă

Asigurarea căldurii în cuib

Provizii de calitate

Spaţiu de ouat

Asigurarea condiţiilor optime

Definitivarea pregătirilor de iernare

Variante de iernare

În perioada de iarnă

Agenda apicultorului în perioadă de iarnă

3.1.3.4. În perioadă de primăvară

Revizia sumară

Revizia generală

Strâmtorarea şi lărgirea cuibului

Revitalizarea familiilor slabe

3.1.4.Intervenţii de urgenţă

Pe timpul iernii

Îndreptarea stărilor anormale

3.1.4.2.

Pe timpul sezonului activ

Observaţii la urdiniş

Observaţii la ascultare

Observaţii la mirosire

Rama clăditoare

3.2. Existenţa unei baze melifere

3.2.1. Condiţiile unei bune baze melifere

3.2.1.1. Raza economică de zbor

3.2.1.2. Stabilirea numărului optim de stupi

3.2.2. Alegerea vetrelor de stupină

3.2.2.1. Aşezarea stupilor

3.3. Condiţii pedoclimatice favorabile

3.3.1. Capacitatea nectariferă

3.3.2. Compoziţia solului

3.3.3. Clima

 

3. Management apicol

Creşterea albinelor poate fi productivă, constituind în acelaşi timp, o destindere activă ce sensibilizează sufletul uman şi determină o solidaritate cu toţi cei care sunt îndrăgostiţi de albine şi de natură.

Cei 3 factori esenţiali pentru practica şi producţia apicolă sunt:

1. Deţinerea unei stupine bine organizate

2. Existenţa unei baze melifere şi

3. Condiţii meteo optime.

Lipsa unuia dintre aceşti 3 factori duce inevitabil la compromiterea recoltei.

3.1. Deţinerea unei stupine bine organizate

      1. Organizarea albinelor

O – Organizarea albinelor

3.1.2. Organizarea apicultorului

O – Organizarea apicultorului

3.1.3. Intervenţii de rutină

3.1.3.1. În perioadă de vară

Se iau măsurile de rigoare pentru preîntâmpinarea roirii, se asigură apa (în adăpătoare aşezate la umbră şi spălate cât mai des), se practică pastoralul la plantele melifere, se urmăreşte extragerea mierii la timp, se oferă toate condiţiile optime pentru cules şi pentru menţinerea albinelor în stare activă. Culesurile naturale sunt mult mai eficace decât hrănirile stimulente, datorită aportului de nectar şi polen proaspăt. Pentru aceasta se practică apicultura de tip pastoral.

3.1.3.2. În perioada de toamnă

Perioada premergătoare iernării – lunile iulie-septembrie – trebuie intens folosită pentru creşterea unui număr cât mai mare de albină, lucru care se realizează prin:

– asigurarea proviziilor de calitate,

– asigurarea spaţiului necesar creşterii puietului,

– menţinerea familiilor în stare activă prin hrăniri stimulente,

– asigurarea căldurii în stup,

– înlocuirea mătcilor epuizate,

– folosirea familiilor ajutătoare temporare sau permanente etc.

Modul de amplasare a rezervelor de hrană poate fi bilaterală, centrală sau unilaterală, ultimele două fiind mai puţin indicate, excepţie făcând cazul familiilor mai slabe şi cu rezerve insuficiente. Indiferent de varianta de iernare se va urmări să nu se lase în cuib faguri cu mai puţin de 1,5 kg miere. Aceştia se trec după diafragmă şi dacă timpul permite, se descăpăcesc pentru ca albinele să transporte mierea în cuib. Nu trebuie neglijată prevenirea furtişagului, ştiut fiind că atunci când culesul încetează brusc şi începem extracţia mierii sau hrăniri neglijente albinele devin nervoase şi se atacă între ele putând provoca decimarea stupinei.

În cazul declanşării furtişagului, singura soluţie e deplasarea stupinei la 10 km.

3.1.3.2.1. Revizia de toamnă

După terminarea culesului se efectuează o revizie, în timpul căreia se ridică magazinele, se stabileşte prezenţa şi calitatea mătcii, se păstrează doar fagurii de culoare închisă în care se găseşte puietul şi proviziile. Se face analiza mierii pentru a se depista eventuala miere de mană (proba cu alcool de 95 de grade). Organizarea definitivă a cuibului pentru iernare se face în prima parte a lunii octombrie, când cea mai mare parte a puietului a eclozionat, cuibul restrângându-se la numărul de faguri bine acoperiţi, mărginiţi de diafragme şi de materiale termoizolante.

Observaţiile care se fac cu ocazia reviziei generale de toamnă (sfârşitul lunii septembrie) se referă la:

– numărul intervalelor,

– numărul şi calitatea fagurilor,

– prezenţa şi calitatea puietului,

– rezervele de hrană în kg,

– starea de sănătate,

– numărul fagurilor care rămân în cuib (strict raportat la puterea efectivă a familiei),

– intervenţiile ce se fac etc.

La încheierea anului apicol în partida fiecărei familii se face o mică situaţie comparativă între anul ce s-a încheiat şi premergătorii 2-3 ani, cu observarea greşelilor pentru a fi lichidate în anii următori. La urdinişuri se montează gratiile de protecţie contra şoarecilor (după 15 septembrie), iar urdinişurile sunt reduse corespunzător (câte 2 cm pentru fiecare interval bine ocupat cu albine), reducerea exagerată împiedicând schimbul de aer, favorizând dezvoltarea umidităţii şi mucegaiurilor.

3.1.3.2.2. Asigurarea căldurii în cuib

Cuibul trebuie bine delimitat la spaţiul bine ocupat de albine, descăpăcind după diafragmă anumite cantităţi de miere pentru a fi trasă de albine în cuib. Nu se recomandă lăsarea fagurilor după diafragmă pe timpul iernii întrucât există pericolul formării greşite a ghemului de iernare. Urdinişurile se reduc şi se asigură izolarea termică prin amplasarea de materiale termoizolante deasupra podişorului şi după diafragmă.

3.1.3.2.3. Provizii de calitate

Polenul şi mierea în cantităţi insuficiente antrenează fenomene de carenţă (lipsa de vitalitate, sensibilitate mai mare la boli şi reducerea longevităţii).

Consumul de hrană este mai scăzut în primele luni ale iernii, până la apariţia puietului (700-800 g), crescând apoi la 1,5-2 kg lunar. La ieşirea din iarnă de asemenea sunt necesare rezerve abundente de hrană pentru creşterea puietului. Este greşită ideea că lipsa hranei se poate suplini în primăvară cu sirop de zahăr. În această perioadă majoritatea albinei este uzată, albina tânără e în formare şi încă în cantitate mică, prelucrarea zaharului scurtând viaţa albinelor.

În cazul înlocuirii mierii de mană cu sirop de zahăr (administrat în lunile iulie-august) mierea de zahăr nu trebuie să depăşească 50% din totalul proviziilor. Iernarea familiilor exclusiv pe miere din sirop de zahăr declanşează diareea şi nosemoza.

3.1.3.2.4. Spaţiu de ouat

Cu privire la spaţiul pentru ouat este necesar ca ponta mătcilor să nu fie stingherită din lipsa celulelor goale pentru puiet. O matcă are nevoie de 7 faguri goi într-un ciclu de 21 de zile. În practică, în stupul cu 10 rame mulţi faguri vor fi ocupaţi cu miere şi cu polen. Din această cauză, se impune ca stupii să fie mai încăpători.

De regulă ramele Dadant au suficient spaţiu pentru creşterea puietului, dar, în cazul blocării lor cu miere sau păstură este indicată aducerea în centrul cuibului a fagurilor bine aleşi de la rezervă (mai închişi la culoare, cu celule regulate, fără defecte sau celule de trântori, având minim 1-1,5 kg cu miere în coroană pentru a nu crea un gol în mijlocul cuibului. În situaţia în care cuibul este blocat cu miere (la culesurile de baltă, fâneaţă etc.), se pot folosi chiar faguri complet goi, fără coroane de miere.

3.1.3.2.5. Asigurarea condiţiilor optime

Pentru apicultorii care au asigurate condiţiile optime de iernare pentru fiecare colonie (albină multă, tânără şi neuzată, provizii de calitate, lipsa umidităţii etc.), iernarea decurge în linişte şi fără probleme.

3.1.3.2.6. Definitivarea pregătirilor de iernare

Înlocuirea mătcilor defecte sau epuizate se realizează mult mai uşor toamna decât vara. Pentru această este necesar că în toate stupinele să se ţină obligatoriu evidenţa individuală a dezvoltării familiilor, prin înregistrarea spaţiilor de albine şi a ramelor cu puiet în momentele principale ale sezonului (ieşirea din iarnă, recoltarea mierii la diferite culesuri, intrarea în iarnă, starea sanitară, originea şi vârsta mătcii etc.). Mătcile necesare schimbului se vor creşte din vreme (evitând botcile de salvare şi de roire) urmărindu-se că materialul nou introdus să fie crescut din suşe valoroase.

3.1.3.2.7. Variante de iernare

Pentru a avea o iernare fără pierderi:

  • familiile normale (1,5 kg albină) = 5 rame (3 cu miere, 2 cu păstură şi miere), >> 14-15 kg provizii;

  • familiile medii (2-2,5 kg) = 6 rame >> 16-18 kg provizii;

  • familiile foarte puternice (2,5-3,5 kg) = 7 rame => 18-20 kg provizii;

  • familii slabe (1-1,5 kg) = 4 rame >> 12 kg provizii;

  • nucleele de rezervă (700-900 g albină) = 3 rame => 9 kg provizii (iernând mai multe nuclee într-o cutie de stup, nucleele beneficiind şi de o împachetare corespunzătoare).

Sub acest număr iernarea devine riscantă şi chiar dacă recuperăm o parte din albine acestea nu prezintă nici o garanţie pentru cules.

Varianta I iernare

Fagurii cu provizii pe margine şi cei cu celule goale şi coroană în mijloc (coroana având cel puţin 2 kg). Este varianta cea mai recomandată, condiţia fiind existenţa proviziilor corespunzătoare.

Varianta a II-a iernare

Fagurii cu provizii în centru şi cei cu celule goale (1/2 ramă) pe margini. Această variantă se foloseşte atunci când proviziile nu sunt în cantitate suficientă, fiind un fel de variantă de salvare.

Varianta a III-a iernare

Fagurii cu miere sunt aranjaţi în ordine descrescătoare de la un capăt la celălalt. Această variantă este recomandată atunci când iernăm câte 2 familii în aceeaşi cutie de stup.

3.1.3.3. În perioada de iarnă

Albinele de iernare trăiesc 6-8 luni. Această perioadă începe odată cu eclozionarea ultimei generaţii de puiet şi durează până la începerea din nou a pontei mătcii coloniei.

3.1.3.3.1. Agenda apicultorului în perioadă de iarnă
  • instalarea gratiilor la urdiniş;

  • controlul periodic al urdinişurilor şi degajarea albinei moarte;

  • controlul ghemului de iernare (pentru a trece cu bine iarna ghemul trebuie să aibă între 15 şi 25 cm, roiul cel mai puternic fiind cel ce se întinde pe 7 faguri, adică 25 cm);

  • stimularea zborului general de primăvară şi începerea hrănirilor stimulative cu turte de miere.

3.1.3.4. În perioadă de primăvară

Această perioadă ţine de la ieşirea din iarnă şi până la jumătatea lunii aprilie. Este perioadă în care puterea familiei este aproape aceeaşi cu cea din toamnă, ritmul de înlocuire al albinei bătrâne depinzând de o serie de factori cum ar fi:

  • cantitatea şi calitatea hranei din cuib,

  • calitatea mătcii şi ritmul de ouat al acesteia,

  • păstrarea căldurii cuibului,

  • existenţa unui cules de întreţinere sau a unei hrăniri stimulente.

Cu toţii am observat că deşi sunt luate toate măsurile încă din sezonul apicol precedent există aproape întotdeauna şi un număr de familii de albine care ocupă mai puţin de 4 intervale şi care trebuie ajutate primăvară timpuriu.

3.1.3.4.1. Revizia sumară

Se efectuează la o temperatură de 12-15 oC, imediat după zborul general de curăţire, cu scopul de a se stabili starea familiilor şi a se lua masuri imediate de îndreptare a stărilor anormale (este o lucrare mai puţin importantă, putându-se sări direct la revizia generală). Familiile la care nu s-a găsit puiet şi nu a fost văzută matca se unifică cu nucleele de la rezervă, păstrate în acest scop peste iarnă.

3.1.3.4.2. Revizia generală

Revizia generală trebuie privită că o lucrare obligatorie care cere maximum de exigenţă pentru a permite o dezvoltare cât mai deplină a familiilor de albine.

La efectuarea acestei revizii putem întâlni următoarea situaţie:

  • familii foarte slabe = 3 intervale;

  • familii slabe = 4 intervale;

  • familii mijlocii = 5-6 intervale;

  • familii puternice = 7-8 intervale;

  • familii foarte puternice = 8-10 intervale.

Familiile care la sfârşitul lui martie, începutul lui aprilie, nu au cel puţin 5 intervale bine populate sunt considerate slabe şi trebuie luate măsurile de rigoare. În cazul în care starea lor se datorează unor condiţii subiective este de preferat să le unificăm, ştiut fiind că păstrarea acestora se va manifesta ca un adevărat parazitism pe seama FAB, încărcând nejustificat preţul de cost al producţiei realizate pe stupină şi contribuind la degenerarea fondului genetic.

Se considera ideal că la Revizia Generală de primăvară să existe în fiecare familie cel puţin 5-6 kg cu miere de bună calitate şi un fagure cu păstură, de dorit 12-15 kg. Dacă hrana lipseşte se intervine cu turte energeticoo-proteice pe bază de miere şi polen, administrate în pungi de plastic. Starea familiilor în acest moment reflectă cu fidelitate corectitudinea cu care apicultorul a executat la revizia de toamna pregătirea iernării, de obicei la revizia de primăvară numărul intervalelor fiind identic.

La această revizie fagurii cu puiet nu trebuiesc scoşi afară pentru observare, nici nu se caută matca, căci puietul scos din stup poate să răcească. Fagurii pot fi priviţi de sus în golul rămas în stup prin depărtarea ramelor. După numărul ramelor cu puiet se poate face împărţirea coloniilor din prisacă pe categorii, ţinându-se o evidenţă permanentă pentru ca familiile să poată fi ajutate cu tot ceea ce au nevoie. Calitatea puietului va fi apreciată după modul compact sau „în mozaic” al puietului, existenţa celulelor goale printre cele cu puiet fiind un indiciu unei mătci cu deficienţe, lipsei proviziilor suficiente de păstură sau existenţa unei boli.

Împuternicirea familiilor slabe pe seama celor puternice se va face începându-se cu cele de putere mijlocie. Ele vor reacţiona foarte spectaculos şi vor ajunge la scurt timp de nivelul celor tari, cele slabe fiind ajutate ultimele.

Petele de diaree găsite pe rame se răzuiesc şi se spală cu o cârpă muiată într-un dezinfectant (hiperamanganat 1‰ sau amoniac 10%, ori soluţie de formol 20%).

Dacă numărul fagurilor este prea mare faţă de puterea de acoperire a coloniei, se lasă în stup numai fagurii ce pot fi bine acoperiţi plus alţi 2-3 spre margini cu miere, spaţiul gol completându-se cu materiale termoizolante.

Stupii multietajaţi cu populaţie mai restrânsă nu vor fi comprimaţi pe un singur corp. Ei se lasă tot pe 2 corpuri, concentrând însă cuibul în corpul superior, unde albinele trebuie să aibă la îndemână cel puţin 10 kg miere şi păstură. Restul de hrană se trece în corpul inferior, aşezaţi la mijlocul cuibului, cu un fagure de păstură între ei, dar mărginiţi în dreapta şi stânga cu perne de tifon pline cu talaş fin de lemn, intervalul dintre faguri micşorându-se la 9 mm, iar ca urdiniş păstrându-se deschis cel superior. Coloniile reduse din ceilalţi stupi se pun câte 2 sub acelaşi acoperiş.

Îndreptarea situaţiilor critice:

  • Coloniile găsite fără puiet vor fi unificate, având grijă să sacrificăm matca la coloniile care nu dau semne de orfanizare;

  • Coloniile bezmetice vor fi desfiinţate după regulile ştiute;

  • Coloniile lipsite de hrană vor primi miere în faguri sau în pungi (câte 2 kg odată);

  • Fagurii mucegăiţi se elimină din stup fiind înlocuiţi cu faguri cu provizii de la depozit;

  • Coloniile cu vădite semne de nosemoză sau cele reduse ca populaţie se unesc cu altele de acelaşi fel (uneori fiind nevoie să unim câte 3-4 ) formând una puternică căreia i se dă o matcă nouă (mătcile rămase disponibile fiind sacrificate); colonia astfel refăcută se izolează şi se tratează până la completa vindecare.

  • Coloniile mici cu potenţial slab datorită mătcilor bătrâne sau născute toamna sunt unite cu cele vecine, sacrificând matca necorespunzătoare;

  • Coloniile mici cu mătci tinere merită să fie păstrate ca unităţi independente sub formă de nucleu, având grijă să primească sprijin de la coloniile mai puternice din stupină (puietul larvar fiind înlocuit cu puiet căpăcit). Operaţia aceasta ajută ambelor colonii (oferind de lucru doicilor coloniilor puternice);

 
3.1.3.4.3. Strâmtorarea şi lărgirea cuibului

Odată cu Revizia Principală cuibul se strâmtorează la numărul de faguri bine ocupaţi cu albine. Strâmtorarea este cu atât mai necesară cu cât cantitatea de albină scade treptat datorită mortalităţii albinei de iernare, până în momentul în care albina tânără egalează şi întrece în cantitate pe cea care moare. Până la sfârşitul lunii martie cuiburile nu se lărgesc, ci se ţin strânse pentru ca familiile să aibă suprafeţe mari cu puiet în faguri.

După trecerea momentului critic al schimbării albinei şi apariţia albinei tinere în cantitate tot mai mare, se trece treptat la lărgirea cuibului, la început numai cu faguri închişi la culoare, cu celule de albină, fără celule de trântori sau deformate. Operaţia de lărgire se execută atunci când albinele ocupă bine toţi fagurii şi au trecut pe feţele exterioare ale fagurilor laterali. Fagurii folosiţi pentru lărgirea cuibului se stropesc cu apă îndulcită cu miere sau se umplu cu sirop aşezându-se câte unul în cuib, alături de ultimul fagure cu puiet.

Din momentul în care există în cuib 3-4 faguri acoperiţi cu puiet pe toată înălţimea, iar albina acoperă bine 5-6 intervale se poate trece la „spargerea cuibului” din 7 în 7 zile. Spargerea cuibului nu trebuie practicată decât la familiile puternice şi numai atunci după ce vremea s-a stabilizat. După stabilizarea vremii lărgirea se poate face şi cu faguri artificiali (înflorirea pomilor fructiferi).

3.1.3.4.4.Revitalizarea familiilor slabe

Se face în două etape:

Etapa A

Are o durata de 55-60 de zile şi se încadrează în general între 20 ianuarie – 20 martie, timp în care vom încerca să determinăm albinele să consume cantităţi sporite de hrană energetico-proteică (nu sirop).

Etapa B

Are o durată de 30-35 de zile şi se încadrează între 20 martie şi 20-25 aprilie, când vom aplica hrăniri pe bază de sirop.

3.1.4. Intervenţii de urgenţă

3.1.4.1. Pe timpul iernii

3.1.4.1.1. Îndreptarea stărilor anormale
  • În cazul în care albinele au ieşit în număr mare deasupra ramelor, se intervine urgent cu turte cu miere. Chiar şi introducerea unei rame cu miere la marginea ghemului se poate face pe loc, avându-se mare grijă că la desfacerea ramelor din cuib albinele din ghem să nu cadă pe fundul stupului.

  • Introducerea mătcii în cazul familiilor orfane se poate face de asemenea pe loc, matca putând fi dată direct, fără a mai fi introdusă în cuşcă.

  • Dacă depistăm şoareci, se deschid stupii, se scot fagurii neocupaţi de albine, se presară grâuşor otrăvit, se înlătură fagurii stricaţi şi se astupă toate orificiile făcute.

  • În cazul în care vatra stupinei este încă acoperită de un strat de zăpadă, se recomandă curăţirea acesteia sau împrăştierea pe deasupra de cenuşă, nisip, paie, coceni, frunze uscate etc. spre a feri albinele obosite întoarse de la zborul de curăţire, de îngheţ, atunci când se odihnesc înainte de a se întoarce în stup.

3.1.4.2. Pe timpul sezonului activ

O intervenţie în cuibul albinelor echivalează cu una într-un organism al oricărei fiinţe vii, dezmembrarea cuibului generând tulburări ce se reflectă în nervozitatea albinelor, furtişag, producţie slabă, şi predispoziţie la boli. În apicultură se recomandă simplificarea metodelor de lucru, folosirea unei tehnici înaintate, pricepere şi organizare astfel încât cu un număr redus de ore şi de persoane să îngrijim un număr cât mai mare de stupi. În vederea punerii în practică a acestui deziderat trebuie să ne obişnuim a diagnostica situaţiile nedorite fără a deschide stupii, cercetând şi notiţele pe care le avem de la ultimul control.

 
 
3.1.4.2.1. Observaţii la urdiniş
  • doar câteva albine tremura din aripi şi abia merg legănându-se pe scândura de zbor iar pe oglinda stupului se află multe albine moarte şi unele trag să moară = o boala – nosemoza sau o intoxicaţie; albinele care se târâie în faţa stupului neputând zbura sunt suspecte de acarioză, boala de pădure, paratifoză sau nosemoză (se trimit probe la laborator);

  • prezenţa resturilor de albine pe scândura de zbor şi pe oglinda stupului = posibil: boală, şoareci, păsări etc.; puietul eliminat în stare de nimfă este o dovadă a lipsei păsturii (coloniile trebuie hrănite cu substanţe proteice);

  • eliminarea din stup a păsturii întărite şi pietrificată este dovada excesului de umiditate (împietrirea puietului);

  • cadavrele de albine tinere nedezvoltate pe deplin, arată că în cuib se află larvele fluturelui de găselniţă care atacă şi puietul în celule;

  • albine care intră şi pleacă grăbite = activitate normală; dacă am introdus suficienţi faguri clădiţi nu este necesar să mai deranjam albinele;

  • prezenţa numeroasă a albinelor la adăpător indică prezenţa masivă a puietului; zborul la o temperatură mai coborâtă (9-10 0C) indică lipsa apei pentru creşterea puietului; pentru a verifica nevoia de apă a albinelor întindem la urdiniş un deget înmuiat în apă (dacă albinele încep să lingă apa trebuie să intervenim dând apă în hrănitor, sau introducem prin urdinişul superior un tifon umezit, care se alimentează cu apă dintr-o sticluţă aşezată afară);

  • dacă albinele sorb apa din scursorile grajdurilor le vom oferi apă cu sare şi substanţe proteice;

  • numărul mare de culegătoare de polen indică prezenţa unei mătci prolifice şi a unui cuib extins; numărul mic de culegătoare de polen indică situaţia critică a unei colonii slabe; când culegătoarele de polen lipsesc cu totul este un indiciu clar al lipsei mătcii;

  • albine care nu activează, pază sporită, activitate timidă la urdiniş = lipsa mătcii sau o altă anomalie (matca plecată la împerechere etc.) = trebuie găsită cauza;

  • zbor intens şi dezordonat de albine, multe ies şi se întorc imediat la urdiniş, altele aleargă pe peretele stupului sau în lungul scândurii de zbor, parcă ar căuta ceva; ridicând podişorul fără să folosim fum albinele parcă plâng = matcă dispărută;

  • albine care întârzie sau nu ies deloc din stup este semnul unei stări critice care trebuie imediat lămurită şi pe cât posibil îndreptată:

  • colonie moartă sau muribundă (albinele vor fi stropite cu sirop călduţ)

  • albinele nu pot ieşi din cauza urdinişului înfundat cu albine moarte,

  • albinele se urcă pe peretele frontal al stupului căutând agitate ceva indică lipsa mătcii (colonia va fi unificată după uniformizarea mirosurilor),

  • albine puţine care intră şi ies agale pe urdiniş iar la ascultare se aude un zumzet domol = familie bezmetică (atenţie! matca poate să piară şi datorită scuturării ramelor);

  • lupta dintre albine pe scândura de zbor indica începutul unui furtişag. Dacă în acelaşi timp este şi un zbor activ şi şovăielnic, înseamnă că furtişagul este în toi şi trebuie să intervenim;

  • albine multe ce zboară la amiază sau când soarele bate direct pe urdiniş indică ieşirea la zbor a albinei tinere;

  • trântori scoşi la urdiniş fără a mai fi lăsaţi să intre (stând îngrămădiţi pe scândura de zbor sau pe peretele frontal) = criză de nectar în natură; dacă la zborul de curăţire ies şi trântori înseamnă că matca este bătrână sau s-a împerecheat toamna târziu, existând şi riscul ca matca să fie neîmperecheată (observaţia se va nota la partidă şi chiar dacă matca începe să ouă normal, va fi schimbată în cursul verii, căci în mod obişnuit o astfel de matcă nu este prolifică;

  • larvele de trântor eliminate în aprilie-mai, sunt semne că albinele nu au rezerve suficiente de hrană indică necesitatea hrănirii; o intensă activitate a trântorilor în mai este un semn al pregătirii de roit;

  • prezenţa la urdiniş a unui număr mare de albine, înseamnă fie pază sporită (caracteristică stupilor fără matcă sau cu matcă neîmperecheată), fie aerisire deficitară;

  • vrem să ştim dacă botca introdusă a fost primită iar matca s-a împerecheat: nu este nevoie să deschidem neapărat stupul; dacă activitatea de la urdiniş este bună în comparaţie cu a altor stupi şi dacă săltând podişorul albinele sunt liniştite, înseamnă că ori au botcă, ori matcă neîmperecheată, ori matcă care a început să ouă;

  • aglomerarea albinelor pe peretele frontal sau sub urdiniş (aşa numita „barbă”) avertizează apicultorul că roitul e aproape, sau că trebuie să lărgească cuibul;

  • albine care-şi balansează abdomenul stând pe scândura de zbor la urdiniş întoarse cu capul spre largul câmpului, este dovada unui cules intens; orientarea cu capul spre urdiniş este indiciul unui cules pe sfârşite; albine ce cad greoaie pe scândura de zbor indică culesul bogat; albinele care mai întârzie făcând câteva bolte în zbor indică un cules slab;

  • zborul intens, foarte abundent şi aparent dezordonat, în faţă unui stup arata că familia respectiva e în curs de roire şi trebuie începute lucrările de prindere a roiului;

  • prezenţa larvelor moarte sau a unor resturi pietrificate sunt semne de boala sau puiet răcit şi de asemenea trebuie intervenit la toţi stupii pentru a vedea despre ce este vorba;

  • dacă albinele ieşind la zbor lasă materiile fecale pe scândura de zbor sau pe peretele frontal, colonia este bolnavă de diaree sau chiar de nosemoză;

  • urme de cristale de miere scoase afară pe urdiniş, dovedesc cristalizarea mierii în faguri ceea ce duce la înfometarea albinelor dacă nu sunt ajutate;

  • urdinişuri brumate în zilele reci de primăvară, dovedesc că în interior se află o colonie puternică cu mult puiet în cuib;

  • grup de albine în număr de 10-12 stând pe pământ în faţa stupului, este dovada că matca acelui stup a murit şi este eliminată din stup (moartea naturală);

  • cantitatea de miere adunată ne-o indică cântarul de control.

3.1.4.2.2. Observaţii la ascultare
  • matcă care cântă = în stup sunt mai multe botci care au rămas nedistruse după roire;

  • zgomotul şi ventilaţia abundentă produse pe timpul serii şi al nopţii = cules intens;

  • activitate slabă la toţi stupii şi linişte desăvârşita pe timpul nopţii = criza de nectar.

3.1.4.2.3. Observaţii la mirosire
  • miros neplăcut care iese pe urdiniş = locă sau altă boală.

3.1.4.2.5. Rama Clăditoare

R. – Rama clăditoare

3.2. Existenţa unei baze melifere

3.2.1. Condiţiile unei bune baze melifere:

  • să aibă cât mai multe şi cât mai variate plante nectarifere şi cât mai apropiate de vatra stupinei;

  • să ofere cules de primăvară, cules bogat de vară şi un cules de toamnă în vederea creşterii unui contingent cât mai mare de albine tinere pentru iarnă.

3.2.1.1. Raza economică de zbor

Se înregistrează suprafeţele de teren ce intră în perimetru stupinei, după modul lor de folosinţă, ca de exemplu: plantaţii pomicole, fâneţe naturale, păduri etc. Raza economica de zbor în jurul stupinei este de 2 km, ceea ce practic corespunde la o suprafaţa de 1250 ha. Din producţia totală de nectar se ia în calcul convenţional numai o treime, ştiut fiind că în cursul unui sezon apicol, albinele nu pot valorifica mai mult, datorită timpului nefavorabil şi concurenţei altor insecte (albine sălbatice, viespii, furnici).

3.2.1.2. Stabilirea numărului optim de stupi

F = M/m, în care: F reprezintă numărul familiilor de albine, M reprezintă 1/3 din producţia totală de miere, iar m este necesarul de miere pentru o familie de albine pe timpul unui an (aproximativ 130 kg), inclusiv hrană pentru roi (9 kg) şi mierea marfă planificată de 30 kg pe familia de albine. Pomii răzleţi din vatra satelor sau de pe marginea drumurilor se inventariază numeric, apoi raportat la media ce revine la unitatea de suprafaţă se determină suprafaţa ocupată de aceşti pomi dacă s-ar afla în masiv. Flora erbacee spontană ce se află pe diferite suprafeţe fiind diversă, inventarierea se va face după modul de folosinţă (păşuni sau fâneţe naturale).

3.2.2.Alegerea vetrelor de stupină

Se va face în funcţie de existenţa resurselor nectaro-polenifere. La stabilirea vetrei permanente este contraindicată:

  • depăşirea numărului de 100 de stupi,

  • adăpostirea stupilor

  • pe locuri denivelate (unde există pericolul băltirii apelor),

  • în apropierea cailor ferate,

  • a drumurilor intens circulate,

  • a grajdurilor de animale şi

  • a lacurilor mari.

Vetrele stupinelor personale de la oraşe şi sate trebuie alese la o distanţă de cel puţin 20 m de drumurile circulate de vehicule cu tracţiune animală, iar în cazul în care acest lucru nu este posibil, se iau măsuri ca între stupi şi drum să se ridice un gard înalt prin care albinele nu pot zbura, acestea fiind obligate să zboare la înălţime mai mare, fără a mai împiedica circulaţia oamenilor şi animalelor.

La stabilirea vetrei temporare se va ţine cont de:

  • distanţa de alte stupine,

  • starea drumurilor,

  • adăpostirea de vânturi şi de arşiţa soarelui etc.

3.2.2.1. Aşezarea stupilor

Se recomandă:

  • poziţionarea către sud-est, pentru a determina albinele să înceapă zborul cât mai timpuriu prin pătrunderea soarelui pe urdiniş;

  • stupii să aibă o poziţie orizontală cu o uşoara înclinare spre faţă, la o înălţime de 15-20 cm de sol, distanţa dintre ei fiind de 3 m pe rând şi de 4 m între rânduri (când sunt aşezaţi în formă de şah), de 5 metri pe rând (când sunt aşezaţi perechi), sau de 6 metri pe rând (când sunt aşezaţi câte 2-3 în semicerc şi cu urdinişurile în direcţii diferite).

3.3. Condiţii pedoclimatice favorabile

3.3.1. Capacitatea nectariferă

Capacitatea nectariferă precum şi concentraţia nectarului în zahăr variază în general în funcţie de specie, vârstă (secreţia maximă de nectar la unii arbori este între 20-40 ani), varietatea plantei, poziţia florilor pe plantă sau în inflorescenţă (florile de la baza faceliei sau a teiului secretă mai mult nectar decât cele de pe vârf), stadiul înfloririi precum şi în funcţie de condiţiile pedoclimatice.

Momentul optim al secreţiei de nectar variază în cursul zilei de la o specie meliferă la alta. Plante că floarea soarelui, isopul, salvia înregistrează un maxim de secreţie dimineaţa, în timp ce teiul alb, după amiaza. În acest sens intensitatea zborului albinelor este determinata de intensitatea secreţiei de nectar. Secreţia de nectar nu începe sub 10 oC, devine optimă între 20-32 oC şi apoi scade treptat până la + 35 oC. La majoritatea plantelor melifere temperatura optimă secreţiei nectarului este cuprinsă între 16-25 oC.

3.3.2. Compoziţia solului

Aerisirea şi umiditatea solului de 45-75 % oferă condiţiile pentru o secreţie optimă a nectarului. Tipul de sol şi îngrăşămintele minerale influenţează de asemenea secreţia de nectar (azotul în cantităţi excesive are efect defavorabil asupra secreţiei în timp ce fosforul, magneziul şi calciul au efect favorabil).

3.3.3. Clima

Toate razele solare directe şi intense provoacă ofilirea plantelor şi diminuarea activităţii nectarifere. Plantele ce au nectariile adăpostite în profunzime (trifoiul roşu) produc în zilele cu soare de 2-5 ori mai mult nectar în timp ce plantele cu nectariile la suprafaţa (hrişca, muştarul) secreta mai mult muştar în zilele cu o nebulozitate mai mare. Ploile moderate şi vântul cald favorizează producţia de nectar, în timp ce precipitaţiile abundente influenţează negativ în timpul înfloririi. Umiditatea optimă este de 60-80%. Vânturile şi seceta au o influenţa negativă, producţia de nectar putând înceta cu desăvârşire.

 

4. A.

 

4.1. Acarianul polenului

4.2. Acarioza

4.3. Acidul acetic alimentar

4.4. Acidul acetic glacial

4.5. Acidul fenic

4.6. Acidul sulfuros

4.7. Acul cu venin

4.8. Adăpătorul

4.9. Adelfogamie

4.10. Aerosolii

4.11. Aerul

4.12. Afidele

4.13. Afumătorul

4.14. Agresivitatea albinelor

4.15. Albinele

4.16. Alimentaţia proteică

4.17. Altoirea botcilor

4.18. Ameliorare şi selecţie

4.19. Ameţeala albinelor

4.20. Amibioza

4.21. Amitrazul

4.22. Anecbalie

4.23. Anestezierea albinelor

4.24. Antibiotice

4.25. Apa şi albinele

4.26. Apicultor

4.27. Apifug

4.28. Apistanul

4.29. Apiterapia

4.30. Aprilie

4.31. Arbori şi arbuşti meliferi

4.32. Arhenotoc

4.33. Arici

4.34. Ascosferoza (puietul văros)

4.35. Asfixierea albinelor

4.36. Aspergiloza

4.37. August

4.38. Automatismul la albine

4.39. Azotatul (nitratul) de amoniu

4.40. Azotatul de potasiu (salpetru)

 

4.1. Acarianul polenului

Este un parazit care atacă rezervele de polen ale stupinei consumându-le în întregime şi eliminând excrementele sub formă de pulbere fină. Răspândirea lui poate fi frânată printr-o păstrare adecvată.

4.2. Acarioza (acarapioza)

Este o boală gravă a albinelor cauzată de paraziţi din familia acarienilor Acarapis Woodi, care ajung în traheea albinelor tinere unde depun 20-30 ouă. Atât parazitul adult cât şi descendenţa, se hrănesc cu hemolimfa gazdei şi secretă toxine care afectează nervii motorii ai aripilor, numărul din ce în ce mai mare ai paraziţilor împiedicând normala funcţionare a căilor respiratorii. Albinele mature de 12-15 zile nu mai pot fi atacate, datorită perişorilor stigmatelor care la acestea devin ţepoşi, barând astfel intrarea. Acarienii se înmulţesc mai ales atunci când albina se află în ghem (iarna şi vara pe timp ploios).

Tratamentul cel mai eficient se face prin fumigaţii cu Folbex (de 8 ori din 7 în 7 zile) sau cu Varachet. Stupina infectată trebuie să rămână pe loc până la terminarea tratamentului, după care va fi dusă la un cules bun, la cel puţin 3-5 km distanţă de alte stupine. Există supoziţii în legătură cu prezenţa bolii atunci când există depopulări în masă primăvara, când albinele înaintează în salturi, prezintă tremurături ale corpului, ţin aripile depărtate şi se adună în grupe mici înainte de a muri. Un diagnostic precis nu poate fi pus decât prin examen de laborator.

4.3. Acidul acetic alimentar

Poate fi folosit în hrana albinelor, determinând o urcare a procentului de puiet cu 19% (3 g acid acetic amestecat cu apă la 1 litru sirop).

4.4. Acidul acetic glacial

În concentraţie de 98% se foloseşte cu succes în dezinfectarea fagurilor infestaţi de boli şi dăunători (găselniţă), în doză de 2-3 cm3 pentru fiecare litru din capacitatea stupului ori a locului unde se face dezinfectarea fagurilor. Vaporii de acid acetic fiind toxici pentru om, nu se va lucra niciodată în spaţii închise, ci numai în aer liber, cu mânuşi de cauciuc şi se va evita folosirea metalului în operaţiile de dezinfectare.

4.5. Acidul fenic

Mirosul său puternic îndepărtează albinele dar, întrucât mierea absoarbe mirosul acidului, operaţia trebuie făcută cu multă prudenţă. Poate fi înlocuit cu benzaldehida.

4.6. Acidul sulfuros

S. – Sulful

4.7. Acul cu venin

Acul cu venin al mătcii este mult mai puternic şi mai lung decât al albinelor, matca servindu-se de el la dirijarea pontei sau la uciderea rivalelor (fiind încovoiat şi fără cârlige marginale tip undiţă – ca cel vulnerant al albinei). Veninul este secretat de glanda cu venin a reginei numai la începutul vieţii sale, atrofiindu-se pe parcurs.

 

4.8. Adăpătorul

Este un vas de diferite forme din care picură sau curge apă în fir subţire. În primăverile reci apa trebuie să fie caldă pentru că albinele care sorb apă rece amorţesc şi nu se mai pot întoarce. Pentru a preîntâmpina acest lucru este indicat a se da apă zilnic în hrănitoarele din interiorul stupilor.

4.9. Adelfogamie – a se vedea Consangvinitate.

4.10. Aerosolii

Sunt particule extrafine pulverizate sub acţiunea unei presiuni. Rezultate foarte bune dă aplicarea tratamentelor medicamentoase sub formă de aerosoli, pulverizarea repetându-se la 7-8 zile. Avantajul acestora este folosirea unor cantităţi foarte mici de sirop de zahăr cu un efect maxim.

4.11. Aerul

Aerul este direct proporţional cu greutatea, nevoia de aer la albină fiind de 2,5 ori mai mare ca la om. Necesarul de aer creşte concomitent cu urcarea temperaturii şi variază după anotimpuri. Eliminarea bioxidului de carbon pe timpul verii presupune un consum sporit proporţional de oxigen. Când albina se pregăteşte să zboare, îşi umflă cu aer sacii de respirat, greutatea ei specifică scade – dându-i astfel posibilitatea înălţării în zbor.

Când albinele se târăsc şi nu pot să zboare pot avea stigmatele de respiraţie nefuncţionale din diferite cauze:

  1. membranele stigmatelor sunt umezite de transpiraţia abundentă, traheea albinei fiind plină cu apă condensată din vapori (accidente care au loc atunci când o colonie este închisă şi nu are aer suficient);

  2. anumiţi acarieni se cuibăresc în stigmate;

  3. reziduurile acumulate în intestinul gros extinde aşa de mult abdomenul încât stigmatele nu mai pot primi aer suficient, iar insecta moare prin înăbuşire.

Pe timpul transportului în pastoral este nevoie să se lase spaţiu între faguri şi sus şi să se monteze site de ventilaţie, lipsa oxigenului putând duce la moartea albinelor (mai ales în stupii foarte puternici).

4.12. Afidele

Sunt nişte insecte producătoare de mană, care nu secretă nici excretă, ci elimină numai zaharurile din sucul plantei care sunt în tranzit prin organismul lor şi pe care nu-l folosesc. Ele se hrănesc doar cu substanţele albuminoide din sevă, deci, mana produsă de aceste insecte este o substanţă liberă de produsele finite ale digestiei. Prin urmare, este greşită părerea că mana ar fi rezultatul digestiei şi excreţiei acestor insecte.

Aceste insecte au şi protectori care le apără de dăunători, primind în schimb serviciile lor. Este cazul lachnidelor, care servesc mană unor furnici de pădure (roşii), cu care acestea îşi hrănesc puii. De aceea apicultorii urmăresc locurile cu multe furnici, acolo lachnidele fiind mai bine protejate.

Există unele specii de afide care trăiesc nu numai pe frunze, în cursul dezvoltării lor migrând şi pe alte părţi ale plantelor. Deşi şi la noi trăiesc peste 100 de specii, numai puţine din ele produc mană în cantitate mare. Când însă în toamnă a fost vreme caldă, fără schimbări bruşte şi ploi multe, ouăle depuse trec cu bine iarna iar în primăvară se înmulţesc foarte mult încât în lunile iunie-iulie, când nu sunt călduri prea mari, produc mană în cantităţi deosebite.

De reţinut:

Mana produsă de aceeaşi plantă gazdă diferă, ca conţinut şi concentraţie de zaharuri, în funcţie de specia de insecte care o produce. Apariţia şi intensitatea culesului sunt condiţionate de următorii factori:

    1. fazele de dezvoltare a insectelor;

    2. numărul şi specia insectelor şi

    3. starea condiţiilor climaterice.

4.13. Afumătorul

Este o unealtă necesară oricărei stupine, materialele folosite pentru ardere trebuind să dea un fum abundent, alb şi rece. Fumul fierbinte, înecăcios, albastru nu face bine albinelor. Dacă în afumător vom pune o bobiţă de propolis fumul va fi mai plăcut pentru albine, mărind efectul lui liniştitor. Asigurarea unui fum bun la momentul potrivit uşurează mult munca apicultorului. Aprinderea uşoară a combustibilului şi menţinerea îndelungată se poate realiza doar prin alegerea unui combustibil adecvat. În general materialele fumigene trebuie să ardă mocnit, să nu producă scântei, şi să emane fum abundent după câteva pompări ale burdufului. Fumul care părăseşte afumătorul trebuie să fie rece, dens şi de culoare albă, ştiut fiind că la o temperatură de 45 0C albinele pier. Fumul produs de materialele care ard repede este fierbinte, iute şi de culoare albastră.

Afumătorul cu sulf este dispozitivul folosit pentru arderea sulfului cu care se afumă fagurii, în vederea distrugerii găselniţei.

Materiale fumigene bune:

  • Bureţii de iască de fag, salcie, nuc etc., sunt foarte indicaţi, cu condiţia să fie curaţi şi bine uscaţi. Este necesar ca bureţii să fie tăiaţi în bucăţi mai mici care se fierb în apă puţin îndulcită cu miere, după care, sunt uscaţi şi introduşi în afumător, producând cel mai corespunzător fum;

  • Bălegarul de vite (nu şi cel de cal), îndeosebi cel uscat pe câmp, de asemenea produce un fum dens, alb şi fără miros iritant cu condiţia să fie uscat şi păstrat în locuri uscate;

  • Iasca şi conurile de brad.

  • Putregaiul de lemn de esenţă tare – cu condiţia ca partea lemnoasă să fie complet degradată;

  • Cârpele uscate (de in, cânepă sau bumbac, cu condiţia sa fie uscate, curate şi sa nu fie introduse îndesat în afumător),

  • Fânul de vară cosit uscat la umbră şi tocat. Fânul de otavă nu este indicat;

  • Rumeguşul, deşi se aprinde mai greu îndeplineşte condiţiile cerute, dar, pentru a preveni încălzirea fumului trebuie să acţionam cât mai lent afumătorul evitându-se apariţia scânteilor. Pentru o ardere constantă se recomandă a confecţiona brichete de rumeguş. La 3/4 dintr-o găleată cu rumeguş se foloseşte 1 kg făină amestecată cu apă. Din acest amestec se fac cocoloaşe cât pumnul, care, după o uscare corespunzătoare (lentă), devin materiale combustibile cu ardere lentă şi emanare abundentă de fum.

  • Ştiuleţii de porumb produc un fum de calitate cu condiţia ca să nu fie mucegăiţi.

4.14. Agresivitatea albinelor

Albinele bătrâne sunt cele mai rele. Mirosurile puternice de parfum, alcool, benzină, transpiraţie etc., sunt tot atâtea motive pentru ca albinele să devină agresive, iar altele, în legitimă apărare, să capete obiceiul de a ne înţepa la întâmplare, chiar şi atunci când nu au vreun motiv imediat, mai ales atunci când:

  • e foarte cald şi prin preajmă trec câini sau alte vieţuitoare transpirate;

  • la începutul primăverii – când înţepăturile lor sunt mai dureroase;

  • după un cules bogat – când plantele nu mai secretă nectar;

  • se apropie o furtună;

  • sunt deranjate prin zguduiri, zgomote intervenţii bruşte etc.;

  • există miros de venin datorat altor înţepături;

  • apicultorul sau persoanele din apropiere sunt îmbrăcate în haine închise. etc.

Cum ne ferim de înţepături?

  • nu trebuie sa umblăm prin faţa stupilor ci întotdeauna prin lateral;

  • să ne ferim de mişcări repezi;

  • să cercetăm cuiburile doar dimineaţa şi seara, evitând apariţia furtişagului;

  • dacă întărâtarea cuprinde mai multe albine, e mai cuminte să abandonăm.

4.15. Albinele

Generalităţi – Albinele

4.16. Alimentaţia proteică

Alimentaţia proteică începută imediat după eclozionare prelungeşte vârsta indivizilor, pe când cea administrata la 10 zile sau mai târziu nu mai prezintă nici o influenţă.

Epuizarea mai grabnică sau mai târzie a organismului albinelor se datorează mai ales activităţii de creştere a puietului. În cazul în care activitatea de creştere a puietului încetează pe timpul verii din diferite cauze, durata de viaţă a albinelor se măreşte, acestea adăugându-şi o rezervă de materii proteice ce contribuie la formarea corpului gras. O importanţă deosebită are nivelul alimentaţiei cu proteine în cazul creşterii mătcilor, insuficienţa polenului sau a păsturii generând naşterea unor mătci de proastă calitate. La indivizii care urmează să intre în iarnă în corpul gras din abdomen se concentrează importante rezerve de albumină, grăsimi şi glicogen, datorită cărora aceştia trăiesc aşa de mult, rezistând timpului rece.

4.17. Altoirea botcilor

B – Altoirea botcilor naturale

4.18. Ameliorare şi selecţie

Ameliorarea reprezintă acţiunea continuă de îmbunătăţire a însuşirilor productive ale familiilor de albine, păstrând în stupină numai familiile care se remarcă prin însuşiri deosebite în ceea ce priveşte producţia de miere şi starea sănătăţii. Fără controlul împerecherii procesul ameliorării înaintează însă greoi. De aceea, pentru ca ameliorarea să dea rezultatele aşteptate este nevoie de înfiinţarea unor puncte de împerechere controlată şi centre de însămânţarea artificială. Marea majoritate a apicultorilor desfăşoară însă o muncă de selecţie pe linie maternă (după calitatea mătcii) care, treptat, duce la îmbunătăţirea calitativă a materialului din stupina lor.

S – Selecţia

 

4.19. Ameţeala albinelor

Florile teiului alb-argintiu (mai ales specia grandifolia) dau albinelor un fel de amnezie. Albinele nemaigăsindu-şi drumul spre casă, pier depopulând stupii. Se crede că această ameţeală se datorează unor substanţe ca teobromina, sau eterurilor volatile diaforice care, în unii ani, sunt secretate în cantităţi prea mari. Cercetătorii francezi şi elveţieni au ajuns la concluzia că florile de tei emană uneori nectar toxic. Ameţeala albinelor poate fi provocată şi de stupar (prin narcotizări, anestezieri etc.).

4.20. Amibioza

Este o boală parazitară a albinelor adulte produsă de un parazit ce trăieşte în intestinul albinelor. Apare spre sfârşitul iernii şi începutul primăverii. Ca simptom specific este diareea pronunţata a albinelor ce murdăresc stupul şi răspândesc un miros neplăcut.

Nu se cunoaşte un tratament specific. Sunt recomandate masuri de igienă (fagurii dezinfectaţi cu acid acetic, stupii flambaţi etc.) şi o mai bună întreţinere a familiilor de albine (cuiburile vor fi cât mai bine împachetate în vederea păstrării căldurii şi se va administra sirop cu Fumidil B şi vitamina B2).

4.21. Amitrazul

Management apicol – amitrazul

4.22. Anecbalie

Anecbalia este o particularitate căpătată pe parcurs de unele colonii de albine care îşi pierd obiceiul roirii, devenind astfel foarte rentabile. Aceste colonii sunt dinamice, bine populate şi rezistente la boli, datorită faptului că doicile hrănesc larvele cu mult lăptişor. Dacă vom afla în stupină astfel de colonii este bine ca să le folosim ca familii de prăsilă, izolându-le la cel puţin 8 km pentru a se împerechea numai cu trântori proveniţi din familiile anecbalice. Reginele anecbalice nu roiesc, la bătrâneţe convieţuind o perioadă cu cele tinere după care sunt înlocuite liniştit.

4.23. Anestezierea albinelor

În general, anestezierea trebuie făcută cu multă precauţie, existând riscul omorârii albinelor (atunci când doza folosită este prea puternică). Literatura apicolă recomandă: eterul, protoxidul de azot, băşica porcului, nitratul (azotatul de amoniu), valeriana, cloroformul, bioxidul de carbon, alcoolul pur etc., dar, după o experimentare atentă.

Dacă vreun apicultor are experienţă în acest domeniu, îl rog să contribuie la completarea acestei rubrici.

4.24. Antibiotice

Sunt folosite la tratarea diferitelor boli, unele dintre ele putând fi găsite şi în produsele albinei (în păstură acţiunea lor fiind de 3-4 ori mai mare), inhibând dezvoltarea diferiţilor microbi. Propolisul conţine un antibiotic care omoară nu numai microbii, ci şi ciupercile, fiind un puternic fungicid. Albinele au pe corpul lor (pe cap, torace, abdomen şi în secreţiile mai multor glande) diferite antibiotice cu acţiune de lizare asupra unor bacterii, între rase existând diferenţieri (albinele de rasă neagră având cantităţi mai mici de antibiotice decât cele de rasă caucaziană sau italiană), numărul antibioticelor scăzând pe măsura îmbătrânirii.

Antibioticele trebuie folosite însă cu multă prudenţă întrucât microbii, cu timpul, îşi prepară substanţe care anihilează efectul antibioticului, abuzul de antibiotice prezentând un risc. În plus, s-a constatat că toate antibioticele au o oarecare toxicitate, scurtând viaţa albinelor tratate şi influenţând în rău hemolimfa. Atunci când sunt administrate abuziv, sterilizează brutal intestinul şi distruge o serie de microorganisme. Preparatele cu sirop trebuie date cât mai proaspete, preparate în aceeaşi zi. Vindecarea albinelor este mai sigură atunci când vom lua toate măsurile de igienă şi vom păstra în stupină numai familii puternice şi bine întreţinute. Excesul de antibiotice devine primejdios nu numai pentru albine, ci şi pentru oameni, care vor consuma produsele lor încărcate cu astfel de substanţe. Din această cauză este interzisă folosirea antibioticelor în timpul culesurilor de producţie. Mierea cu antibiotice este refuzată la export. De aceea, apicultorii trebuie să fie foarte atenţi ca la familiile de producţie să nu administreze antibiotice.

4.25. Apa şi albinele

Culesul îndelungat duce repede la sărăcirea lichidelor din corpul albinelor, ceea ce are ca urmare o cerinţă mai mare de apă, secreţiile necesare pentru ingerarea hranei depinzând foarte mult de existenţa apei. Apa este folosită la prepararea hranei larvelor (1/7), la stimularea glandelor salivare etc. O colonie normală consumă primăvara 50-200 g apă, vara 300-380 g, pe timp secetos putând ajunge la 500 g. În ţările calde albinele unei colonii consumă chiar 1 litru de apă pe zi, iar atunci când nu mai pot păstra umiditatea necesară roiesc la munte.

În perioadele de cules intens albinele nu mai caută apa căci ele o găsesc în nectarul apos adus de culegătoare, ventilatoarele eliminând surplusul, în stup formându-se astfel o ambianţă umedă, potrivită şi necesară puietului. Chiar şi pe timpul culesului de vară, dacă punem în hrănitor apă, colonia se reînsufleţeşte şi devine mai activă. Pe timpul verii consumul de apă este foarte ridicat, şi de aceea este recomandat a se asigura apa necesară în apropierea stupinei. Lipsa apei duce la diminuarea pontei mătcii, la apariţia unor dezechilibre majore care, dacă nu sunt observate la timp, cu greu mai pot fi remediate. Albinele care nu au apă suficientă trăiesc cu 50-70% mai puţin faţă de cele care au apă corespunzătoare.

Dacă înaintea apariţiei primăverii se stropesc albinele cu puţină apă cuibul va lua o extindere mai mare. Toamna trebuie să fim atenţi la apa pe care o folosim la prepararea siropului pentru completarea hranei de iernare, căci sărurile minerale din apa siropului se acumulează în intestin, creând mari necazuri. Pe timpul rece este bine să asigurăm apă călduţă de ploaie sau apă curgătoare (apa de puţ fiind dură conţine multe săruri minerale). Primăvara însă albinele caută apa mineralizată, organismul lor având nevoie de săruri minerale pentru refacere şi pentru hrana puietului (preferând mlaştinile, scurgerile de la WC şi îngrăşămintele lichide). De aceea, în apa de primăvară, până la apariţia nectarului în natură, se va pune şi sare. Pentru ca să nu devină prea concentrată apa cu sare trebuie schimbată zilnic.

Pentru a preveni îmbolnăvirea albinelor prin consumarea unei ape infestate sau pierderile datorate condiţiilor nefavorabile, primăvara se utilizează de regulă un adăpător cu apă călduţă în care s-a pus puţină sare (1 lingură de sare la 10 l apă), uree (1-2 g la 10 litri apă) sau amoniac (câteva picături la 12 litri apă), presărându-se de jur împrejur paie, pentru ca albinele să nu se aşeze pe solul rece şi să amorţească.

4.26. Apicultor

Persoana care se îndeletniceşte cu creşterea albinelor se mai numeşte stupar ori prisăcar. Apicultura este o îndeletnicire practicată în primul rând din pasiune, apicultorul trebuind să fie un om calm, nelacom, chivernisit, cu un ascuţit simţ practic, bine organizat.

În tot ceea ce întreprinde apicultorul nu trebuie să se bazeze pe memorie ci mai ales pe notările pe care le face în agenda de lucru, fiind astfel în stare să afle şi să înlăture la timp piedicile care stau în calea bunei dezvoltări a coloniilor de albine. Trebuie avut în vedere că unele lucrări nu suportă amânare şi de aceea trebuie să fie punctual în efectuarea lucrărilor până în cele mai mici amănunte.

4.27. Apifug

Apifugul este o soluţie care, datorită mirosului respingător îndepărtează albinele. Este folosită de apicultor pentru a-şi unge mâinile atunci când albinele sunt agresive şi este neapărată nevoie să intervenim în cuibul albinelor. O bună soluţie apifugă poate fi preparată cu flori de soc, introduse la macerat în alcool de 50-600 , după 2 săptămâni, prin strecurare, obţinând soluţia.

4.28. Apistanul

M – Apistanul

4.29. Apiterapia

Apiterapia este ştiinţa care se ocupă cu tratarea şi prevenirea bolilor cu ajutorul produselor apicole, recoltate, transformate sau secretate de albine: polen, propolis, miere, faguri, lăptişor de matcă, venin etc.

4.30. Aprilie

În această lună se intră în perioada creşterii intense, coloniile fiind urmărite îndeaproape pentru asigurarea hranei, fagurilor şi spaţiului, transportului la culesuri de întreţinere, echilibrarea familiilor slabe, prevenirea intoxicaţiilor etc. Ramele clăditoare vor fi introduse la marginea cuibului la începutul lunii, dând de veste stuparului când în colonii apare înclinaţia clăditului. Atunci se dau primii faguri artificiali.

La înflorirea pomilor fructiferi este indicat să ne facem provizii, retrăgând din cuiburi fagurii cu păstură, faguri ce vor fi înlocuiţi cu alţii în vederea depozitării polenului în exces (acolo unde este cazul).

Pentru clădirea fagurilor cu celule de trântor ce se vor da coloniilor paterne în anul viitor, se introduc rame însârmate având lipite, în partea de sus, câte o fâşie de fagure artificial de 1,5-2 cm. Ele se introduc câte una la marginea cuibului între ultimul fagure cu puiet şi cel de păstură. Întrucât mătcile refuză să depună ouă în fagurii noi, ei vor fi daţi spre însămânţare pe timpul verii, fiind plasaţi spre marginea cuibului (câte unul la fiecare colonie). Când fagurii sunt căpăciţi vom înlătura, cu un cuţit sau cu o furculiţă de descăpăcit, căpăcelele celulelor bombate, fagurii fiind redaţi familiilor din care au fost scoşi. Albinele se vor grăbi să înlăture cadavrele de trântori iar mătcile le vor însămânţa din nou. Operaţia se repetă de 3-4 ori, după care fagurii vor fi retraşi, fiind apţi pentru a fi daţi viitoarelor colonii de prăsilă crescătoare de trântori, în primăvara anului viitor.

Tot în aprilie se vor pune la clădit viitorii faguri pentru recoltă şi cuib, aşezând în mijlocul cuibului fiecărei colonii, câte un fagure artificial, ce va rămâne acolo 24 ore, după care va fi retras. Operaţia se poate repeta de 6-7 ori, timp în care albinele sunt hrănite cu cel puţin 500 g sirop pe zi.

Clăditul făguraşilor pentru viitoarea creştere de mătci din ouă, după metoda Joe Smith

Sub şipca mobilă a unei rame clăditoare se lipeşte un fagure artificial cât lăţimea spaţiului gol de sub şipcă. Albinele sub impulsul culesului de întreţinere, sau stimulate artificial, vor clădi aceşti făguraşi în scurt timp, după care ei vor fi retraşi şi puşi la păstrare, pentru a fi folosiţi la creştere.

Înlocuirea mătcilor necorespunzătoare

În cazul în care mătcile necorespunzătoare nu au fost înlocuite în toamnă această operaţie se poate face şi în primăvară cu condiţia să dispunem de mătci tinere de calitate. În cazul în care nu dispunem, se recomandă demararea creşterii timpurii de mătci, încă din prima decadă a lunii aprilie (dacă dispunem de trântori).

Cu 2 zile înainte de maturarea şi altoirea botcilor se formează roii stoloni (fără puiet necăpăcit), ce vor primi viitoarele mătci nefecundate. Roii stoloni vor primi fiecare câte 2 faguri cu puiet căpăcit, o botcă căpăcită gata de eclozionare şi 2 faguri cu provizii. Botca se va altoi pe un fagure cu puiet căpăcit, respectând cu stricteţe regulile ştiute. După 3 zile de la formare se deschid urdinişurile la roii stoloni. În a şasea zi de la formare, fiecare roi stolon va mai primi încă un fagure cu puiet căpăcit. După împerecherea mătcilor, din 10 în 10 zile, roii stoloni vor fi întăriţi de 3 ori cu câte un fagure cu puiet căpăcit şi vor fi stimulaţi cu sirop şi hrană proteică. Dacă în natură există un cules de întreţinere nu mai este nevoie de stimulare.

Primul transport la pastoral

Se face la culturile de rapiţă, având grijă să oferim spaţiu pentru culesul de nectar (evitând blocarea cuiburilor), de la rapiţă putând recolta şi polen.

În vederea sporirii producţiei de miere se vor aplica diferite metode: Miller, Robinson, John Long, a coloniilor de strânsură, Snellgrove etc., în funcţie de tipul de stup folosit.

4.31. Arbori şi arbuşti meliferi

  • Agrişul – numit şi burboană, coacăză sălbatică, răzăchie, struguri spinoşi, este un arbust până în 1,20 m ce dă o producţie de miere de 30-70 kg / ha.

  • Alun – este foarte bun polenifer (februarie).

  • Anin – arin alb şi negru – înfloreşte o dată cu alunul şi dă polen abundent (martie-aprilie); arinul pitic – aninaş – dă de asemenea polen din belşug.

  • Arţarul – jugastrul – dă polen şi nectar abundent precedând cu 10-12 zile înflorirea salcâmului, dând până la 200 kg miere la ha. Mierea este de culoare deschisă şi gust plăcut. Uneori secretă şi miere de mană. Arţarul tătăresc sau paltinul de câmp ori verigariu (specii de arţar) sunt de asemenea melifere. Verigariu ajunge să dea până la 800 kg miere la ha. Este răspândit în pădurile de şes şi deal până la înălţimea de 400 m. Arţarul american dă puţin nectar dar dă mult polen. Dintre toate speciile jugastrul este cel mai melifer (până la 1000 kg miere la ha), în anumite împrejurări dând şi miere de mană.

  • Bradul – cu toate speciile lui: bradul alb, molidul, etc. – este bun producător al mierii de mană (secretată de lecanii), ambele specii dând un polen abundent (pluteşte în aer până la mare înălţime) dar nu le interesează prea mult pe albine, din cauza conţinutului prea mic de albumină digestibilă. Doicile care se hrănesc numai cu polen de molid produc puţin lăptişor şi cu o valoare alimentară scăzută, astfel că albinele ce vor ieşi vor trăi cu 50% mai puţin. Culesul mierii de mană de la brad şi molid are intensitate variată şi apare la diferite date, începând de la poale şi apoi din ce în ce mai sus. În anii favorabili, producţia de miere de mană pe stup poate ajunge la 40-60 kg pe stup.

  • Caisul – florile sunt vizitate mai ales după amiază (25 kg la ha).

  • Călinul – înfloreşte în iulie fiind precedat (în iunie) de dârmoz, o rudă apropiată a călinului, oferind culesuri de lungă durată.

  • Caprifoiul – este un arbust agăţător melifer (np) înfloreşte în mai-iunie şi dă o producţie de 20 kg miere la ha.

  • Castanul sălbatic – castanul porcesc şi castanul calului dau nectar şi polen (foarte bogat în proteine). În anii ploioşi polenul capătă o uşoară alterare devenind puţin toxic. În medicaţia umană polenul de castan nu este recomandabil. În unii ani secretă şi miere de mană.

  • Cătina – cătina albă (salcia spinoasă), cătina de gard ( licină, liţion, zaharică) – sunt specii de arbuşti spinoşi folosiţi la formarea perdelelor de protecţie fiind şi meliferi. Cătina de gard înfloreşte pe o perioadă destul de lungă (mai-octombrie). Cătina albă se dezvoltă bine pe malurile apelor iar nectarul secretat conţine multe vitamine.

  • Cătiniş – Tamarisca (Tamarix gallica sau ~ pallassi) este un arbust ce creşte prin locurile nisipoase şi inundabile (pe malul Dunării şi ostroave, pe văile inundabile ale râurilor Buzău şi Râmnicu-Sărat), având ramuri lungi şi flexibile, cu frunze ca un brădiş, cu flori roz dispuse în spiculeţe ce dau un nectar abundent.

  • Cenuşar – arbore puturos – secretă polen din belşug şi nectar (300 kg la ha), uneori nectarul fiind şi extrafloral (mai ales dimineaţa). Înflorirea are loc spre sfârşitul verii (iunie-august), fiind unul din cei mai meliferi arbori. Se înmulţeşte prin seminţe puse la stratificat, creşte repede, dar nu trăieşte mai mult de 50 de ani.

  • Cimbrişor – este o plantă cu tulpina scurtă ce creşte în tufă. Florile înfloresc prelung (iunie-iulie) şi oferă mult nectar (100 kg la ha).

  • Cireşul – înfloreşte în aprilie-mai (35-40 kg miere la ha), polenul fiind bogat în substanţe proteice.

  • Clocotiş – locutiţă, nucuşoară – înfloreşte în mai-iunie în regiunile de la munte şi dă mult nectar.

  • Coacăzul – pomuşoară, gongioare, ribizli, strugurel – împreună cu coacăzul de munte şi enişorul, oferă mult polen şi nectar (35-100 kg la ha) la începutul primăverii. Frunzele de coacăz sunt utilizate cu succes pentru prepararea unui ceai, folosit în combaterea diareei albinelor (în lipsa măcrişului). Planta struguri negri (o varietate de coacăz) este şi ea meliferă (30 kg la ha).

  • Corcoduşul – corcodel – are flori cu mult nectar (25-40 la ha) ce apar în a doua jumătate a lunii aprilie.

  • Corn – arbore din familia Cornacee – oferă mult nectar şi polen în primele zile ale primăverii.

  • Cruşin – crusci, lemn câinesc, paţachină – este un arbust melifer ce înfloreşte 2-3 săptămâni (mai-iulie) dând 25-35 kg miere la ha.

  • Dud alb şi dud negru – este căutat pentru florile sale bogate în polen în luna aprilie.

  • Fagul – are flori monoice cu saci poleniferi alungiţi şi bogaţi (aprilie).

  • Floarea de ceară – arbust agăţător originar din China, totdeauna verde, cu flori ce răspândesc un parfum puternic ce atrage albinele la culesul de nectar şi polen.

  • Frasinul – înfloreşte în aprilie. Este cercetat pentru polen, propolis şi sucurile dulci secretate de coajă.

  • Gledicia (plătica) – produce nectar (100-200 la ha) şi nectar 8-10 zile (mai-iunie).

  • Gutuiul (alămioara) – dă o producţie de 10 kg miere la ha şi polen din abundenţă.

  • Hurmuzul – cârmâzul dă foarte mult polen (în iulie-septembrie) iar nectarul are aproape cel mai mare conţinut de zaharoză.

  • Iarba neagră (negruşorul ) – este un mic arbust care pe la noi se găseşte mai ales în Munţii Apuseni. Înfloreşte în a doua parte a verii, culesul fiind capricios. Mierea nu este prea indicată pentru iernarea albinelor.

  • Iasomia – jasminul – arbust ce înfloreşte în iunie şi e foarte cercetat de albine.

  • Iedera – iedera zânelor – dă o miere consistentă de culoare deschisă (august-octombrie).

  • Ienupăr – anoperi, cetină, finior, ialovăţ, turtel – arbore cu multe fitoncide (în special soiul cetina de negi), înfloreşte în aprilie-mai şi dă o miere ce se menţine mult timp fluidă.

  • Iovul – loză, răchită moale, răchită puturoasă – arbore ce creşte în regiunile de deal şi de munte şi înfloreşte în martie cu un extraordinar conţinut de polen şi nectar. Mierea are o culoare aurie şi este foarte aromată.

  • Isopul – mic arbust din familia Labiatae oferă polen şi nectar (80-120 kg la ha) mierea de isop fiind de culoare cenuşie deschis cu gust plăcut şi aromă aleasă. Înfloreşte din iunie până în septembrie.

  • Lămâioara – cimbru de grădină – arbust mult cercetat pentru florile puternic parfumate. Din tulpină şi frunze se extrage tymolul, folosit în combaterea păduchilor albinelor.

  • Lămâiţa – arbust ce creşte în ţările calde (America de Sud, Crimeea) – atinge 2 m şi are frunzele parfumate ca cele de la lămâi; la noi se găseşte prin parcuri şi grădini; este folosită în industria parfumurilor; se înmulţeşte prin butaşi puşi din toamnă sub geamuri şi plantaţi în aprilie pe brazde unde rămân 2 ani, apoi se plantează definitiv, fiind protejaţi împotriva crivăţului;

  • Lemnul bobului – bobiţel, drob, grozamă mare – dă nectar şi mai ales polen.

  • Lemnul câinesc – mlădiţă, mălin negru – înfloreşte la începutul lui mai şi dă mai mult polen şi puţin nectar (20 kg la ha).

  • Levănţica – arbust aromatic care ajunge în câţiva ani ca o tufă cu diametrul de până la 1 m (dacă este bine îngrijită) dând o producţie de 500-1000 kg miere la ha dacă cultura se află la cel puţin 500 m altitudine, înflorirea durând 6 săptămâni; se cultivă prin stolonare;

  • Liliacul – dă polen alb şi ceva nectar dar numai în zilele calde.

  • Mahonia – mic arbust ce creşte mai mult prin parcuri, înfloreşte prin martie-aprilie (20 kg miere la ha).

  • Măceşul – răsură, cacadâr, ruja, trandafir sălbatic – este polenifer şi puţin nectarifer.

  • Mălinul – prun sălbatic – dă nectar şi polen în luna mai. Creşte la munte în locurile mai umede.

  • Mărul – este melifer (20 kg miere la ha) dar uneori se fac stropiri tocmai pe timpul înfloririi.

  • Merişorul – creşte pe coastele muntoase, înfloreşte în mai şi asigură un cules de durată (împreună cu afinul).

  • Mesteacănul – înfloreşte în aprilie şi dă polen de o valoare alimentară excepţională (în special cel cu coaja albă).

  • Migdalul – bademul – pom mic ce înfloreşte cel dintâi în livadă şi dă puţin nectar şi mult polen. Este un foarte bun consolidant al pantelor abrupte.

  • Mielaria – răchitanul, arborele de piper înfloreşte din iulie până în septembrie.

  • Mojdrean – frăsiniţă, frasin de munte – este înrudit cu frasinul şi înfloreşte după pomii roditori (100 kg miere la ha), prin pădurile din Banat şi Oltenia (pe versanţii sudici).

  • Moşmon – martochin, năsalcă, scorn nemţesc – înfloreşte în martie.

  • Nucul – este cercetat mai mult pentru polen (atunci când albinele nu găsesc altceva mai bun). Polenul de nuc este foarte abundent în amenţi şi conţine 21,87% albumină digestibilă şi rutină 3%. Consumul acestui polen este salutar pentru oamenii suferinzi de inimă (previne infarctul cardiac şi hemoragiile cerebrale).

  • Oţetarul – arbore din Japonia ce înfloreşte după salcâm, mierea de oţetar fiind parfumată şi de culoare alb-deschis, bătând puţin în verzui.

  • Păducelul – înfloreşte cu 2-3 săptămâni înaintea salcâmului, mierea trebuind recoltată repede pentru a nu cristaliza. Această miere e foarte bună pentru bolnavii de inimă.

  • Păliur – înfloreşte în iunie-august fiind mult cercetat de albine.

  • Paltinul de munte – înfloreşte în lunile aprilie-mai-iunie în masivele din regiunile subcarpatice (200 kg la ha).

  • Părul – gorţ, prăsad – este cercetat pentru polen şi nectar (16 kg la ha), timp de 10 zile.

  • Piersicul – dă o producţie de miere variabilă 3-15 kg la ha), în funcţie de condiţiile pedoclimatice.

  • Pinul – chifăr, luciu, zetin – este un arbore care dă mult polen de calitate inferioară şi uneori miere de mană. În anii excepţionali, la prisăcile aduse la pădurile de pini s-au obţinut câte 95 kg miere de fiecare stup.

  • Plopul alb şi negru – dă mult polen roşiatic, cu multe substanţe proteice. În timpul verii frunzele secretă miere de mană. Mugurii plopului sunt căutaţi de albine pentru propolis.

  • Porumbar – coţobei, mărăcine, spin, târn – este un arbust pitic bun melifer, foarte spinos cu flori imaculate ce apar o dată cu frunzele (25 kg miere la ha) la începutul lui aprilie.

  • Prunul – oferă albinelor un cules abundent (familiile puternice adunând chiar 10 kg de miere, la o producţie de 15 kg la ha). Polenul de prun este bogat în albumine digestibile.

  • Răchiţică – măslin sălbatic, sălcioară – înfloreşte în mai-iunie, timp de 15 zile, florile fiind căutate mai mult pentru polen.

  • Salbă moale – voiniceru – creşte prin păduri muntoase şi în poieni, înfloreşte în mai-iunie, fiind cercetat pentru nectar.

  • Salcia – răchita albă, salcia alburie – este un arbore ce se prezintă sub felurite aspecte, în funcţie de specia respectivă (peste 160 de specii), la noi fiind răspândite 47 de specii. Toate speciile de salcie sunt dioice, cu flori mascule pe unii arbori şi femele pe alţii. Stuparii care nu au salcie în jurul stupinei trebuie să o planteze. Pe la sfârşitul lui iulie începutul lui august, uneori, salcia produce mană (hrană ce compromite iernarea în bune condiţii).

  • Salcâmul alb – salcâm, băgrin, acăţ, măgrin, mălin, dafin -este un arbore originar din S.U.A., adus în secolul al XVIII-lea în partea de sud a ţării (80.000 ha în masiv), totalizând 100-000 ha împreună cu exemplarele răzleţe şi solitare. Plantaţiile răzleţe din sate au mare importanţă apicolă pentru practicarea stupăritului staţionar. Data înfloririi este în funcţie de mersul vremii (la 5 săptămâni de la pornirea în creştere a primilor muguri). Când bobocul atinge 3 cm lungime, se consideră că înflorirea începe după 2 săptămâni (în funcţie şi de mersul vremii). Floarea ţine 8-10 zile la pomii solitari şi cu 2-3 zile mai mult în masiv. În funcţie de umiditate şi după nopţile cu temperatura de +14 0C secreţia de nectar începe să devină apreciabilă, iar după nopţile cu +18 0C secreţia nectarului e foarte bună. Arborii solitari produc mai mult nectar, fiind expuşi mai bine razelor solare. La fel şi cei plantaţi pe soluri uşoare, cu pânza freatică la suprafaţă, şi cei aflaţi în apropierea râurilor sau lacurilor (1100-1700 kg la ha). Plantaţiile aflate pe soluri grele, argiloase sunt slab productive (neatingând nici a treia parte din capacitatea productivă). Evoluţia culesului: în primele zile este modest, urcă până la 10-12 kg pe zi şi scade iar, în ultimele 2 zile scăzând brusc la 2 kg, 1 kg, 0 kg.

  • Salcâmul galben – băşicoasa – înfloreşte la sfârşitul lunii mai secretând cantităţi mari de nectar (chiar şi atunci când plouă). La noi acest salcâm nu prea este răspândit – creşte doar prin parcuri, ca arbori ornamentali.

  • Salcâmul pitic – salcâm de baltă, este un arbust melifer (50 kg la ha), dar mai ales polenifer. Creşte prin zonele inundabile ale Dunării şi pe prundurile văilor mari, înflorind la sfârşitul lui mai timp de 2 săptămâni.

  • Sânger – sângerel, lemn pucios – înfloreşte în mai-iunie şi este melifer.

  • Scoruş – înfloreşte în mai-iunie (25-40 kg la ha).

  • Smârdar – bujor de munte, trandafiraş de munte, iederă cu flori – creşte prin munţii Bucegi (august).

  • Sofora – înfloreşte în a doua jumătate a lunii iulie, timp de 3 săptămâni (300 kg la ha). Polenul de sofora conţine cantitatea cea mai mare de rutină dintre toate florile cunoscute (în proporţie de 25%) fiind indicat să fie colectat şi păstrat.

  • Stejarul – cu toate speciile sale ca tufanul şi gorunul – înfloreşte cu câteva zile înaintea salcâmului şi dă un polen foarte abundent (uneori şi miere de mană – primăvara sau toamna).

  • Teiul – are mai multe varietăţi: alb argintiu, cu frunze late, cu frunza mare, pucios (pădureţ), teiul roşu. Secreţia de nectar începe la minim 16 0C, creşte vizibil după 20 0C, încetând complet la 32 0C, când floarea se deshidratează şi cade. Nectarul începe să fie secretat numai când în atmosferă se găseşte o umiditate minimă de 51-60% şi variază între 800-1200 kg la ha, în funcţie de specie. Teiul e foarte sensibil la negurile de dimineaţă urmate de soare cald (opărirea sau mănarea florii). Sunt ani în care, deşi precipitaţiile sunt însemnate, teiul nu dă nectar sau dă foarte puţin (atunci când mugurii florali au fost atacaţi în primăvară de geruri târzii, după ce arborii şi-au început vegetaţia). Culesurile de la tei nu sunt sigure şi în unii ani eterurile volatile emanate în special în primele zile de la înflorire (teobromina) depopulează stupii. Atunci când, pe timpul înfloritului temperatura e caniculară, teiului îi cade floarea, iar când apar ploi interminabile, grindină sau atac de omizi, culesul e compromis.

  • Trandafirul de lună – este specia cea mai meliferă din familia trandafirilor. Mierea de trandafir nu trebuie consumată decât în cantităţi mici, altfel dă tulburări intestinale.

  • Tuia uriaşă – e un conifer din familia Pinaceae, care dă foarte mari cantităţi de polen, care, spre deosebire de alte conifere, este de calitate foarte bună.

  • Tulichină – cleiţa, chiperul lupului, liliac de pădure – este un arbust cu fructe veninoase care se clasează însă printre cei mai productivi arbuşti meliferi (martie-aprilie) culesul durând 10 zile, în regiunea muntoasă şi submuntoasă – pe locuri umede şi despădurite.

  • Verigariu – părul ciutei, paţachină, salbă moale, spinul cerbului – înfloreşte prelung (mai-iulie) oferind nectar şi polen. Creşte prin păduri şi tufişuri.

  • Vişin – pom fructifer ce dă ceva nectar 7-10 zile (14-74 kg la ha).

  • Viţa de Canada – iederă cu 4 foi, jie sălbatică – arbust agăţător ce se prinde de ziduri cu ajutorul unor ventuze – înfloreşte spre toamnă. Viţa de vie – atrage albinele mai ales pentru polen iar toamna oferă şi un cules, dar trebuie extrasă întrucât peste iarnă provoacă diaree.

  • Zadul – lariţă, larice, zadă, criş – e o plantă monică (cu florile mascule şi femele pe aceeaşi tulpină), produce mult polen care nu are o valoare alimentară prea mare pentru albine. Mierea de zadă nu este bună pentru iernare şi cristalizează repede.

  • Zămoşiţa – este cercetată pentru polen şi nectar. Este folosită la formarea gardurilor vii.

  • Zmeura – zmeurul, rug de munte, zmeurar – este un arbust din familia Rosaceae, cu tulpini înalte de 1-2 m care se arcuiesc la vârf. Are nectar abundent (50-100 kg la ha) pe orice vreme putând fi cules ori de câte ori sunt condiţii favorabile de zbor. Durata culesului este de 15 zile (după salcâm) etc.

4.32. Arhenotoc

Nu trebuie să confundăm mătcile anecbalice cu cele arhenotoce.

4.33. Arici

Aricii consumă nestingheriţi, mai ales pe timpul nopţii, albinele moarte căzute în faţa stupilor. Nu consumă albine vii şi, prin urmare, sunt folositori. Ariciul alungă din stupină broaştele şi şoarecii care sunt dăunători albinelor.

4.34. Ascosferoza (puietul văros)

Ascosferoza sau puietul văros este o boală infecto-contagioasă specifică larvelor de albine cărora le determină moartea în primele două zile ale stadiului de puiet căpăcit. Agentul etiologic este micetul Ascosphaera apis care trăieşte în intestinul albinei sănătoase.

Boala evoluează în tot cuprinsul sezonului activ iar transmiterea se face prin ingestie şi transcutanat. Treptat boala cuprinde şi puietul de lucrătoare şi pe cel din botci. Larvele moarte de puiet văros sunt mumifiate, casante, de culoare alb-cenuşiu sau uneori brună, au aspect specific, pot fi uşor detaşate din celule, şi pot fi observate deseori pe fundul sau în faţă stupului. Uneori albinele acoperă cu ceară larvele afectate, evitând răspândirea bolii. În fagure se observă o aşezare neregulată a larvelor, denumită aşezare în „mozaic”. Căpăcelele celulelor sunt uneori puţin scobite (puietul putând fi atacat în diverse stadii de dezvoltare), manifestări mai aparente existând la larvele în vârsta de 3-4 zile. La începutul ei infecţia atacă de preferinţa puietul de trântor şi se propagă apoi la cel de lucrătoare.

Infecţiile micotice îmbracă de regulă un caracter enzootic. Ele apar mai ales la familiile de albine cu deficienţe fiziologice iar când toate familiile de albine se găsesc sub influenţa aceloraşi factori debilitari, boala se poate extinde căpătând caracterul unei epizootii. Precizarea diagnosticului de micoză se face clinic, pe bază prezenţei formaţiunilor micotice pe larve afectate, albine şi faguri mucegăiţi şi pe baza unor examene de laborator.

Tratament. Pentru combatere se execută igiena şi dezinfecţia necesară (îndepărtându-se şi distrugându-se mumiile şi fagurii puternic afectaţi), după care se tratează cu Micocidin.

4.35. Asfixierea albinelor

Asfixierea voită se face cu sulf – atunci când se urmăreşte desfiinţarea în întregime a unor familii bolnave (fără nici o şansă de redresare).

Asfixierea accidentală – poate avea loc în timpul transportului stupilor cu faguri plini cu miere necăpăcită, sau când stupul a fost lăsat prea mult timp închis, mai ales când colonia este puternică iar ziua este prea călduroasă. Familiile puternice cad primele victime.

Asfixierea mătcii – apare atunci când albinele îşi suprimă singure matca sau nu accepta matca introdusă de apicultor.

4.36. Aspergiloza

Este o boală provocată de o ciupercă microscopică care trăieşte pe polen, un mucegai care se dezvoltă în orice mediu în care se produce o descompunere sub acţiunea umezelii şi căldurii. Germinaţia acestui mucegai începe la + 5 0C şi încetează la peste + 35 0C, continuând să se dezvolte chiar şi în lunile de vară ploioase, larvele care primesc o hrană cu polen infectat de această ciupercă murind în celulele acoperite de un strat albicios, ca o brumă. La revizia de fond, primăvara, albinele moarte de pe fundul stupilor au abdomenul acoperit cu un praf verzui sau albicios, ca o brumă, boala atingând mai ales fagurii mărginaşi. Este o boală infecto-contagioasă comună larvelor şi albinelor adulte, făcând parte din categoria zoonozelor. Este foarte periculoasă întrucât poate provoca afecţiuni pulmonare şi la om. Transmiterea se face pe cale digestivă şi transcutanat. Larvele mor imediat după căpăcire sau în momentul căpăcirii; în celulele necăpăcite se poate observa o pânză de mucegai galben-verzui sau negru; zonele de fagure afectat se lărgesc progresiv cuprinzând mai multe celule cu puiet, formând insule sau plaje de mucegai; larvele se deshidratează au aderenţă la pereţii celulei şi au consistenţa dură; albinele prezintă stări de agitaţie, incapacitate de zbor, cad în faţa stupilor, fac mişcări dezordonate ale membrelor, pieselor bucale sau ale segmentelor corporale şi mor în câteva ore prin toxemie; cadavrele prezintă abdomenul uşor mărit, care în scurt timp devine dur că şi toracele, miceliul invadând întreg corpul albinei pe care-l acoperă cu un strat de miceliu de culoare galben-verzuie.

Boala apare mai ales primăvara timpuriu, când, datorită ventilaţiei necorespunzătoare, pe pereţii mărginaşi şi pe fagurii cu polen apa se condensează favorizând apariţia mucegaiurilor. Doicile, în lipsa unui polen proaspăt se hrănesc cu polenul mucegăit şi îmbolnăvesc puietul, în formele grave boala se extinde şi asupra albinelor adulte, care, nemaiputând defeca, se constipă şi mor. Cadavrele unor astfel de albine trebuie arse iar fagurii cu păstură mucegăită trebuie înlocuiţi, colonia mutându-se într-un stup dezinfectat. Albinele de pe faguri se pulverizează cu o soluţie de hipoclorit de sodiu (apă de Javel) în proporţie de 150 g la litrul de apă.

Diagnostic. Diagnosticul se stabileşte pe bază examenului clinic al probei de puiet afectat şi al albinei adulte, diferenţiindu-se de paraliziile albinelor şi intoxicaţii.

Examenul clinic. Puietul pietrificat la un examen clinic sumar se poate confunda cu puietul văros (este o boală provocata tot de o ciupercă) dar, spre deosebire de ascosferoză:

  • larvele afectate sunt aderente la pereţii celulei, albinele neputându-le elimina din fagure;

  • puietul bolnav nu este în „mozaic” ci în grup de larve prinse în insule verzi de mucegai;

  • aspergiloza afectează şi albinele, între inelele abdominale, observându-se acelaşi mucegai verzui ca şi cel de pe fagure (provocând mortalitatea atât a albinelor cât şi a puietului).

Examenul de laborator. Un diagnostic de certitudine se face prin completarea examenului clinic cu examenul de laborator, întrucât se pot ivi uneori erori legate de contaminări cu Penicillium, care apare sub formă unui mucegai verzui, în general pe fagurii prost întreţinuţi, prinzând atât marginile exterioare ale celulelor cât şi albinele moarte din celule.

Tratament. Pentru a preveni infectarea polenului din faguri de la rezervă se foloseşte vaporizarea acestora cu acid acetic glacial, aerisind apoi depozitul. Dacă boala a atins mai multe colonii se recomandă sacrificarea acestora.

Pentru combatere se îndepărtează fagurii cu puiet afectat şi albinele moarte din stup şi din afara stupului care se distrug prin ardere; se face tratamentul cu Micocidin ca şi în cazul ascosferozei iar familiile grav afectate se distrug prin ardere deoarece aspergiloza se transmite şi la om (dezinfecţia de necesitate fiind obligatorie). Deşi diagnosticul diferenţial între aceste boli nu prezintă o importanţa deosebită din punct de vedere terapeutic, tratamentul celor două maladii fiind acelaşi (cu micocidin), este necesar totuşi a se preciza boala, ştiut fiind că aspergiloza este o zoonoză (adică o boală ce se transmite şi la om).

Transmiterea aspergilozei la om. La om boala atacă căile respiratorii şi ochii. Ciuperca pătrunde la nivelul alveolelor pulmonare sau în special complică leziunile TBC putându-se multiplica în cavernele tuberculoase sau de-a lungul bronhiilor, unde constituie aspergiloze bronhice, formând adevărate colonii în care se găsesc micelii şi corpi fructificanţi. Diagnosticul se precizează prin examen bronhoscopic sau prin examen microscopic şi cultural al expectorantului. Un asemenea efect nedorit se poate evita foarte uşor, luând nişte măsuri de precauţie prin purtarea unei măşti de tifon la gură şi la nas în timpul examinării familiilor de albine bolnave. Este indicat a se umecta masca cu un antiseptic sau chiar cu apă pentru a reţine sporii ciupercii patogene. Tot atât de indicată este şi spălarea mâinilor, precum şi purtarea echipamentului de protecţie (halat curat), ce va fi fiert după întrebuinţare.

4.37. August

Asigurarea florei melifere. La munte, în prima decadă a lunii zburătoarea mai secretă ceva nectar, dar, după 15 august albinele nu mai găsesc posibilităţi de cules. În pădurile de conifere apare uneori mana, oferind un cules destul de bun, mai ales în zilele cu nopţi calde. În terenurile de cultură albinele găsesc uneori culturi de molură ce mai oferă ceva polen, iar în unităţile cu sector zootehnic, unde se află culturi de napi porceşti, sau se fac 2 culturi pe acelaşi teren (după păioase), cu plante pentru siloz, albinele găsesc ceva nectar şi polen de la floarea soarelui sau porumb furajer însămânţat împreună cu sulfina albă. Sulfina şi facelia, talpa gâştei şi rostogolul, oferă bune culesuri, mai ales dacă vara au beneficiat de câteva ploi bune.

Reactivarea nucleelor. Nucleele rămase din mai-iunie din roiurile temporare, se scot din stupii pepinieri colectivi (unde şi-au împerecheat mătcile) şi îşi reiau rolul iniţial de conlucrare independentă cu FB din care au fost extrase înaintea marelui cules. În acest scop, fiecare matcă va oua în cuibul ei până toamna târziu, când cele două unităţi se contopesc în vederea asigurării unor colonii puternice de 3-4 kg albină. Nu trebuie uitat că o stupină de producţie este aceea care are colonii puternice încă din toamnă, sănătoase, cu hrană de bună calitate şi mătci tinere.

Culesul mierii de mană. În această lună poate apare, fie de la salcie (în regiunile din baltă), fie de la bradul alb sau molid (în cele de la munte) este bine să fie dirijat de apicultor pentru ca proviziile de iernare să nu fie compromise. În acest scop, fagurii plini cu miere de vară vor fi scoşi şi puşi la păstrare, introducând în stupi rame goale cu faguri artificiali. La încetarea culesului mierea se extrage iar fagurii cu provizii de calitate vor fi redaţi stupilor din care au fost ridicaţi.

Controlul cantitativ şi calitativ al rezervelor de hrană. Stupii care nu au provizii suficiente sau cei de la care mierea a fost extrasă din cauza existenţei mierii de mană vor fi aprovizionaţi cu sirop sau miere de calitate. S-a constatat că albinele iernează mai bine cu miere căpăcită provenită din hrăniri masive cu sirop de zahăr (puţin acidulat şi în proporţie de 60%) în această lună, faţă de fagurii de miere a căror provenienţă este îndoielnică (cu spori de nosemoză sau anumite procente de miere de mană). În situaţia în care culesul a fost deficitar, se vor asigura în cuib faguri de culoare mai închisă în care albinele vor depozita hrana masivă de completare care, trebuie să fie căpăcită înainte de venirea frigului, folosind cu precădere albinele bătrâne care oricum nu vor intra în iarnă.

Deschiderea urdinişului de iarnă. Se face concomitent cu micşorarea celui de vară, începând din luna august, pentru ca albinele să-şi poată organiza hrana de completare acolo unde îşi aleg loc pentru ghemul de iarnă. La 1 septembrie (cel mai târziu) urdinişul de vară va fi închis definitiv. Nucleele ajutătoare vor avea de asemenea micşorate urdinişurile la cel mult 3 cm, fiind prevăzute cu distanţiere din cuie pentru a le feri de dăunători.

Reînnoirea mătcilor. Mătcile tinere obişnuit se dau coloniilor de obicei pe timpul culesului de la floarea soarelui. Înlocuirea mătcilor se poate face şi în luna august, scopul fiind intrarea cu o populaţie cât mai numeroasă la iernare. Cu mătcile vârstnice înlocuite se fac nuclee ajutătoare cu ajutorul cărora se sporesc efectivele de puiet, în octombrie fiind iernate în stupi pepinieri sau sacrificate.

Alegerea nucleelor ajutătoare. Mătcile nucleelor ajutătoare ce vor ierna în stupi alături de FB sunt cele ce au mătci prolifice şi neuzate, verificate în cursul sezonului respectiv.

Creşterea târzie de mătci. Se poate face şi la începutul acestei luni, dacă afară este ceva cules, dar în general nu sunt de valoarea celor crescute în lunile iunie-iulie.

Reactivarea ouatului. La mătcile care şi-au restrâns activitatea se recomandă introducerea câte unui fagure cu puiet necăpăcit, fără albina acoperitoare, odată cu hrănirea puietului matca va fi şi ea hrănită mai bine şi va oua mai mult.

Căldura în cuib. Trebuie să rămână constantă, neinfluenţată de nopţile reci, pentru ca matca să nu fie stânjenită. În acest scop, peste podişor va fi aşezată perna protectoare care nu trebuie să lipsească nici vara. Cuibul se va restructura, trecând către margine fagurii clădiţi din anul curent care au ceva puiet, după eclozionarea puietului aceştia se vor retrage, lăsând în mijlocul cuibului doar fagurii închişi la culoare cu mierea deasupra elipselor cu puiet. Urdinişurile se vor reduce la 4-5 cm, deschizându-se urdinişul superior. La stupii orizontali sau cubici se va schimba poziţia din pat rece în pat cald. Aceste modificări trebuie făcute înaintea începerii hrănirilor de completare.

Hrănirea de stimulare. Se poate face transportând stupina la un cules de întreţinere târziu sau, în cazul în care nu se mai află nici o stupina pe o rază de 4-5 km se va face stimularea direct în natură. La hrănirea de stimulare trebuie care se va face la toţi stupii trebuie asigurate provizii de păstură sau polen. Alimentarea în doze mici urmează după asigurarea proviziilor de iernare, având asiguraţi în centrul cuibului 4 faguri închişi la culoare, stropiţi cu sirop. Stimularea cea mai bună se face prin descăpăcirea fagurilor cu miere după diafragmă.

Adaosul medicamentos contra nosemozei. Este de preferat a se face împreună cu hrana de stimulare căci dozele fiind zilnice şi în cantităţi mici, albinele consumă zilnic şi integral siropul medicamentos fără să-l depoziteze.

Tăierea fagurilor. Operaţia este uşurată dacă pe speteaza superioară a fagurilor este înscris anul clădirii. Fagurii cu păstură vor fi păstraţi până în luna ianuarie când păstura se extrage în vederea hrănirilor de stimulare din timpul primăverii.

Sulfurarea fagurilor de la rezervă. Se face imediat după retragerea lor din cuib pentru a preveni atacul găselniţei. Pentru tratarea lor cât mai eficientă fagurii se stropesc cu apă în vederea combinării acesteia cu vaporii de sulf, rezultând acidul sulfuric, substanţă toxică ce distruge şi sporii de nosemoză.

Procurarea fagurilor artificiali. Cu cât fagurii vor avea o vechime de fabricare mai mare cu atât rezistenţa lor va fi mai bine asigurată.

Ridicarea magazinelor de recoltă. Acolo unde nu mai este nici o nădejde de cules, nu trebuie să întârziem cu ridicarea magazinelor, prezenţa acestora influenţând nefavorabil păstrarea căldurii cuibului. Fagurii magazinelor se vor supune fie fumigaţiilor cu sulf, fie vaporizării cu acid acetic glacial sau cu tetraclorură de carbon.

4.38. Automatismul la albine

Colonia de albine ca şi organismul oricărei vieţuitoare este un automat viu care funcţionează după un anumit program (o mulţime de informaţii instinctive, transmise prin ereditate). Automatismul la albine poate fi demonstrat prin simpla mutarea la câţiva metri a unui stup, pe care albinele, cu toate că îl văd, îl simt şi îl miros, nu-l mai recunosc.

Cunoaşterea cât mai amănunţită a instinctelor albinelor ne va da putinţa asigurării celor mai bune condiţii dezvoltării lor prin respectarea legilor naturale după care se conduc.

4.39. Azotatul (nitratul) de amoniu

Folosit atent şi numai atunci când există o necesitate reală, nitratul de amoniu poate uşura şi simplifica operaţiunile mai dificile cum sunt:

  • introducerea mătcilor,

  • mutarea stupilor la distanţe mici,

  • unirea familiilor,

  • aducerea la normal a familiilor bezmetice etc.

4.40. Azotatul de potasiu ( vezi salpetru)

 

 

 

 

5. B.

5.1. Bacteriofag
5.2. Barbă
5.3. Baza meliferă

5.4. Băşica porcului
5.5. Benzaldehida

5.6. Bezmeticirea

5.6.1. Declanşarea bezmeticirii

5.6.2. Recuperarea familiilor bezmetice

5.7. Bioxidul de carbon

5.8. Blocarea cuibului

5.9. Bolile albinelor

5.9.1. Boala de mai
5.9.2. Boala de pădure

5.10. Bonitarea
5.11. Boştina

5.12. Brad

5.13. Braula

5.14. Busuiocul de mirişte
5.15. Butoi

5.16. Botcile

5.16.1. Altoirea botcilor naturale

5.16.2. Botcile de roire

5.16.3. Cauzele neacceptării botcilor

5.16.4. Păstrarea botcilor disponibile

5.16.5. Folosirea botcilor

5.16.6. Izolarea botcilor în colivii de protecţie

 

5.1. Bacteriofag

Bacteriofagii sunt inframicroorganisme epifite (cele care distrug bacteriile) ce trăiesc pe petalele florilor entomofile. Când albinele culeg nectar şi polen, ei vin în contact cu perişorii corpului, fiind transportaţi în stupi unde încep procesul de nimicire a bacteriilor care le convin, asanând coloniile de albine. Aşa se explică însănătoşirile miraculoase ale albinelor grav bolnave, care au participat la un cules bun. Bacteriofagii cultivaţi au un caracter specific fiecărei boli, neacţionând şi asupra altora. Bacteriofagii care acţionează asupra mai multor specii de bacterii se numesc bacteriofagi polivalenţi. A se vedea şi Fitoncide şi Antibiotice.

 

5.2. Barbă

Este denumirea pe care o dau stuparii formei de ciorchine în care albinele se strâng la urdiniş, sub scândura de zbor, sub fundul stupului sau pe faţa peretelui frontal, majoritatea albinelor ce alcătuiesc barba făcând parte din categoria albinelor care abia au făcut zborurile de recunoaştere, colonia pregătindu-se de roit. Barba apare şi atunci când colonia suferă de căldură, de sete, de lipsa culesului şi a proviziilor (în acest caz barba este formată în majoritate din albine bătrâne – inactivitatea fiind mijlocul practic de economisire a proviziilor). Dacă albinele nu intră în stup după stropirea cu apă sau hrănirea cu sirop de miere, barba se va scutura împreună cu matca şi se forma un roi ce se va muta la răcoare. Botcile de roire găsite se vor distruge iar dimineaţa roiul se va reda coloniei.

Formarea bărbii pe timpul unui mare cules este dovada lipsei spaţiului de depozitare. După adăugarea noilor magazine de depozitare barba se scutură în spaţiul nou creat şi albinele îşi vor relua activitatea. Dacă după luarea acestor măsuri colonia nu-şi revine la activitatea normală, bărbile vor fi folosite la întărirea roilor stoloni formaţi în stupină sau a familiilor mai slabe.

5.3. Baza meliferă

Totalitatea plantelor melifere din raza economică de zbor (3 km) a unei stupine constituie baza meliferă. La stabilirea unei vetre trebuie avut în vedere existenţa unei baze melifere corespunzătoare numărului de stupi întreţinuţi, luându-se în calcul şi stupinele învecinate. Crearea unei baze melifere artificiale necesită eforturi deosebite şi o planificare adecvată (pentru a se crea culesuri eşalonate), principalele plante recomandate fiind: facelia şi plantele medicinale sau industriale cu potenţial melifer ridicat. Locurile sărăturoase şi neproductive pot fi folosite, dacă sunt însămânţate cu specii melifere care se pretează la un asemenea regim (sulfina albă şi galbenă, talpa gâştei etc.), culturi care contribuie chiar la îmbunătăţirea unor astfel de terenuri. Terenurile abrupte ale dealurilor, nefolosite în agricultură, pot fi de asemenea însămânţate cu plante melifere consolidatoare (precum splinuţa) etc.

Condiţiile unei baze melifere bune:

  1. să fie bogată în plante melifere valoroase;

  2. să nu fie prea departe de stupină;

  3. să prezinte continuitate (floră eşalonată).

Pentru valorificarea din plin a bazelor melifere este indicat ca stupii să fie eşalonaţi în vetre de câte 30-60 colonii, iar celelalte stupine să fie situate la cel puţin 300-1000 m, în funcţie de bogăţia florei.

Crearea unei baze melifere artificiale. Este foarte greu de realizat, plantele cele mai recomandate fiind facelia, coriandrul, napii, căpşunii etc., având grijă să asigurăm culesuri eşalonate pe o perioadă cât mai îndelungată.

 

5.4. Băşica porcului

Creşte frecvent pe imaşuri. După uscare se poate arde în afumător provocând sedarea albinelor.

 

5.5. Benzaldehida

Este o substanţă organică provenită din uleiul artificial de migdale care, în contact cu aerul se oxidează formând acidul benzoic. Benzaldehida poate fi folosită pentru alungarea albinelor din corpul de extracţie, fără riscul ca mirosul său să influenţeze mierea, produsul fiind folosit chiar drept conservant pentru alimente. Produsul se pulverizează pe un podişor de scândură rece (dacă e cald substanţa se evaporă rapid provocând dezorganizarea coloniei). Înaintea aşezării podişorului pulverizat, colonia se afumă uşor pe deasupra, pentru a îndruma albinele să coboare în cuib. Pe timpul căldurilor prea mari nu se recomandă folosirea acestui procedeu deoarece provoacă ameţirea albinelor.

 

5.6. Bezmeticirea

Este o formă de patologie socială. Restabilirea coloniei bezmetice se face prin mai multe metode. Desfiinţarea familiilor bezmetice se face totdeauna la începutul primăverii şi toamna târziu când, colonia se mută de pe vechiul loc şi după o uşoară afumare şi ciocănire a pereţilor albinele sunt scuturate. Ele se vor întoarce la vechiul loc şi vor intra în stupii vecini unde sunt primite (vin cu guşa plină).

5.6.1. Declanşarea bezmeticirii

În cazul familiilor bezmetice solicitările sunt atât de puternice şi dominante încât blochează toate celelalte funcţii cum ar fi: culesul, clăditul, apărarea etc. Scăpate de sub controlul familiei, albinele acceptă mai multe false mătci. Bezmeticirea este declanşată sau oprită de prezenţa sau absenţa botcilor sau a mătcii. Accidentarea mătcii constituie o perturbare importantă în organizarea familiei şi agitaţia albinelor ne indică gravitatea acesteia.

Semnele bezmeticirii:

  • lipsa puietului necăpăcit;

  • ouăle (partenogenice) depuse neregulat (pe pereţii celulelor, câte 2 sau 3 în aceeaşi celulă);

  • bâzâitul plângător;

  • puietul de trântor este depus răzleţ în celule mici, alungite şi bombate (dacă este compact el provine de la o matcă trântoriţă);

  • un număr mare de botci, de calitate inferioară, mici, cu pereţii subţiri, conţinând puţin lăptişor, amplasate pe mai toţi fagurii, indicând o lucrare tipică de salvare.

5.6.2. Recuperarea familiilor bezmetice

În orice stupină se pierd anual cam 4% din numărul coloniilor (din cauza bezmeticirii, îngrijirii neraţionale etc.). Familiile bezmetice apărute pe timpul iernării se desfiinţează, prin scuturarea albinelor la oarecare distanţă de stupină (într-o zi călduroasă), culegătoarele fiind preluate de stupii învecinaţi. Cele apărute pe timpul verii, dacă au albină multă, pot fi recuperate.

Metoda transvazării unei larve

Metoda mutării unei larve mai mici de 3 zile dintr-o colonie normală dă rezultate bune cu condiţia ca bezmeticirea coloniei să nu fi depăşit 2 săptămâni. Se vor strica toate botcile, lăsându-se 1-2 clădite mai de curând, din care se vor elimina larvele, pe locul lor fiind transvazate larve corespunzătoare, luate din cuibul unei colonii normale.

Metoda stupului nou

Constă în aşezarea pe locul coloniei bezmetice a unui nucleu cu matcă + hrănitor cu sirop. Albinele stupului bezmetic se vor scutura apoi pe locul unde a fost deplasat.

Metoda Atanasiu

Se scot ramele cu albină şi se scutură la o distanţă apreciabilă, apoi se introduc în stup (fără albine), şi se aduce o matcă tânără împerecheată (în colivie). Uşoara stropire a ramelor şi a populaţiei din stup cu sirop de zahăr diluat, simplifică lucrurile. Albinele ouătoare, fiind mai greoaie, nu mai pot reveni la stup, de la locul unde au fost scuturate.

Metoda Condurache

În ziua 1

Albinele se lasă 24 de ore: fără hrană şi fără rame.

În ziua a 2-a

Se introduc: un hrănitor uluc cu sirop (administrat zilnic) şi o matcă tânără împerecheată (în colivie), fixată pe partea de jos a hrănitorului uluc.

În ziua a 3-a:

Recoltam făguraşul clădit cu celule de trântor pentru ca albinele să poată creşte un altul, de data aceasta cu celule de albine lucrătoare. Apariţia făguraşului cu celule de lucrătoare constituie indiciul că matca a fost acceptată. Mătcile false dispar şi este momentul ca matca să fie eliberată. Restituim fagurii cu miere şi păstură, cei cu celule de lucrătoare şi ajutăm familia cu 1-2 rame cu puiet căpăcit. Restul ramelor deformate le trecem la reformă. Această metodă dă rezultate foarte bune.

Metoda Drăgan

Albinele bezmetice se stropesc, pe înserat, cu o soluţie apoasă de valeriană După terminarea operaţiei de stropire se introduce o matcă liberă între albine şi se închide stupul.

Metoda Mârza

După ce ramele au fost rărite la circa 2 cm, se introduce pe urdiniş o bucată de sugativă de circa 10 x 10 cm, peste care s-a turnat 15-20 picături eter şi se închide urdinişul. După aproximativ 5 minute se deschide stupul şi se formează din nou cuibul. Regina este introdusă atunci când albinele, anesteziate şi căzute pe fundul stupului, ocupă fagurii şi îşi reiau activitatea.

Metoda Perret-Maisonneuve

Albinele ouătoare acceptă matcă doar atunci când vom folosi o matcă ce s-a născut cu maximum 30 de minute înainte. La ieşirea din botcă a mătcii îi dăm drumul, fără altă precauţie, prin gaura hrănitorului şi după 8-10 zile vom constata noua pontă. Albinele vor face să dispară ouăle şi larvele de trântori, şi vor lichida albinele ouătoare, rămânând doar nimfele căpăcite până la eclozionare. Singura dificultate este să dispunem de o astfel de matcă la momentul dorit.

Dacă introducem o botcă ea va fi distrusă. Din fericire există şi aici o soluţie: să înfăşurăm botca matură, pentru a rezista la manipulări, în hârtie de aluminiu, lăsând liber doar discul pe care matca tânără îl va decupa la ieşire. Albinele nu vor mai putea distruge aceasta botcă iar vârful acesteia este foarte solid aşa încât matca va ieşi şi va fi primită. După acceptare este bine să se dea familiei o ramă cu puiet în eclozionare, pentru asigurarea doicilor necesare.

Metoda Vartolomei

Familia bezmetică este aşezată deasupra unei alteia normale, peste care s-a pus o plasă de plastic, după ce în prealabil i s-a scos şi înlocuit toţi fagurii cu puiet, iar într-un hrănitor sau într-un fagure s-a asigurat apă pentru 24 de ore , timp în care, substanţa de matcă din familia de jos face ca albinele ouătoare să fie readuse la normal sau să fie omorâte de celelalte albine. După 36 de ore se scutură albinele de pe fagurii familiei bezmetice peste cei ai familiei normale, fără nici o pierdere de albină. Dacă există suspiciuni de boală se poate administra şi sirop medicamentos. Locul familiei bezmetice trebuie să rămână gol pentru a nu atrage fostele albine la vechiul loc.

 

5.7. Bioxidul de carbon

Acest narcotic este folosit la fecundarea artificială a mătcilor. Dacă se foloseşte la narcotizarea albinelor fumul nu trebuie dat în cantităţi prea mari, după administrare fiind posibilă pieirea albinelor sau micşorarea vitalităţii.

Atenţie! Albinele de toamnă nu vor fi niciodată narcotizate, operaţia având efect negativ asupra iernării.

 

5.8. Blocarea cuibului

La un cules abundent albinele au tendinţa de blocare a cuibului, împiedicând ponta mătcii, fapt ce se va răsfrânge negativ asupra viitoarei generaţii, mai ales în practicarea stupăritului pastoral sau atunci când urmează un nou cules.

Pentru deblocarea cuibului se ridică în corpul al 2-lea fagurii din cuib cu mierea adunată în primele zile, înlocuindu-i cu alţii gata clădiţi. La stupinele mari se recomandă intercalarea peste cuib a unui corp cu faguri gata clădiţi.

 

5.9. Bolile albinelor

Patologie apicola – Cele mai periculoase boli ale albinelor

Sunt datorate unor specii de germeni patogeni, bacterii, virusuri sau richeţi din regnul vegetal sau animal, ce atacă albinele adulte ori larvele sau au o acţiune concomitentă. Bacteriile se transmit prin contact, prin transport şi prin autocontaminare. Bacteriile din regnul vegetal fac parte din ramura talofitelor, nişte ciuperci mici care produc miceliu, micozele devenind mult mai active atunci când coloniile sunt slăbite sau întreţinute în condiţii improprii(suferă de frig, de căldură excesivă ori de umezeală). Bolile se răspândesc mai ales de apicultor prin lipsa măsurilor de igienă şi prin schimburile de faguri (în special a celor cu puiet) de la o colonie la alta.

Pentru preîntâmpinarea transmiterii bolilor de la un stup la altul este indicat ca:

  • hrănitoarele să poarte numărul de ordine al stupului la care este folosit;

  • lădiţa de transport să fie cât mai des dezinfectată şi flambată;

  • coliviile de introducere a mătcilor să fie opărite (pentru a ucide microbii şi înlătura mirosul mătcii precedente, miros care persistă mult timp);

  • ustensilele folosite în stupină să fie dezinfectate cât mai des (cu apă clocotită etc. );

  • stupii vor fi aşezaţi cât mai asimetric iar scândurelele vor fi vopsite diferit, acoperişurile având desenate cercuri, triunghiuri, pătrate;

  • postamentele stupilor vor fi de cel puţin 15-20 cm iar adăpătoarele vor fi alimentate cu apă caldă fiind cât mai des curăţate şi dezinfectate;

  • când în stupină a apărut o boală gravă (loca americană) este bine ca vatra stupinei să fie săpată şi dezinfectată cu var;

  • transferul de faguri şi de piese între stupi sunt admise numai atunci când în stupină nu sunt boli molipsitoare;

  • după flambare, când scândura este încă fierbinte, să se dea cu o pensulă un strat de propolis (dizolvat 15% în alcool de 90 o).

Păstrarea în stupină doar a familiilor puternice constituie baza marii productivităţi, organismele invadate de boli fiind de obicei cele mai slabe, mai sărace în hrană şi mai incapabile să-şi păstreze căldura primăvara timpuriu şi iarna, căzând cu uşurinţă pradă nosemozei şi altor boli.

Atenţie! Roii găsiţi în perioadele nepotrivite pentru roire (roii târzii) provin cu siguranţă din stupi infestaţi sau scorburi infectate de nosemoză şi de aceea trebuie evitată prinderea lor.

Printre cauzele care contribuie la apariţia bolilor mai putem enumera:

  • spaţiile prea mari lăsate pentru iernare (cuiburi fără diafragme, faguri neacoperiţi bine de albine, lipsa împachetajului corespunzător);

  • lipsa de grijă pentru reînnoirea cuibului (cel puţin o dată la 3 ani);

  • excesul de antibiotice (medicamentele distrugând flora intestinală naturală – arma de luptă şi de rezistenţă), medicamentele dându-se numai în dozele prescrise şi la intervalele indicate.

5.9.1. Boala de mai

Această boală afectează mai ales albinele tinere (între 5 şi 13 zile). Unii cercetători o pun în legătură cu nosemoza care ar genera pierderea albinelor culegătoare, albinele tinere rămânând fără apă şi hrănindu-se în majoritate cu polen sunt intoxicate de surplusul de proteine. Zander sfătuieşte să se pulverizeze coloniile bolnave cu apă sărată. Alţii susţin că boala se datorează consumului de polen toxic produs de unele plante ca: piciorul cocoşului, nemţişorii de câmp, omagul, ceapa de sămânţă, tutunul, laptele cucului, unele specii de castan.

În cazul constatării acestei boli stupina va fi mutată la alte culesuri şi hrănită cu sirop cu miere (2 părţi apă la 1 parte miere).

 

5.9.2. Boala de pădure

Numită şi boala neagră apare accidental şi este atribuită fie mierii de mană (în special celei de la stejar), fie intoxicaţiilor chimice, fie avitaminozei sau agenţilor patogeni din ordinul virusurilor. Apare în stupină fără a cauza depopulări masive şi dispare fără a se aplica un tratament specific. Se poate da timp de 2 săptămâni sirop de miere în doze de 200 g zilnic.

Simptomele caracteristice bolii sunt:

  • căderea perişorilor de pe corp;

  • mărirea sau micşorarea abdomenului care devine negru lucios;

  • albinele bolnave se retrag pe spetezele ramelor sau pe fagurii mărginaşi de unde sunt eliminate de albinele sănătoase;

  • în faţa urdinişului pot fi văzute albine ce se târăsc şi cad pe spate.

 

5.10. Bonitarea

S – Bonitarea

 

5.11. Boştina

Este denumirea dată reziduurilor rămase după topirea cerii cu ajutorul apei sau aburului, reziduuri ce conţin 30-50% ceară, ce urmează a se extrage la a doua topire prin folosirea unor metode mai performante. Pentru a nu mucegăi, boştina se întinde în strat subţire într-un loc bine aerisit, după uscare punându-se într-o lădiţă închisă ermetic având înăuntru 2-3 punguţe cu naftalină. După strângerea unei cantităţi apreciabile, boştina poate fi predată celor ce o strâng în vederea extragerii cerii cu ajutorul solvenţilor.

5.12. Brad

Polenul de molid are o valoare alimentară scăzută. Puietul hrănit cu un astfel de polen, ajuns la maturitate dă naştere unor albine ce trăiesc cu 50% mai puţin. Mierea de mană provenită de la molid are culoare verde-închis iar cea de la brad are culoarea galbenă-aurie. Ambele conţin în proporţie de 25,68% melezitoză, fiind mult căutată de bolnavii de plămâni. În mierea de brad se află şi un puternic bactericid, inhibina, produs al unei enzime.

 

5.13. Braula

Este un parazit ce parazitează albinele şi mătcile. Păduchele albinei – Braula coeca se hrăneşte cu resturi din hrana albinelor şi se înmulţeşte în lunile iulie-august, după care urmează o perioadă de stagnare. În timpul zborurilor de curăţire din timpul primăverii păduchii se împuţinează. Femela depune ouăle sub căpăcelele celulelor de miere. Tratamentul se face cu naftalină (5-20 g) presărată sub formă de cristale pe o hârtie pe fundul stupului, lăsând pe margini 5-10 cm spaţiu liber, peste naftalină aşezându-se tifon (pentru ca albinele să nu cadă pe naftalină şi să moară). Trebuie avut însă grijă la stabilirea dozei. O doză prea mică nu are efect iar o doză prea mare dăunează albinelor şi puietului. Pentru a stabili doza corectă se face o probă cu 4 stupi punându-se 5-10-15-20 g. După 16 ore se scoate cartonul şi se observă comparativ care e doza cea mai activă şi fără risc. Înainte de a pune naftalina, fagurii se distanţează puţin iar matca se pune în colivie cu câteva albine însoţitoare. Tratamentul se mai face şi prin fumigaţii cu fenotiazină, afumătorul plimbându-se pe urdiniş în toate direcţiile pentru ca fumul să intre pe toate intervalele, în afumător introducându-se 6 g substanţă (2 linguriţe rase) învelite într-o hârtie, doza fiind suficientă pentru 2 colonii (câte 30 jeturi de fum pentru fiecare colonie). Acţiunea fumului scade atunci când temperatura depăşeşte 10 0C, peste 26 0C devenind inoperantă. Este bine ca afumătorul să aibă o ţeavă prelungitoare care să intre pe urdiniş. Operaţia se repetă după 7 zile, şi primăvara când se descăpăcesc ramele cu miere din cuib. Şi mai bine este ca descăpăcirea acestora să se facă la rezervă iar fagurii respectivi să fie supuşi vaporilor de acid acetic. Păduchele braulozei este periculos mai ales pentru faptul că e purtătorul parazitului nosemozei.

 

5.14. Busuiocul de mirişte

Înfloreşte în august-septembrie şi este foarte sensibil la ceaţă şi la negură, situaţie în care nectariile nu-şi mai reiau activitatea. Astfel că, după o zi de cules bun, în ziua următoare începe dintr-odată furtişagul. După zile repetate cu negură groasă, secreţia de nectar a plantelor încetează iar sezonul apicol activ se poate considera încheiat.

 

5.15. Butoi

Butoaiele sunt cele mai potrivite vase pentru transportul mierii. Se preferă lemnul de fag, tei, paltin şi salcie. Stejarul nu este bun pentru că dă mierii o nuanţă neagră şi un gust de tanin (la prima întrebuinţare). După golire butoaiele trebuie spălate cu apă clocotită. Butoaiele metalice nu sunt bune pentru că acizii mierii dau compuşi toxici în contact cu metalul.

 

5.16. Botcile

Botcile sunt celule de fagure pregătite anume de albine pentru a creşte viitoarele mătci. Ele pot fi naturale (de roire, schimbare liniştită, de salvare) sau artificiale (cele confecţionate de apicultor), crescute în colonii orfanizate sau semiorfanizate, în condiţii cât mai apropiate de roirea naturală, folosindu-se diferite metode de transvazare sau dublă transvazare.

În primele 5 zile de la ecloziunea din ou, larva de matcă năpârleşte de 4 ori. Cea de-a 5-a năpârlire are loc în ziua a 11-a de la depunerea oului, iar cea de-a a 6-a în a 16-a zi. După căpăcirea botcii larva viitoare matcă primeşte în continuare lăptişor de pe fundul celulei (din cauza poziţiei verticale a acesteia), acesta scurgându-se spre gura ei, prin hrănire greutatea larvei crescând (de la 129 mg la 270-350 mg).

În cea de-a 9-a zi de la căpăcire, botca este închisă cu un căpăcel făcut din ceară şi polen, în care albinele lasă orificii mici, invizibile, pentru schimbul aerului necesar larvei. Cu 2 zile înainte de eclozionarea tinerei mătci botca începe să se decoloreze la vârf (spre galben), nimfa de matcă secretând prin glandele mandibulare o substanţă care înmoaie vârful botcii, iar albinele încep să roadă timp de 25-30 minute, după care căpăcelul prins ca într-o balama, este împins de matca care eclozionează.

 

5.16.1. Altoirea botcilor naturale

Altoirea botcilor naturale sau artificiale în coloniile cu mătci neproductive este recomandată pentru ridicarea productivităţii stupinei.

În a 14-a zi, de la faza de ou, vom alege botcile mature cele mai frumoase (cele care nu au fost lovite sau turtite, mai ales la vârf). Deci, după căpăcirea botcilor este bine ca botcile să mai fie lăsate în colonia crescătoare încă 2 zile pentru că dacă vor fi altoite şi mutate mai devreme există riscul răcirii sau al deteriorării (imediat după căpăcire fiind foarte sensibile). Nu trebui nici să întârziem prea mult, existând riscul eclozionării primei mătci care le va distruge pe toate celelalte. Indicele momentului propice altoirii este atunci când vârful lor capătă o culoare mai deschisă, dovada că albinele din colonia crescătoare au început să ajute viitoarele mătci la eliberarea lor.

Altoirea propriu-zisă

Este o lucrare migăloasă, dar nu grea. Botcile gata de eclozionare, pentru preschimbarea mătcilor bătrâne, se pun sus, suspendate între spetezele superioare a 2 faguri din marginea cuibului fiecărui stup, sau între spetezele fagurilor de magazin situaţi deasupra cuibului, fagurii fiind bine acoperiţi cu albine (pentru a preveni răcirea acestora şi eventualitatea unui atac al mătcii stupului gazdă). Ele se fixează lateral pe speteaza de sus a ramei, lipindu-le cu ceară frământată bine între degete şi amestecată cu puţin propolis moale, în poziţie uşor oblică, ca să se poată observa vârful fiecărei botci şi dacă regina tânără a eclozionat sau nu. Pentru aceasta, rama vecină trebuie să fie puţin mai depărtată, altfel existând riscul ca albinele să lipească vârful botcii de ea. Spaţiul mai mare din jurul botcii va crea posibilitatea adunării în zonă a unui număr mai mare de albine (ceea ce este în favoarea bunei primiri a noii regine). Botcile roase lateral vor fi înlocuite. Dacă şi a 2-a oară le vom găsi roase înseamnă că matca coloniei încă mai e valoroasă şi va fi schimbată spre sfârşitul verii.

Introducerea neobservată a botcilor în coloniile neorfanizate reuşeşte numai atunci când albinele sunt preocupate de un cules bun şi nu mai sesizează această situaţie anormală.

Altoirea botcilor în perioadele lipsite de cules se face numai după 1 oră de orfanizare, botcile fiind introduse direct într-un fagure cu puiet, situat în centrul cuibului, operaţia putându-se face şi concomitent cu orfanizarea, cu condiţia ca eclozionarea mătcii să fie foarte aproape. Operaţia de altoire cere pricepere şi îndemânare, botcile fiind decupate cu o porţiune mai mare de fagure în jurul lor, care le serveşte de suport. Se decupează apoi o porţiune din fagurele cu puiet, între brâul de miere şi elipsa de puiet, de forma şi mărimea suportului cu botcă ce se va introduce acolo. Albinele vor consolida suportul botcii iar aceasta va sta suspendată în intervalul dintre 2 faguri, suportul apărând fundul botcii de atacul albinelor. Este indicat a altoi deodată 2 botci, pentru ca albinele coloniei să şi-o aleagă pe cea mai bună. Botcile vor fi protejate de distrugere cu un manşon de protecţie făcut din material plastic (tub de plastic mai larg) carton sau plasă de sârmă deasă, având liber doar vârful. Unii apicultori lasă orfanizează coloniile primitoare cu 6 zile înainte, după care distrug botcile proprii şi altoiesc botci selecţionate. Operaţia reuşeşte numai dacă după distrugerea botcilor a fost ridicat şi lăptişorul aflat în ele, altfel, albinele dând de gustul lăptişorului vor distruge şi unica botcă dată de stupar pentru a se înfrupta din preţioasa hrană. Este bine ca odată cu altoirea să administrăm coloniilor primitoare sirop pus în 2 hrănitoare tip jgheab.

După altoire coloniile vor fi supravegheate fără a mai deschide stupul. Dacă vom observa că albinele unei colonii ies din stup şi se întorc ca şi când ar fi pierdut ceva, se urcă pe peretele frontal sau atunci când se întorc de la zbor au o oarecare ezitare dacă să intre sau nu în stup înseamnă că şi-au omorât matca şi va trebui să intervenim. Dacă albinele intră şi ies pe urdiniş fără nici o ezitare înseamnă că totul este OK. După 10 zile se va controla botca şi dacă va fi găsită roasă o va înlocui.

Operaţia altoirii botcilor comportă oarecare riscuri pentru colonia orfanizată, riscuri pe care apicultorul trebuie să li le asume.

 

5.16.2. Botcile de roire

Sunt de 2 ori mai lungi decât cele crescute pe dispozitive artificiale mobile, cantitatea de lăptişor rămasă pe fundul lor după eclozionare fiind, de asemenea, mai mare. Preferinţa albinelor de a creşte botci din faguri noi se datorează faptului că ele pot modela cu uşurinţă botci bune, spaţioase, cu fundul bombat şi adâncit aşa cum trebuie pentru dezvoltarea normală a larvei viitoarei mătci. Pentru a avea colonii puternice este de dorit ca apicultorii să-şi crească singuri mătci folosind metodele naturale sau artificiale recomandate de literatura de specialitate.

Folosirea botcilor de roire este uneori recomandată, având în vedere perioada prosperă a apariţiei lor şi condiţiile deosebite de creştere.

 

5.16.3. Cauzele neacceptării botcilor

  1. colonia avea deja matcă nefecundată, neobservată de apicultor (unele mătci bătrâne convieţuind cu cele tinere înainte de fecundarea celei tinere;

  2. matca tânără s-a rătăcit după zborul de împerechere şi a nimerit din greşeală în acea colonie, fiind acceptată;

  3. colonia şi-a clădit singură botci înaintea altoirii botcii;

  4. matca a murit în botcă din vre-o cauza accidentală;

  5. colonia a fost atacată de hoaţe;

  6. albinele au fost surescitate de vreo furtună cu grindină ce a căzut pe acoperişul stupului făcând zgomot.

Confecţionarea botcilor

Botcile sunt confecţionate din ceară de calitate superioară, calitatea I-a, topită la foc potrivit, într-un vas emailat, în care în prealabil a fost pusă puţină apă. Pentru confecţionare se foloseşte un şablon special în formă de creion rotunjit în vârf, confecţionat din lemn de tei, care dă posibilitatea obţinerii unor botci cu un diametru intern cuprins între 8,6 şi 9 mm, nerespectarea acestor dimensiuni ducând la ne neacceptarea larvelor date spre creştere.

În timp ce ceara se topeşte, şablonul pentru confecţionat este ţinut scufundat într-un vas cu apă pentru a se umezi şi a împiedica ceara să se mai lipească de el. În momentul începerii activităţii de confecţionare, şablonul se şterge de apă şi se introduce în ceară până la semnul marcat pe el (cca 1 cm). Se scoate repede, ceara se solidifică şi se introduce din nou în ceară, mai jos cu cca 1 mm. Se procedează de 3-4 ori în acelaşi fel, micşorând mereu înălţimea. După ce stratul de ceara s-a format suficient de gros, se introduce şablonul cu botcă în vasul cu apă rece. Prin răsucire botca este scoasa de pe şablon. Se obţine astfel o botcă cu fundul mai gros, care este mai rezistentă la transvazare şi în acelaşi timp se lipeşte foarte bine pe suport.

În scopul unei eficacităţi crescute, şabloanele pot fi montate câte 6-12 pe un suport de lemn.

 

5.16.4. Păstrarea botcilor disponibile

Botcile se scot din stupul crescător în cea de-a 12-a zi de la transvazarea larvelor, atunci când vârfurile lor care erau cafenii devin gălbui. Când nu se cunoaşte cu precizie vârsta larvelor, botcile se scot în a 10 zi de la transvazare şi se altoiesc în coloniile orfane, cu mătci necorespunzătoare, în nuclee sau micronuclee. Când vom începe operaţia altoirii vom scoate o dată mai mute botci din stupul crescător ca să nu-l deschidem mereu pentru fiecare altoire. Botcile vor fi ţinute numai cu vârful în jos, ferite de răceală şi razele solare, într-o cutie cu rumeguş de lemn încălzit. Adâncim degetul arătător în rumeguş, în adâncitura formată introducând un cornet ca un degetar făcut din hârtie cerată înfăşurată în jurul degetului. În cutie vor exista mai multe compartimente pregătite în acest fel, fiecare compartiment primind câte o botcă ce va sta la căldură şi întuneric. Unii apicultori folosesc vata care însă se lipeşte de vârful botcilor şi irită albinele coloniilor în care se altoiesc. Cutia cu botci va fi dusă într-o cameră caldă, unde se face altoirea pe fagurii stupilor orfani sau se lipesc pe dispozitive mobile pentru a putea fi puse cu uşurinţă acolo unde dorim.

Dacă numărul botcilor crescute este mare se pot forma nuclee sau micronuclee pentru împerecherea mătcilor eclozionate, formate în acest scop. Dacă tot mai rămân botci aceste se introduc în colivii de păstrare prevăzute cu gratii Hannemann, prin care albinele unei colonii orfanizate anume, pot să pătrundă ajutând la eclozionarea şi întreţinere tinerelor mătci timp de 2-3 zile până la folosire.

 

5.16.5. Folosirea botcilor

Concomitent cu începerea creşterii mătcilor trebuie întocmit şi un plan privitor la folosirea botcilor, când acestea vor ajunge în cea de a 10 zi de la transvazarea larvelor. Acest plan va avea în vedere coloniile cu mătci bătrâne, coloniile care se pregătesc să roiască, formarea unor nuclee de împerechere a mătcilor pentru nevoile proprii sau comercializare etc.

Stupii cu mătci necorespunzătoare vor fi orfanizaţi cu 1-2 ore înaintea altoirii botcilor (în golurile de cules coloniile fiind hrănite cu cel puţin 24 ore înainte şi încă 4-5 zile după, fiind indicat ca odată cu stimularea să descăpăcim şi câte 1 fagure cu miere după diafragmă, pentru a lăsa impresia unei bogăţii de nectar). Introducerea noilor mătci va stagna creşterea puietului pe o perioadă de cel puţin 10 zile fapt care se va cunoaşte în cazul apariţiei unor noi culesuri. Din acest motiv, cei ce practică apicultura de tip pastoral vor folosi metoda nucleelor de împerechere care se vor unifica apoi cu familiile orfanizate în vederea primirii noilor mătci gata împerecheate.

 

5.16.6. Izolarea botcilor în colivii de protecţie

Orice altoire de botcă este recomandabil a se face protejat.

Mătcile disponibile, peste nevoile stupinei, vor fi folosite fie pentru înlocuirea mătcilor bătrâne, fie vor fi introduse în colivii de eclozionare şi păstrate în colonii păstrătoare special formate pentru ele, după care vor fi plasate în micronuclee de împerechere. Oricât de bine ar fi îngrijite, păstrarea lor mai mult de 3-4 zile nu este recomandabilă. Albinele au şi ele preferinţe, unele mătci rămânând nehrănite. De aceea fiecare colivie este bine să fie prevăzută cu hrană proteică.

 

 

 

6. C.

 

6.1. Calicirea

6.2. Calitatea mătcii

6.3. Canibalismul albinelor

6.4. Capcane pentru roi

6.5. Călugăriţa

6.6. Ceaiurile stimulative

6.7. Ceapa

6.8. Ceara

6.8.1. Conservarea fagurilor

6.8.2. Folosirea fumigaţiilor cu sulf

6.8.3. Extragerea cerii

6.8.4. Regulile extracţiei

6.8.5. Primenirea fagurilor

6.8.6. Sterilizarea cerii

6.9. Centrifuga

6.10. Ceresele-clăditoare

6.11. Clădirea fagurilor

6.12. Cleştarul păsturii

6.13. Cloroformul

6.14. Colectarea şi condiţionarea polenului de către albine

6.14.1. Curăţirea rapida a polenului

6.14.2. Uscarea polenului cu ajutorul energiei solare

6.14.3. Uscarea şi conservarea polenului

6.15. Colectorul de propolis – tip folie

6.16. Coliviile

6.16.1. Colivia automată

6.16.2. Colivia tip Miller

6.16.3. Colivia Titov

6.16.4. Colivia tip capac

6.16.5. Colivia tip Benton

6.16.6. Cuşca tip Zander

6.17.Coloniile

6.17.1. Coloniile de strânsură

6.17.2. Coloniile doici

6.17.3. Coloniile mamă

6.17.4. Colonii păstrătoare

6.17.5. Colonii pornitoare

6.17.6. Coloniile tată

6.18. Combaterea furtişagului

6.19. Comportarea faţă de albine

6.20. Comportarea mătcii

6.21. Condiţiile de cules

6.22. Condiţiile de transport

6.23. Confecţionarea botcilor

6.24. Consangvinitate

6.25. Constipaţie

6.26. Consumul de hrană pe timpul iernii

6.27. Controlul coloniei

6.28. Controlul ouatului

6.29. Controlul primirii mătcilor

6.30. Corpul gras

6.31. Cortul protector

6.32. Crearea spaţiului fără îngrădirea mătcii

6.33. Creşterea şi selecţia mătcilor

6.34. Cuibul albinelor

6.35. Culegătoarele

6.36. Cules

6.37. Curăţitoarele

 

6.1. Calicirea

Apicultorul va înlesni schimbarea liniştită în următoarele situaţii:

  • când matca este vădit necorespunzătoare şi nu dispunem de mătci selecţionate împerecheate;

  • când elipsele cu puiet din cuib nu sunt compacte şi au goluri multe (ceea ce indică un defect organic al mătcii);

  • când matca este infirmă dintr-o cauză oarecare încetinind extinderea puietului.

Mutilarea mătcilor în vederea schimbării se poate face în diverse moduri:

  • scurtarea unei aripi cu o foarfece fină;

  • scurtarea picioarelor de pe o parte.

Cu toate acestea, calicirea mătcilor nu dă întotdeauna rezultatele scontate.

6.2. Calitatea mătcii

Calitatea mătcii este factorul principal care asigură acceptarea. Prin calitate se înţelege valoarea ei interioară şi nu cea aparentă data de formă, mărime, culoare. De cele mai multe ori aceste calităţi se suprapun, dar de multe ori nu sunt compatibile, fapt ce determină neacceptarea, sau schimbarea după scurt timp de la începerea pontei.

O matcă de bună calitate, care a mai ouat, care se comportă dezinvolt în cuşcă sau care, atunci când a fost eliberată din cuşcă domină albinele („matcă îndrăzneaţă”) prin modul de comportare, place acestora, facilitând acceptarea ei totală. În perioadele nefavorabile acceptării aceste mătci sunt însă omorâte imediat. „Mătcile timide” chiar şi atunci când încep ponta, manifestă permanent spaimă, fug, se ascund, trezind suspiciunea albinelor vârstnice care enervate de această comportare găsesc permanent momentul s-o atace. De aceea, se recomandă controale cât mai rare şi cât mai scurte, evitându-se folosirea fumului.

6.3. Canibalismul albinelor

Fiecare a observat că dacă descăpăceşte celulele cu trântori albinele sug conţinutul larvelor, folosind foarte grijuliu masa proteică şi grasă din ouă, larve şi pupe.

De obicei, canibalismul se declanşează din următoarele cauze:

– foame proteică,

– lipsa păsturii sau existenţei polenului în cantităţi insuficiente,

– larve malformate.

Canibalismul se manifestă mai accentuat la începutul activităţii de ouat a mătcilor, prima serie de ouă fiind în general consumată de albine.

6.4. Capcane pentru roi

Pentru atragerea roilor naturali, pot fi folosite cutii de stupi sau stupi primitivi mici de formă conică, făcuţi din răchită împletită şi aşezaţi prin arbori la diferite distanţe depărtare de stupină.

Capcanele sunt cercetate apoi zilnic pentru a le ridica pe cele populate cu albine, transvazând albinele în stupi sistematici. Se ştie că albinele sunt atrase de mirosul de propolis sau de cel emanat de fagurii vechi, de unele substanţe cum ar fi: mătăciunea, esenţa de lămâie, menta, levănţica etc. Unii apicultori îmbibă la 3-4 zile interiorul stupilor goi cu un amestec din esenţele menţionate mai sus, în vederea atragerii roilor.

6.5. Călugăriţa

D – călugăriţa

6.6. Ceaiurile stimulative

Sub formă de infuzie sau decoct, nu numai că stimulează dar au şi proprietăţi medicamentoase putând fi date albinelor în hrana stimulentă (ceaiul de cuişoare) sau medicamentoasă (ceaiul de măcriş). Preparate separat şi strecurate ele sunt adăugate în sirop, împreună cu o cantitate de miere (1 lingură la litru sirop), totdeauna calde, proaspete şi în mici cantităţi. A se avea grijă să nu folosim soiurile cu floare galbenă sau roz de floarea şoricelului (nerecomandate pentru albine), ci numai florile albe. Unele sucuri de legume conţin fitoncide care distrug mulţi microbi nocivi şi prelungesc viaţa albinelor: 25 g suc de ceapă la litru sirop prelungeşte viaţa albinelor chiar dacă siropul se dă fără întreruperi; cu aceeaşi cantitate de suc de usturoi se poate prelungi viaţa, dar dacă se dă fără întrerupere durata de viaţă scade. Sucul de morcov se dă 100 g la 10 litri dar cu întreruperi.

Atenţie! Ceaiurile nu trebuie să fie foarte concentrate pentru a nu îndepărta albinele. Exemplu: pelinul în exces face siropul foarte amar.

6.7. Ceapa

Ca şi usturoiul, ceapa conţine fitoncide şi este indicată a fi folosită în combinaţie cu ceaiuri, vitamine şi alte sucuri de legume, la alcătuirea siropurilor de stimulare sau medicamentoase, prelungind viaţa albinelor. Siropul cu suc de ceapă (25 ml la litru) se administrează fără restricţie, cu condiţia ca hrana ingerată să nu fie depozitată în faguri, compromiţând mierea recoltată.

6.8. Ceara

Este un produs complex al albinelor tinere, iniţial lichid, secretat de glandele cerifere din abdomen, după un consum abundent de miere şi păstură (aproximativ 3-5 kg miere şi polen / la kg de ceară). Pentru acest motiv „1 kg ceară se socoteşte pentru stabilirea preţului de cost la 5 kg miere”.

Producţia cerii este legată de timp, temperatură, puterea coloniei, tinereţea şi vigoarea albinelor clăditoare etc. Predispoziţia pentru clădit este sesizată atunci când albinele încep să înălbească fagurii în partea superioară (indiciul pentru punerea magazinelor de recoltă). Când temperatura medie a mediului exterior depăşeşte 11 0C albinele încep să clădească, mai ales dacă maxima zilei se apropie de 20 0C. Culesul natural ori hrănirea stimulentă intensă sunt factori determinanţi în mărirea producţiei de ceară, mai ales dacă sunt însoţite de un cules abundent de polen.

Pentru topirea cerii se folosesc mai multe metode (fierberea cu apă, cu abur etc.) şi se au în vedere următoarele condiţii:

  • apa să fie demineralizată;

  • apa să fie dublă faţă de greutatea cerii şi să nu atingă niciodată punctul de fierbere;

  • vasul în care se face topirea să nu fie de fier sau aramă nespoită, vasele bune fiind cele smălţuite, cositorite şi mai largi la gură;

  • fagurii vechi sunt ţinuţi la înmuiat 3-4 zile în apă caldă (50 0C), dedurizată, schimbată de mai multe ori.

Atunci când se foloseşte topirea solară, cutia topitorului este bine să fie cât mai bine izolată pentru a nu pierde căldura şi să aibă un capac cu geam dublu, distanţa dintre cele 2 geamuri fiind de 10-12 mm. Cea mai bună metodă de obţinere a unei ceri de calitate este prelucrarea la rece, această metodă fiind accesibilă oricărui apicultor meticulos.

6.8.1. Conservarea fagurilor

Fagurii de rezervă se pot ţine în corpuri ME sau Dadant, aşezate în stive de câte 8-10 corpuri, în aer liber, prevăzute cu pânză de sârmă jos, la primul corp şi sus, peste ultimul corp, pentru a asigura o permanentă ventilaţie. Stivele vor fi aşezate pe capre de lemn la înălţimea de 30-40 cm de la pământ şi adăpostite contra ploilor şi zăpezii.

Fagurii vechi, reţinuţi după recoltarea mierii, sunt expuşi distrugerii găselniţei dacă nu reuşim să-i topim imediat. Dacă nu reuşim să topim imediat ceara, se recomandă acoperirea fagurilor cu o folie de polietilenă sau introducerea lor într-un sac de material plastic, expunându-se pe un strat de tablă soarelui fierbinte de vară. În decurs de 10 minute fagurii se desprind de pe sârme, ramele se curăţă imediat, iar fagurii se comprimă cu mâinile formând bile rotunde pe care, după comprimare, le vom păstra până toamna târziu, când ne vom face timp pentru a extrage ceara.

6.8.2. Folosirea fumigaţiilor cu sulf

Fumigaţiile cu sulf sunt cele mai indicate pentru tratarea fagurilor de la rezervă. Aceştia, vor fi trataţi, după stivuire, prin afumare cu pucioasă, fiecare stivă, fiind mai întâi acoperită etanş, pentru a reţine astfel fumul printre rame cât mai mult posibil. Tratamentul va fi aplicat toamna (2 tratamente la interval de 10 zile) şi o singură dată primăvara în aprilie, după tratament descoperind din nou sita superioară.

Folosirea naftalinei

Naftalina trebuie să fie folosită cu multă atenţie (albinele ameţite, căzute pe stratul de naftalină pus pe fundul stupilor, mor). Ea are o remanenţă îndelungată şi emanaţia sa este foarte penetrantă, pătrunzând şi în lemn şi dacă în fagurii puşi la păstrare se găseşte miere, chiar căpăcită, aceasta capătă un gust deosebit şi o aciditate mult mai mare, făcând-o necomestibilă.

6.8.3. Extragerea cerii

a) Prin fierbere cu apă

Extragerea cerii din fagurii vechi se face mult mai greu. Se recomandă ca aceştia să fie topiţi cu aparatură de specialitate.

În lipsa acesteia, fagurii vechi se scot din rame, se taie în bucăţi mici de 4-5 cm şi se pun la muiat în vase cu apă de ploaie, timp de 2-3 zile. Apoi, se introduc treptat într-un vas cu apă de ploaie fierbinte, amestecând cu o lopăţica din lemn. Când ceara s-a topit o strecurăm prin intermediul unei site mai rare, după care o stoarcem cu ajutorul unui dispozitiv de presare. Este bine ca apa de ploaie sau zăpadă (cele mai recomandate) să nu fie în contact cu obiecte feroase, pentru a nu provoca saponificarea cerii. În cazul în care ceara nu se strecoară ea rămâne cu impurităţi şi trebuie retopită de mai multe ori pentru îndepărtarea acestora. Uneori, este nevoie a se retopi chiar şi după ce am strecurat-o. Fierberea cerii fără apă duce la închiderea ei la culoare.

Vasul nu va fi lăsat nesupravegheat, ştiind ca la încălzire mai mare se formează o spumă, care, odată ajunsă la foc, arde ca benzina şi poate produce accidente sau incendii. După strecurare vasul se va izola bine în vederea unei decantări cât mai reuşite. Ceara răcită, de obicei după 24-48 de ore (dacă izolarea a fost eficace), se scoate din vasul de întărire, se usucă şi i se îndepărtează stratul spongios şi impurităţile adunate la partea de jos a calupului. Ceara rezultată prin răzuire poate fi topită cu o alta şarjă, sau păstrată pentru a fi predată ca boştină.

b) Prin folosirea topitorului solar

Topitorul solar prezintă un caz aparte fiindcă, pe lângă avantajele pe care le oferă, ca simplitate, eficacitate şi curăţenie, îngrădeşte mult şi risipa de ceară.

Reziduurile de pe sita topitorului se curăţă după fiecare folosire, trecându-se la boştină. În unele cazuri se indică aşezarea unei pânze de tifon pe sita topitorului solar. Acesta are capacitatea de a reţine resturile fine ca polenul, praful etc., ajutând la creşterea calităţii cerii. Se recomandă folosirea unui topitor cât mai mare pentru a introduce fagurii cu rame cu tot. Prelucrarea fagurilor vechi, deşi nu are un randament prea grozav, este totuşi comodă şi oferă o ceară de o calitate şi culoare foarte bună.

Îndepărtarea reziduurilor de pe sita topitorului trebuie făcută cât timp sunt calde, luând sita cu totul şi răsturnând-o în lada pentru boştină. Boştina nu este bine a se păstra de la un an la altul – din cauza acarienilor consumatori de ceară.

c) Prin extragere la rece

Fagurii preînmuiaţi sunt scoşi la ger şi lăsaţi să se scurgă pe o sită sau tablă. Apa care rămâne în învelişurile nimfale, mărindu-şi volumul, va determina desprinderea integrală a învelişurilor care de obicei aderă la pereţii celulelor.

Pe o răzătoare mare cât o foaie de tablă (confecţionată cu ajutorul unei table şi a unui cui), mărginită de o ramă înaltă de 6 cm, se freacă fagurii îngheţaţi aduşi în casă. Sub răzătoare se află o ladă unde sunt colectate particulele de faguri rupţi de răzătoare (nu mai mari de 3-4 mm). După terminarea operaţiei, particulele sfărâmate sunt puse într-un vas peste care turnăm 3-4 kg sare la suta de litri apă rece (de 4 0C), apa sărată trebuind să acopere întreaga masă de particule.

După 20 de minute, învelişurile nimfale îmbibate cu sare, devin mai grele şi cad la fund. Particulele de ceară, fiind uşoare, se ridică la suprafaţă şi sunt adunate cu o sită. După strângere, ceara este spălată în 3-4 ape curate şi se pune la topit cu apă de râu sau de ploaie. Când toată masa este topită fără să dea în clocot, ceara se pune la decantat.

6.8.4. Regulile extracţiei

Calitatea şi cantitatea cerii depind de:

  • modul sortării fagurilor,

  • metodele de extracţie,

  • spălarea şi înmuierea corespunzătoare a fagurilor,

  • modul şi durata topirii fagurilor,

  • calitatea apei şi a vaselor folosite,

  • condiţionarea şi păstrarea ulterioară, etc.

a. Calitatea apei şi a vaselor folosite

În afară de calitatea apei, o importanţă deosebită o prezintă calitatea materialelor din care sunt confecţionate recipientele sau vasele folosite pentru încălzirea şi prelucrarea cerii (decantoare, prese, vase de fiert).

Ceara se deteriorează şi îşi schimbă proprietăţile fizico-chimice când vine în contact cu metale ca fierul, cuprul şi zincul. Ea conţine 15% acizi graşi liberi care intră uşor în reacţie cu majoritatea metalelor şi bazelor, formând compuşi coloraţi, care imprimă cerii o culoare brună, asemănătoare ruginii (în combinaţie cu cuprul ceara devine verde, iar cu zincul brună-murdară), iar la vasele de fontă şi cupru creşte procentul de saponificare.

Cele mai bune vase sunt cele din lemn, din ceramica, din aluminiu, vase emailate sau din oţel inoxidabil. Se pot folosi şi vasele cositorite dar trebuie avut în vedere că cositorul se detaşează treptat de pe vas, aşa că operaţia de cositorire trebuie repetată.

b. Spălarea şi înmuierea fagurilor

Mărunţirea şi spălarea fagurilor în mai multe ape, până ce apa rămâne curată, are o deosebită importanţă, contribuind la dizolvarea resturilor de miere, polen, excremente, coloranţi organici şi alte impurităţi care degradează calitatea cerii extrase. Trebuie neapărat evitată amestecarea propolisului cu materia primă.

În afară de spălare, înmuierea fagurilor cu 2-3 zile înainte contribuie la îmbibarea până la saturare a cămăşilor nimfelor şi a celorlalte substanţe neceroase existente, care în timpul topirii ar absoarbe ceara. Printr-o spălare şi înmuiere corespunzătoare contribuim la sporirea randamentului de ceară extrasă. Cămăşile nimfelor absorb ceara ca o sugativă. Absorbţia cerii se datorează fenomenului de capilaritate şi odată ajunse aici, particulele fine de ceară sunt reţinute datorită coeziunii moleculare. Numai ceara lichidă ce nu mai poate fi absorbită, picură şi poate fi recoltată. Din aceasta cauză, fagurii vechi trebuie înmuiaţi cu multă conştiinciozitate timp de 2-3 zile înainte de topire, în apă caldă şi dedurizată, care are o putere de înmuiere mare şi dizolvă mai uşor substanţele solubile.

6.8.5. Primenirea fagurilor

Fagurii vechi trebuie daţi la topit fără milă. Motivele sunt binecunoscute (focare de infecţie pentru albine, ceară mai puţină etc.).

Albinele secretă ceară fără voia lor, cu atât mai mult cu cât aduc mai multe provizii în cuib şi sunt mai multe larve de hrănit. Când cuibul este plin, albinele nu mai produc ceară, nu mai cresc larve şi drept urmare producţia scade, colonia pregătindu-se de roire. Instinctul de roire poate fi mult diminuat prin clăditul fagurilor artificiali.

6.8.6. Sterilizarea cerii

Având în vedere faptul că sporii de locă îşi păstrează puterea contaminantă chiar şi după 40 de ani, pentru a distruge toate formele agentului patogen, în special cele sporulate, ceara trebuie sterilizată prin metode fizice, chimice sau biologice, în condiţii cu totul speciale, fiind nevoie de un echipament adecvat. Din această cauză, confecţionarea fagurilor este recomandat a se face numai în unităţile specializate, confecţionarea artizanală negarantând o sterilizare adecvată.

6.9. Centrifuga.

Extractorul se recomandă a fi confecţionat din inox. Există 2 tipuri: tangenţial şi radial. Cel mai folosit este cel tangenţial (mai puţin voluminos) neajunsul lui constând în etapizarea extracţiei pentru a evita distrugerea fagurilor.

 

6.10. Ceresele-clăditoare

Sunt albinele doici mai în vârstă ale căror glande cerifere elaborează solzişori (în primele 10 zile de la eclozionare) cu ajutorul cărora clădesc faguri. În lipsa spaţiului pentru clădit albinele îngrămădesc solzişorii de ceară în ghemotoace sau în mici faguri suplimentari crescuţi între spetezele de sus ale ramelor.

6.11. Clădirea corectă a fagurilor

La stupii multietajaţi pentru obţinerea unor faguri clădiţi corect, fără celule de trântori sau deformate, fagurii artificiali se pun la crescut în corpul situat deasupra cuibului, fagurii introduşi în cuib fiind clădiţi defectuos, cu multe celule de trântor.

Reguli general pentru clădirea fagurilor:

  1. nu se vor pune niciodată la clădit faguri în primăvară, când timpul este încă nestatornic;

  2. atunci când culesul abia începe şi este cald, fagurele artificial se va aşeza între puiet şi rama de acoperire , sau între 2 faguri cu puiet căpăcit;

  3. se va evita a se da dintr-o dată prea mulţi faguri la crescut, excepţie făcând familiile ce riscă să roiască.

De obicei, luna aprilie este luna dedicată clăditului intens de faguri şi este indicat să profităm de această predispoziţie naturală a albinelor, pe timpul înfloririi pomilor fructiferi fiind indicat să introducem la clădit faguri artificiali care se vor ridica înainte ca albinele să definitiveze clădirea. Aceşti faguri vor fi folosiţi apoi, pe timpul culesurilor, iar pe timpul verii pot fi folosiţi la reînnoirea cuibului. Fagurii artificiali daţi la clădit în corpurile de strânsură vor avea intercalaţi faguri gata clădiţi, pentru ca albinele să aibă unde depozita nectarul adunat.

Clădirea fagurilor este mult stimulată de 4 elemente:

  • prezenţa în imediata apropiere a fagurilor artificiali a fagurilor cu miere şi polen;

  • aşezarea direct peste cuib a corpului cu faguri artificiali;

  • prezenţa în natură a unui cules de întreţinere sau stimularea artificială cu sirop şi proteine;

  • temperatura de afară este suficient de ridicată.

6.12. Cleştarul păsturii

D – cleştarul păsturii

 

6.13. Cloroformul

Este folosit pentru anestezierea albinelor (aproximativ 15 picături pe o sugativă introdusă pe urdiniş, sub rame, după care se astupă urdinişul timp de 2-3 minute), în vederea recuperării familiilor bezmetice.

6.14. Colectarea şi condiţionarea polenului de către albine

Colectoarele se instalează atunci când în natură există polen destul de mult, la acele familii care au mai mult de 4 rame ocupate cu puiet, deoarece, cu cât este mai mare suprafaţa acoperită cu puiet, cu atât este mai mare şi cantitatea de polen ce se aduce zilnic în stup. Se vor aşeza în poziţie activă seara (fiind lăsate cel puţin 7-8 zile), după încetarea zborului pentru că albinele să recunoască noua situaţie atunci când se vor reîntoarce.

Fiecare colector trebuie protejat de ploaie şi de razele soarelui cu o copertina improvizata iar polenul trebuie ridicat zilnic, în special din cele lăsate la urdiniş unde, din cauza aerului cald, care este evacuat din stup, se produce un condens puternic datorat aerului rece din atmosferă, fapt ce-i măreşte mult umiditatea. Polenul recoltat trebuie uscat cât mai repede, deoarece daca este ţinut mai mult, în contact cu aerul poate primi o serie de microorganisme care îl fac de nefolosit. Uscarea se face prin folosirea utilajelor anume construite în acest scop şi în care se realizează temperatura de maximum 45 oC. Polenul este bine uscat atunci când daca îl turnam dintr-o mâna în cealaltă se aude un sunet metalic asemănător celui care se aude la vânturarea fasolei sau a cerealelor uscate.

După condiţionare, polenul se depozitează în bidoane sau borcane închise ermetic, în prezenţa bioxidului de carbon sau a tetraclorurii de carbon. Pentru 1 kg de polen în vederea conservării contra moliei polenului sunt necesare conţinutul a doua capsule de autosifon sau 20 picături de tetraclorură de carbon, după introducerea conservantului vasul legându-se la gura. Un alt mod de conservare constă în punerea polenului în saci de masă plastică sau în recipiente perfect închise ce pot fi păstrate în locuri răcoroase unde temperatura nu depăşeşte 8 oC, în beciuri sau în frigidere, sacii trebuind să fie perfect etanşi. Polenul destinat hrănirilor timpurii poate fi conservat în amestec cu zahar pudră (1 parte zahar pudra şi 2 părţi polen), păstrat la temperatura camerei.

Polenul proaspăt poate fi păstrat prin omogenizare în miere (1 kg polen proaspăt, după alegerea tuturor impurităţilor, este omogenizat într-un vas cu 0,4 kg miere de salcâm. Pasta obţinuta se pune în borcane care se leagă la gura cu celofan şi se păstrează în frigider, în compartimentul de sub congelator.

6.14.1. Curăţirea rapida a polenului

Curăţirea polenului recoltat de albine se poate face bine şi repede cu ajutorul unui ventilator electric de birou, care se aşează în interiorul unui tunel prismatic, confecţionat din carton sau PFL, în vederea dirijării aerului suflat. Pe partea opusa a tunelului, deasupra unei tăviţe, în curentul de aer, lăsam sa curgă câte puţin polen. Corpurile străine uşoare ca: aripile, picioruşele albinelor, scamele etc. sunt antrenate de aer şi cad pe o coală de hârtie aşternută lângă tavă. Albinele moarte şi alte corpuri mai grele cad pe polenul din tavă dar ele sunt uşor vizibile şi pot fi culese şi îndepărtate cu uşurinţă.

6.14.2. Uscarea polenului cu ajutorul energiei solare

Folosind şipci de 20 x 10 mm se confecţionează nişte dreptunghiuri de 400 x 500 mm, cărora le aplicăm o plasă din material plastic, obţinând astfel nişte tăvi cărora le aplicăm apoi, la fiecare, câte 4 picioare din şipca de 20 x 10 x 50 mm fixate în cele patru colţuri. Polenul este întins în aceste tăvi în strat de cca 10 mm care, în greutate, reprezintă circa 1 kg. Stratul de polen este acoperit cu o bucată de hârtie pergament, după care tava este învelită în tifon şi aşezată pe acoperişul de tablă al unui stup.

6.14.3. Uscarea şi conservarea polenului

Pentru uscarea polenului este folosita o rama de lemn de dimensiunile 50 x 40 cm din scânduri de brad groase de 2 cm cu lăţimea de 1 cm. La colţuri rama e prevăzuta cu picioruşe de lemn înalte de 5 cm având fixată pe colţuri o pânză de tifon bine întinsă, prin lipire cu aracet. Seara, după strângerea polenului din sertaraşe, aşezăm polenul în cadrul ramei, pe pânza de tifon, într-un strat nu mai gros de 1 cm. Peste faţa de sus a ramei aşternem o altă pânza de tifon, întinsă bine, aşa încât spaţiul de 1 cm de la suprafaţa stratului de polen până la marginea de sus a ramei sa rămână liber.

Încărcate cu polenul zilei, ramele sunt adăpostite în timpul nopţii în cabana stupinei. A doua zi, daca vremea e frumoasă, se scot ramele afară din cabană şi sunt aşezate pe capacele stupilor, ancorate cu sfoară, că sa nu fie luate de vânt. În trei zile uscarea este completă. Dacă ploua ramele trebuie lăsate în cabană. Dacă nu plouă dar cerul e acoperit, expunem ramele afară, la aer, cu multă grijă.

Pânza de tifon are firul scămoşat şi nu lasă soarele sa pătrundă la polen. Dacă nu se sfarmă uşor, este semnul că polenul e destul de uscat. A doua probă constă în aruncarea într-un borcan de sticlă a boabelor de polen. Dacă la izbirea de pereţii de sticlă se aude un zgomot sec pe care îl fac şi boabele de grâu în aceiaşi situaţie, ne putem convinge definitiv că polenul este suficient de uscat.

După uscare, polenul se curăţa de impurităţi şi de praful de polen. Separarea prafului de polen se face cu ajutorul unei site dese. Praful de polen va fi utilizat în hrănirea coloniilor iar grăuncioarele uscate şi curăţate vor fi păstrate în locuri uscate, în borcane ermetic închise, tratate cu bioxid de carbon, spre a ucide dăunătorii care s-ar fi putut strecura în masa lui.

Polenul curăţat, împărţit în două categorii: de primăvară şi de vară, îl punem la păstrare în borcane mari, de 20 de litri iar bioxidul de carbon îl procurăm din capsulele de autosifon care se vând la sifonării. Pentru difuzarea lui în masa de polen, ne servim de armătura metalică – prelungită cu ţeava de sticlă a unui autosifon. Introducem ţeava de sticlă în borcan, în masa de polen, rămânând afară armătura metalica. În lăcaşul cunoscut înşurubăm şi descărcăm succesiv câteva capsule de bioxid de carbon. Controlăm apoi cu un chibrit aprins (introdus în interiorul borcanului la gura lui), dacă nivelul bioxidului de carbon a ajuns la gura borcanului. Dacă chibritul se stinge, înseamnă că în borcan este destul bioxid de carbon, dacă nu completăm. Bioxidul de carbon e un gaz mai greu decât aerul. Scăpat din capsulă cu forţă el cade până la fundul borcanului.

În afara metodei de tratare cu CO2 se poate folosi metoda de tratare cu tetraclorură de carbon.

6.15. Colectorul de propolis – tip folie

Colectorul de propolis poate fi o folie de linoleum dur, cu dimensiunile de 42/33 cm, putând ave utilizări multiple. Poate fi utilizată ca podişor (când e aşezată deasupra ramelor din corpul de jos, dând astfel posibilitatea circulaţiei albinei şi în cat, iarna acoperind 8 rame de cuib), ca foaie de control (fiind aşezată pe fundul stupului cu faţă colorata în sus, după ce s-a făcut ultimul tratament cu Varachet – aceasta fiind combustibilă – ce se va ridica la revizia de primăvară, uşurând lucrările de curăţire a fundului stupilor). După ridicare foaia se curăţă sumar, se spală, se dezinfectează şi se păstrează până la o nouă utilizare.

Pe post de colector de propolis se foloseşte toamna (între 1 august – 30 septembrie) şi primăvara (când apare la albine tendinţa de propolizare). Este aşezată cu faţa colorată pe spetezele ramelor din cuib. Trebuie avut grijă ca albinele să aibă posibilitatea de a se deplasa în cat la hrana din rame sau la cea din tavă şi să asiguram o ventilaţie corespunzătoare.

Din două în două săptămâni ridicăm colectorul de pe rame şi răzuim propolisul depus, separând cu grijă propolisul de ceară, şi eventualele impurităţi, putând recolta într-o zi de la 50 de familii, aproximativ 0,5 kg de propolis de cea mai bună calitate. În această perioadă, dacă în magazine mai există cantităţi mici de miere, acestea vor fi furate de albinele din cuib, fără posibilitate de furtişag dacă executam rapid lucrarea de descăpăcire, lucru care nu se va întâmpla dacă nu există această placa despărţitoare.

În cazul în care avem probleme cu hrănirea pentru completarea rezervelor de hrană, pe aceste plăci se aşează farfurii sau tăviţe pe care se pun borcane cu sirop – cu gura în jos pe tăviţă şi cu 1 sau 2 beţe de chibrit pentru ca siropul să poată fi luat de albine. Se realizează astfel o hrănire suplimentară a familiilor de albine nelăsând nici o şansă albinelor hoaţe sau viespilor, care pentru a pătrunde până aici ar trebui să traverseze întreaga familie. În plus, prin acest sistem nu avem pierderi de albine care la utilizarea altor sisteme se îneacă.

Concluzii

  • albinele propolizează spaţiile libere cu mărimea de până la 3,5 mm, iar zona cu propolizarea cea mai intensă este zona de deasupra cuibului de albine;

  • dispozitivele de recoltare a propolisului formate din ţesătură textilă impregnată cu material plastic cu ochiuri de 1 mm, cu suport din linoleum sau pânză groasă, de dimensiunea podişorului, aşezate deasupra ramelor, asigură o cantitate medie de 150 g propolis/familie de albine, cu un interval optim între recoltări de 30 de zile.

6.16. Coliviile

Coliviile sunt mici dispozitive de diferite tipuri folosite pentru protecţia mătcilor sau a botcilor atunci când acestea sunt introduse în alte colonii. De fiecare dată când sunt folosite acestea se opăresc cu apă fiartă şi sunt lăsate să se usuce în vederea îndepărtării mirosului mătcii precedente şi dezinfectării. Dacă nu vom proceda aşa, matca introdusă în cuşcă, simţind mirosul unei rivale, începe să se agite în colivie, fapt ce va contribui la îngreunarea primirii ei de către albinele stupului.

Coliviile trebuie să fie prevăzute cu pastă de miere, zahăr pudră şi polen iar ochiurile sitei să fie de 2-2,5 mm mărime pentru ca schimburile dintre albine şi matcă să se facă în cele mai bune condiţii. Aşezarea coliviei se face între 2 faguri cu puiet necăpăcit, căci acolo sunt cele mai multe albine tinere, având grijă ca în colivie să nu fie nici o albină însoţitoare. Dacă stupul este atacat de hoaţe trebuie mai întâi să înlăturăm cauzele furtişagului şi numai după ce totul a intrat în normal poate fi eliberată matca din colivie. Întotdeauna, după ce s-a introdus o matcă să se pună la urdiniş un vestibul de control.

6.16.1. Colivia automată

Este prevăzută cu 2 canale de dimensiuni diferite ce se umplu cu şerbet (vezi catalog apicol 1976 la poziţia 1412). Primul canal va fi eliberat în 24 ore, albina gazdă putând intra în cuşcă, luând contact cu matca. După alte 12 ore va fi eliberat şi cel de-al doilea canal prin care matca, familiarizată între timp cu albinele, va ieşi din colivie şi îşi va începe activitatea.

6.16.2. Colivia tip Miller

Este una din cele mai folosite fiind confecţionată din plasă de sârma cu ochiuri de 3 mm cu ajutorul unui calapod de lemn. Unul din capete este închis complet iar la partea opusă se găseşte orificiul de introducere a mătcii, pe unde aceasta poate fi eliberată de către albine. Acest orificiu se acoperă cu un dop de lemn care, după 24-48 de ore, este înlocuit de apicultor cu un dop din fagure artificial, perforat, pentru a putea fi ros mai uşor de către albine. Colivia este introdusă întotdeauna, în poziţie oblică, cu vârful în jos în mijlocul cuibului, în prezenţa puietului şi pe porţiuni de fagure cu hrană având grijă să nu năclăim matca.

6.16.3. Colivia Titov

Se lucrează cu ea după aceleaşi principii. Poate fi procurată de la magazinele apicole.

6.16.4. Colivia tip capac

Cu ajutorul acestei colivii se realizează acceptări sigure în orice perioadă a anului.

Familia de albine căreia trebuie să i se introducă noua matcă se orfanizează un timp mai îndelungat, perioadă în care se vor distruge toate botcile apărute. Se aplică colivia cu matcă pe o zonă de fagure din mijlocul cuibului, care cuprinde o mică suprafaţă cu miere şi puiet în eclozionare.

Colivia tip capac cu plasă de sită este de formă pătrată (cu laturile de aproximativ 130 mm), sau rotundă, fiind prevăzută la bază cu o ramă de tabla zincată înaltă de 18 mm, având zimţi pe marginea de jos, care se înfig în fagure, prinzând sub ea matca. Pentru a se evita prinderea mătcii în zimţii ramei, într-un colţ al capacului, se decupează un orificiu oval (de 15 x 25 mm) peste care glisează un oblonaş din tablă (pe unde introducem matca). Sita coliviei capac are ochiuri de 2,5 x 2,5 mm şi este prinsă de rama de bază cu o altă ramă din tablă cositorită (sau nituită).

6.16.5. Colivia tip Benton

Aceasta este folosită, de regulă, pentru transportul mătcilor la distanţă. Pentru eliberarea mătcii se creează un orificiu în dreptul compartimentului cu hrană, opus orificiului pentru introducerea mătcii şi albinelor însoţitoare. Se introduce în mijlocul cuibului şi se fixează cu ajutorul unei plăcuţe metalice între două rame în aşa fel încât hrana să fie în jos.

Reuşita introducerii e sigură, doar dacă eliberarea să se realizeze într-un timp mai îndelungat (până la 8 zile).

6.16.6. Cuşca tip Zander

Va fi asigurată cu hrană de bună calitate (şerbet din zahăr pudră şi miere de salcâm) şi totdeauna cu 5-7 albine însoţitoare foarte tinere (3-10 zile), luate de obicei din familia pornitoare. În cazul neasigurării acestor condiţii, calitatea viitoarelor mătci poate fi compromisă.

6.17. Coloniile

6.17.1. Coloniile de strânsură

R – Metoda roirii prin scuturare

Unii apicultori folosesc metoda împuternicirii familiilor de producţie prin cedarea culegătoarelor a 1-3 colonii vecine, obţinând colonii foarte puternice care vor da producţii record, dar, în cazul culesurilor compromise acestea riscă să roiască.

6.17.2. Coloniile doici

Se aleg din LP (lotul de prăsilă) fiind asigurate cu multă miere, polen şi albină tânără. În fiecare stup crescător se introduce numai câte 1 ramă cu 2 şipci port-botci cu larve, ridicată din starter, retrăgându-se din margine 1 fagure cu hrană. Atunci când larvele cu botci sunt căpăcite putem introduce cea de-a doua ramă port-botci scoasă din starter. Botcile vor fi verificate din 24 în 24 de ore, cele mici şi boţite fiind eliminate. Rama port-botci va trebui să aibă (pe speteaza superioară) notată poziţia ei faţă de mijlocul cuibului (cu ajutorul unei săgeţi), poziţie care nu va fi niciodată schimbată, indiferent de câte ori va fi scoasă rama.

A 2-a şi a 3-a zi, când vine rândul să eclozioneze celelalte larve din fâşiile puse în pornitor, acestea se introduc în alţi stupi crescători şi nicidecum în cei ce au deja în cuib câte o primă ramă cu botci. Abia în a 4-a zi de la prima operaţie, când primele rame port-botci au deja botci căpăcite, se pot introduce în primii 2 stupi crescători alte rame port-botci cu larve gata de eclozionare, scoase din stupul pornitor, acestea aşezându-se separat de prima ramă, având între ele un fagure despărţitor cu puiet căpăcit. După alte 3 zile primele rame cu botci din primii 2 stupi crescători se retrag definitiv, botcile distribuindu-se la nucleele de împerechere, ori la stupii cu mătci bătrâne spre preschimbare, sau sunt transferate în cuştile de eclozionare (tip Zander) puse într-o familie puternică, în vederea implantării în nuclee de împerechere suficient de puternice (pentru a asigura temperatura optimă).

Mânuirea ramelor port-botci se va face cu toată atenţia, fără lovituri, zdruncinături, evitând verificările în zilele cu vânt, soare puternic, mai ales dacă botcile nu sunt căpăcite. Cele 3 tipuri de stup, pentru a nu pierde căldura trebuie să fie bine împachetaţi. Mătcile crescute în condiţii vitrege nu dau rezultatele scontate, calitatea lor fiind influenţată mult de lipsa căldurii şi alimentaţiei bogate.

Finisarea botcilor în corpul al doilea al stupului despărţit cu gratie nu dă rezultate bune. Colonia de finisare trebuie să fie independentă, puternică şi orfană, cu albine care circulă în stup fără intermitenţe şi alimentată mereu cu hrană şi cu puiet căpăcit. De aceea este indicat ca ramele port-botci să fie puse întotdeauna în corpul inferior, stupii de creştere fiind totdeauna bine împachetaţi pentru a feri botcile de variaţiile bruşte de temperatură (acestea fiind foarte sensibile).

6.17.3. Coloniile mamă

Sunt familiile de albine donatoare de larve viitoare mătci, alese din lotul de prăsilă (LP), cu însuşirile cele mai bune din stupină. Pentru a avea la o dată precisă larvele dorite, matca familiei donatoare este izolată pe un fagure clădit, bun de ouat (stropit cu sirop pentru a fi însămânţat mai uşor). După însămânţare fagurele este ridicat şi folosit pentru transvazare sau formarea botcilor de creştere artificială a mătcilor. În prezent există o tehnologie de creştere ce foloseşte botci de plastic, utilajele putând fi procurate din străinătate (Karl Jenter, Eschenweg 17, D-72622 Nürtingen, Tel. und Fax 07022/39880 (Ausland: 0049/7022/39880).

6.17.4. Colonii păstrătoare

Sunt coloniile crescătoare sau cele special orfanizate pentru păstrarea botcilor şi mătcilor de prisos protejate, fiind indicate mai ales cele cu albină tânără, chiar şi coloniile furnizoare orfanizate în acest scop. Botcile lăsate în familiile crescătoare, fără protecţie, pot fi atacate de prima matcă eclozionată. Pentru preîntâmpinarea pierderilor ele se pun cu 2 zile înainte de eclozionare, în câte o colivie de protecţie, unde, după eclozionare, într-o mică scobitură de la fundul coliviei mătcile găsesc câteva picături de miere amestecată cu hrană proteică. Prin plasa de sârmă a coliviilor mătcile sunt hrănite de albinele doici. Coliviile de păstrare sunt aşezate într-o ramă specială, denumită ramă port-colivii cu 2 stelaje basculante, unde ele stau înşirate pe 2 rânduri.

Coliviile de păstrare rămân în coloniile crescătoare cel mult 3-4 zile până la amplasarea în nucleele de împerechere, coloniile păstrătoare fiind hrănite din abundenţă cu hrană proteică.

Pentru introducerea în nucleele de împerechere se recomandă scoaterea mătcilor din coliviile de păstrare şi introducerea lor în colivii automate de introducere a mătcilor, respectând regulile de introducere şi înlocuire a mătcilor.

6.17.5. Colonii pornitoare

S – Starter

6.17.6. Coloniile tată

Se recomandă să existe 1 familie crescătoare de trântori pentru fiecare 50-100 de mătci. În cazul începerii lucrărilor extratimpurii, creşterea trântorilor se demarează cu 15 zile mai devreme (în cazul în care mătcile ocolesc fagurii de trântori puşi în mijlocul cuibului, acestea se izolează pe fagurii respectivi cu gratii despărţitoare iar coloniile se stimulează puternic).

6.18. Combaterea furtişagului

Pentru a nu se ajunge aici este nevoie să prevenim, apariţia furtişagului fiind datorată în cea mai mare parte greşelilor apicultorilor.

6.19. Comportarea faţă de albine

Mânuirea albinelor este abecedarul apicultorului începător. Zadarnic cunoaşte cineva toată teoria apicolă dacă atunci când trebuie să aplice nu va avea răbdare, sânge rece, linişte, stăpânire de sine ca să nu irite albinele printr-o comportare bruscă şi fără rost. Oamenii nervoşi, cu mişcări repezi, care vor să facă totul în fugă, care nu pot să rabde usturimea ascuţită a înţepăturii albinei până aşează încet fagurele la locul lui, pentru ca abia apoi să scoată acul, numai după ce îşi vor corecta o astfel de comportare, vor putea face apicultură.

Comportarea neatentă şi brutală duce implicit la iritarea albinelor. De pildă, când se scutură în stup albinele de pe faguri, colonia se tulbura mult. Operaţia se face în faţa urdinişului pe un carton sau un placaj. Dacă totuşi trebuie ca scuturarea să se facă în stup, se vor scoate mai întâi 3-4 faguri din marginea stupului de pe care albinele se scutură în golul rămas.

Fagurii cu puiet deschis nu se scutură, ci se mătură cu peria apicolă. Folosirea periei de scuturat se face cu atenţie. Rama de pe care albinele sunt periate se ţine de una din laturile înguste (lăţimea periei fiind cât lăţimea ramei), împingând uşor albina. În situaţia în care este nevoie să periem albina de pe un fagure cu puiet, rama se va ţine inversată (cu leţişorul inferior în sus, iar cu cel superior în direct contact cu una din ramele cuibului). În felul acesta mişcarea de măturare a albinelor se face în direcţia de înclinare naturală ce o au celulele în fagure, fără ca firele de păr din perie să poată pătrunde în celule. În al doilea rând, în această poziţie peria nu atinge antenele albinelor care în majoritate stau pe fagure cu capul spre leţişorul superior. Acestea sunt organe foarte sensibile care atinse provoacă reacţii de apărare şi atac. Operaţia periatului se face încet, cu mişcări uşoare, scurte, pentru ca albinele, împinse cu peria, să coboare în intervalul dintre doi faguri.

Apicultorul trebuie să fie întotdeauna curat, să nu miroase a sudoare, a mirosuri tari, alcool, să nu aibă carii dentare netratate, să fie îmbrăcat în halat alb cu mâneci lungi ce se încheie cu elastic, să aibă asupra sa un echipament apicol strict necesar (afumător, dăltiţa de ridicat ramele, peria, lădiţa portativă), având la îndemână şi unele utilaje mărunte (colivii de închis mătcile, cuie, ciocan,. Cleşte etc.).

6.20. Comportarea mătcii

Cât e forate tânără matca nu iubeşte lumina şi fuge de zgomot, sensibilitate care dispare pe parcurs. După eclozionare, tânăra matcă distruge toate botcile căpăcite, rozându-le lateral pentru crearea unui mic orificiu pe unde îşi introduce acul. Albinele lărgesc apoi acest orificiu şi elimină cadavrul mătcii omorâte. În cazul în care unele regine reuşesc să eclozioneze se încinge lupta între ele, prinzându-se una de alta corp la corp, căutând să se sfâşie cu mandibulele şi să se străpungă cu acul, rămânând în final doar o singură matcă.

Cu 4-5 zile înainte de ieşirea primului roi matca bătrână devine neliniştită, depunând doar câteva ouă căci albinele nu o mai hrănesc corespunzător. În aceste împrejurări matca emite uneori un fel de sunete, „cântecul mătcii”, sunete ce se repetă tot mai des până în momentul plecării roiului primar.

Cântecele reginelor tinere înainte de eclozionare sunt mai vioaie şi mai agresive. La eclozionarea tinerei mătci, dacă colonia nu vrea să mai roiască, o lasă pe tânăra regină să-şi atace surorile care mai sunt în botci. Atunci când colonia roieşte albinele nu permit rivalelor să se întâlnească şi să se atace (hrănind mătcile captive în botci) manifestările de mânie ale ambelor tabere putând fi auzite de apicultorul atent. Uneori, astfel de sunete emit şi mătcile împerecheate, în perioadele când nu sunt bine hrănite (atunci când nu ouă – perioada de diapauză), sunetele fiind mai grave.

Controlul primirii mătcilor

Controlul acceptării se face după ce a trecut cel puţin o săptămână de la introducere, întrucât albinele pot ucide noua matcă, chiar dacă a început să ouă. În perioada lipsei culesului sau al declanşării furtişagului acceptarea este foarte grea şi de aceea se utilizează toate metodele posibile pentru a determina acceptarea (hrănirea stimulativă, ridicarea fagurilor cu puiet larvar etc.

6.21. Condiţiile de cules

În perioada culesurilor abundente coloniile de albine primesc uşor mătcile tinere, dar când culesul lipseşte acceptarea devine greoaie (albinele izgonesc trântorii – a nu se confunda cu izgonirea normală din toamnă – există tendinţă de furtişag etc.).

Dacă însă în perioada lipsită de cules, cu câteva zile înainte, dăm familiilor sirop din abundenţa, mătcile vor fi primite foarte uşor, mai ales dacă se continuă hrănirile şi după introducere. A se avea în vedere prevenirea furtişagului căci în aceste condiţii mătcile nu vor fi primite.

6.22. Condiţiile de transport

Un transport de durată (5-7 zile) constituie o piedică mare pentru acceptare, întrucât matca suferă un şoc fiziologic, care se caracterizează prin întreruperea ouatului o perioadă mai lungă sau mai scurtă, fapt ce-i produce un dezechilibru, motiv pentru care albinele, sesizând fenomenul, nemulţumite de ea, o elimină din start sau uneori după începerea firavă a pontei.

6.23. Confecţionarea botcilor

B – confecţionarea botcilor

6.24. Consangvinitate

S – Consangvinizarea

Adelfogamia sau consangvinitatea este împerecherea între indivizii înrudiţi de aproape. Efectele consangvinităţii la animale sunt foarte diferite, în cazul creşterii albinelor fiind indicată o consangvinitate moderată, înăuntrul unei rase, dublată de o constantă hibridare între liniile şi tulpinile acesteia.

Tulpina ameliorată este unitatea imediat superioară, adică o uniune de familii şi de linii ce acoperă un anumit teritoriu. Mai multe tulpini formează o rasă (exemplu: rasa carpatină).

Pentru evitarea efectelor negative cauzate de o consangvinizare prea strânsă crescătorul de mătci trebuie să ia următoarele măsuri:

  1. matca coloniei din care se ia materialul biologic să întrunească suma calităţilor prevăzute la capitolul selecţie;

  2. colonia crescătoare să aibă aceleaşi calităţi excepţionale, dublate de predispoziţia deosebită spre creştere;

  3. colonia crescătoare de trântori să aibă o matcă din altă linie;

  4. la 2-4 ani se face o infuzie de sânge proaspăt pentru coloniile crescătoare de trântori, prin procurarea de mătci din alte linii ce aparţin aceleiaşi tulpini (şesul Munteniei, Banat, Ardeal etc.);

  5. coloniile producătoare de material biologic să fie foarte puternice şi bine aprovizionate cu miere şi păstură;

  6. vor fi eliminate din start mătcile purtătoare ale însuşiri negative (cum ar fi puietul împrăştiat etc.);

  7. fiecare crescător să-şi pună foarte bine la punct metoda de creştere, căutând să se apropie cât mai mult de îndeplinirea condiţiilor naturale de creştere în vederea asigurării reuşitei.

6.25. Constipaţie

Constipaţia este o stare patologică, o consecinţă sau simptom al unor boli infecţioase, ori a unor intoxicaţii cu nectar şi polen otrăvit, făcând multe victime printre albine. De obicei ea se datorează unei stări anormale a tubului digestiv căruia, celulele intestinului subţire nu-i mai secretă sucurile digestive necesare pentru descompunerea, asimilarea şi eliminarea polenului din organism. Pe traiectoria intestinului gros se adună şi se compactează reziduurile materialelor nedigerate formând dopuri care împiedică alimentarea şi respiraţia normală.

Odată cu măsurile preventive de înlăturare a cauzelor afecţiunii albinelor li se va administra sirop cu infuzie de flori aromate ca: isop, cimbrişor, salvie, levănţică, melisă (din toate câte 1 g la 3 litri apă fiartă), infuzia fiind amestecată cu 40 litri sirop (administrat în porţii de 300 g pe zi). Infuzia trebuie dată cât mai proaspătă (în nici un caz mai veche de 3 zile).

6.26. Consumul de hrană pe timpul iernii

O colonie iernată pe 250 g albină (2.500 albine) consumă numai cu 100 g mai puţin decât una iernată pe 2 kg albină (20.000 de albine). Cuc cât numărul de albine va fi mai mic, cu atât consumul va fi mai mare pentru compensarea lipsei numărului necesar de albine în vederea menţinerii unei temperaturi constante. Consecinţa imediată va fi uzarea prematură a organismului albinelor. Din această cauză, iernarea coloniilor mediocre se recomandă a se face aşezându-le în acelaşi stup câte 2 sau mai multe, despărţite prin diafragme etanşe.

6.27. Controlul coloniei

Controlul unei colonii nu trebuie făcut oricând şi în orice împrejurare. Pe vreme ploioasă, cu vânt şi timp rece albinele sunt irascibile. Un control în plină zi şi cu un oarecare cules în natură, se face foarte uşor, fără înţepături. Cea mai bună temperatură pentru control începe de la 14 0C la umbră. Dacă este vânt mai tare şi operaţia nu poate fi amânată, stupul trebuie să fie adăpostit de curenţi, folosind un cort protector sau un panou de protecţie.

La control nu trebuie să răvăşim întregul stup pentru a găsi matca. Vom folosi mai întâi o gratie Hannemann care se va lăsa 2-3 zile în stup după care vom urmări fagurii cu ouă. Pentru uşurarea scoaterii din stup a unei rame, se împing celelalte rame cu ajutorul dălţii apicole, iar dacă stupul este plin la refuz cu rame, prima şi a doua ramă, dacă matca nu se află pe ele, vor fi aşezate provizoriu în lădiţa de transport. Fiecare ramă desprinsă de pe scaunul ei va fi ţinută puţin diagonal în golul rămas iar dacă o scoatem din stup, pentru examinare, va fi ţinută totdeauna deasupra cuibului, existând pericolul ca vreo matcă să se sperie şi să-şi dea drumul jos de pe fagure.

La examinarea unui fagure lumina solară trebuie să cadă din spate, rama ţinându-se cu ambele mâini de două colţuri diagonale, uşurând astfel întoarcerea ramei.

6.28. Controlul ouatului

Nu trebuie să se facă prea curând, ci doar după 10 zile, fără a folosi fumul, fără a atinge sau freca albinele de pe o ramă cu alta, şi fără a căuta matca, ci doar puietul. Matca tânără e fricoasă, se sperie de orice zgomot şi chiar de lumina de afară şi începe să alerge pe faguri, fiind luată drept străină şi sufocată de albinele coloniei.

6.29. Controlul primirii mătcilor

Controlul acceptării se face după ce a trecut cel puţin o săptămână de la introducere, întrucât albinele pot ucide noua matcă, chiar dacă a început să ouă. În perioada lipsei culesului sau al declanşării furtişagului acceptarea este foarte grea şi de aceea se utilizează toate metodele posibile pentru a determina acceptarea (hrănirea stimulativă, ridicarea fagurilor cu puiet larvar etc.

6.30. Corpul gras

Este o rezervă pe care albina şi-o face în organism prin consumul de substanţe proteice, mărindu-i durata de viaţă.

6.31. Cortul protector

Este o piesă folosită în special la lucrările de primăvară şi toamnă, pe timpul înclinaţiei spre furtişag, vremii nefavorabile şi vânturilor puternice. Este alcătuit din 4 rame mari mobile de 1,50 m x 1,50 m x 1,80 m cu lanteţi de 2/3 cm, având fixate, pe 3 din cele 4 rame, tifon prins cu piuneze. Panoul din faţă se acoperă cu o perdea prinsă în inele pe o vergea de fier mobilă, ce se prinde în 2 scoabe. În interior cortul are 2 bare transversale pentru manevrare. Panourile mobile ale cortului se prind între ele cu şuruburi cu piuliţe la capete. Un bun cort protector poate fi şi o umbrelă mare şi înaltă, ca cele de pe plajă, al cărei picior de sprijin se fixează cu un dispozitiv la stupul ce se controlează. De marginile umbrelei atârnă în falduri o draperie de tifon care atinge aproape pământul. Sub această umbrelă se poate lucra fără nici un pericol de furtişag.

6.32. Crearea spaţiului fără îngrădirea mătcii

Coloniile puternice – cu una sau 2 mătci – sunt întreţinute după metoda Snellgrove, prin inversările urdinişurilor, adăugarea de corpuri suplimentare, inversarea periodică a cuiburilor şi unificarea celor două colonii păstrând matca cea mai tânără etc. la stupii verticali cu magazin intercalăm cel de-al doilea magazin sub primul, la care albinele au început să albească fagurii în partea de sus. Dacă culesul este încă în toi putem folosi corpuri întregi ca magazine. La stupii verticali se aplică gratia Hannemann, limitând cuibul mătcii sau se poate adăuga un corp de strânsură deasupra etc. La stupii orizontali cu 2 mătci, se retrage una din mătci şi se unifică coloniile cu puţin înaintea culesului etc.

Coloniile de strânsură – prin unirea a 2-3 colonii. În acest scop, colonia mamă împreună cu nucleul ajutător din acelaşi stup sau cu roiul stolon alăturat formează o unitate de producţie. Cele mai rentabile colonii provenite din strânsură sunt cele care au 5 kg de albină culegătoare.

6.33. Creşterea şi selecţia mătcilor

Creşterea mătcilor necesită multă pricepere şi stăpânirea perfectă a tehnicii de lucru. Orice intervenţie în creşterea şi dezvoltarea larvară afectează obligatoriu dezvoltarea sistemelor şi deteriorează calitatea mătcilor. Însuşirile rele sau bune pot fi modificate în raport de:

  • însuşirile trântorilor cu care s-a împerecheat matca,

  • influenţa albinelor doici,

  • mediu în care a crescut larva de matcă,

  • asigurarea spaţiului şi a unui număr de albine corespunzător gimnasticii funcţionale (extinderii la maximum a ouatului mătcii).

Dacă unei mătci prolifice nu i se asigură spaţiu corespunzător extinderii cuibului prolificitatea ei se poate pierde. Caracterele bune ale unei mătci selecţionate pot fi observate abia la a doua generaţie, datorită faptului că larvele ieşite din ouăle depuse de ea au fost hrănite de doici provenite de la fosta matcă ce avea caractere mediocre. Atunci când odată cu matca recordistă sunt trecuţi şi faguri cu puiet căpăcit crescuţi într-o colonie recordistă rezultatele apar mult mai repede.

Acestea sunt motivele pentru care la creşterea tinerelor mătci trebuie să folosim colonii crescătoare şi donatoare de cea mai bună calitate, ocupându-ne din vreme şi de asigurarea unor trântori din familiile de elită. Fixarea definitivă a unei linii selecţionate poate fi atinsă abia după mulţi ani de muncă şi cu condiţia ca lucrarea de selecţie să fie executată în toate stupinele din regiunea respectivă, respectând întru totul criteriile de selecţie.

6.34. Cuibul albinelor

Cuibul coloniei este locul în care se desfăşoară ponta mătcii – reprezentat de un număr de faguri, de obicei aflaţi în mijlocul stupului, cât mai aproape de urdiniş (unde aerul este proaspăt şi schimbul de gaze se face mai uşor). Fagurii, în mod natural sunt clădiţi vertical şi paralel. Atunci când sunt clădiţi perpendicular pe urdiniş, în limbajul apicultorilor sunt „în pat rece”, iar când sunt clădiţi paralel cu urdinişul sunt „în pat cald”.

Primăvara creşterea puietului progresează cu atât mai repede cu cât colonia a ieşit din iarnă cu pierderi cât mai reduse, cu albine sănătoase eclozionate în toamnă, fără să fi participat la lucrări grele (creşterea puietului sau prelucrarea siropului).

Principala grijă a stuparului, dirijată cu 60 zile înaintea culesului principal, este obţinerea a 4-5 kg de albine culegătoare. Atingerea acestei cantităţi coincide cu apariţia pragului de roire când apar trântorii şi botcile de roire, coloniile urmând să fie în continuare supravegheate îndeaproape.

Intensitatea creşterii puietului scade pe măsură ce puterea familiilor creşte (albinele familiilor puternice fiind mai mult ocupate cu strângerea nectarului decât cu creşterea puietului.

 

6.35. Culegătoarele

După 14-15 zile de muncă în stup sau chiar mai devreme (5-6 zile), albinele trec la culesul nectarului. Activitatea culegătoarelor este îndreptată în 3 direcţii: apă, nectar sau polen. La plecare, fiecare culegătoare se aprovizionează din stup în funcţie de distanţa pe care trebuie să o parcurgă până la sursă. Culegătoarele transportă nectar, polen sau apă (sacagiţe), în funcţie de necesităţi.

Cercetătorii consideră că 25% din culegătoare transportă numai polen, 55% polen şi nectar, restul aducând apă. Plecând la cules culegătoarea ia în guşă o doză de miere corespunzătoare distanţei pe care trebuie s-o parcurgă. Indicaţia izvoarelor de nectar se face prin intermediul dansului şi al efluviilor emise de glanda Nasanoff. Culegătoarele mai comunică între ele şi cu ajutorul ultrasunetelor.

Activitatea din afara stupului este cea mai istovitoare ocupaţie (anevoioasă şi obositoare, expusă la tot felul de pericole), răpind albinelor cele din urmă rezerve de energie (pentru fiecare kg de miere fiind necesare 70.000 de zboruri). Îmbătrânite şi obosite, albinele trec la munci mai uşoare în stup dar, nu mai trăiesc decât puţine zile.

6.36. Cules

Activitatea desfăşurată de culegătoare pentru acumularea nectarului şi polenului în stup se numeşte cules. La cules albinele preferă vizitarea plantelor melifere care au cea mai ridicată concentraţie de zahăr şi de polen.

După gradul de intensitate culesul poate fi:

  • slab,

  • activ,

  • mediocru,

  • de stimulare,

  • de întreţinere,

  • mare (de producţie),

  • excepţional,

  • de noapte.

Intensitatea culesului este influenţată de:

  • secreţia abundentă a nectarului unei anumite flori;

  • numărul mare de culegătoare disponibile în stupină la culesul principal;

  • distanţa de stupină a sursei de cules (distanţele mici neepuizând culegătoarele cu zboruri lungi).

O albină care culege nectar de la 8 km consumă tot nectarul pe drum. În cazul în care sursa de nectar încetează albine plecate la cules nu se mai întorc sau vin epuizate (fiind nevoite să-şi consume rezervele corpului gras.

 

6.37. Curăţitoarele

Sunt albinele tinere producătoare de salivă, cu ajutorul căreia spoiesc şi curăţă celulele fagurilor din interiorul cuibului, ridicând de pe fundul lor rezervele lăsate de nimfe ori resturile năpârlirilor. Apoi, cu o soluţie de salivă şi propolis ce conţine antibiotice, curăţitoarele spoiesc interiorul fiecărei celule pentru ca cuibul să rămână curat şi dezinfectat de eventuala floră microbiană ce s-ar fi putut cuibări acolo.

7. D.

 

7.1. Dansul albinelor

7.2. Decantorul de ceară

7.3. Decembrie

7.4. Depresiunea

7.5. Dezertarea coloniilor

   

7.6. Dezinfecţii în stupină

7.6.1. Clasificări

7.6.1.1. Profilactice

7.6.1.2.De necesitate

7.6.1.3. Finale

 

7.6.2. Fazele dezinfecţiei

7.6.2.1. Curăţirea manuală

7.6.2.2. Dezinfecţia propriu zisă

7.6.2.3. Respectarea timpului de contact

7.6.2.4. Îndepărtarea prin spălare şi aerisire

7.6.3. Substanţe dezinfectante

7.6.3.1. Pentru stupi şi alte materiale

Carbonatul de sodiu

Dezinfectant cationic

Formolul comercial

Hidroxidul de sodiu

Propolisul

Soda

Soluţia de săpun

Spirtul

7.6.3.2. Pentru fagurii goi de rezervă

Acidul acetic glacial 96%

Apa oxigenată

Cloramina B

Hidrogen peroxidat

Sulful

7.6.3.3. Pentru stupină

Oxidul de calciu

7.6.4. Felurile dezinfecţiei

a. mecanică

b. prin flambare

c. chimică

d. mixtă

7.7. Diafragme etanşe

7.8. Diagnosticarea bolilor

7.8.1. Diagnosticul clinic

7.8.2. Fenomenul depopulării

7.8.3. Diagnosticul de laborator

7.8.4. Recoltarea probelor

7.8.5. Prevenirea şi combaterea virozelor

7.9. Diareea

7.9.1. Măsuri de înlăturare şi combatere

7.10. Direcţia de zbor

7.11. Dispozitiv de reactivare

7.12. Dispoziţia familiei de albine

7.13. Diversificarea muncii

7.14. Doicile

7.15. Dopuri de creştere

7.16. Durata vieţii albinelor

7.17. Duşmanii albinelor

7.17.1. Insecte

7.17.1.1. Acarienii

7.17.1.2. Călugăriţa

7.17.1.3. Cleştarul păsturii

7.17.1.4. Fluturele cap de mort

7.17.1.5. Furnicile

7.17.1.6. Găselniţa

7.17.1.7. Ploşniţa de câmp

7.17.1.8. Senotainioza

7.17.1.9. Triungulinoza

7.17.1.10. Urechelniţa

7.17.1.11. Păianjenii

7.17.1.12. Viespile

7.17.2. Păsări şi animale insectivore

7.17.2.1. Berzele

7.17.2.2. Botgrosul

7.17.2.3. Broasca râioasă

7.17.2.4. Ciocănitoarea sau ghionoaia

7.17.2.5. Prigoria sau albinărelul

7.17.2.6. Rândunelele

7.17.2.7. Viermele aţă

7.17.2.8. Vrăbiile

7.17.3. Mamifere

7.17.3.1. Şoarecii

7.17.3.2. Şopârla

7.17.3.3. Ursul

7.17.4. Plante dăunătoare

7.17.4.1. Otrăţelul de baltă

7.17.4.2. Piciorul cocoşului

7.17.4.3. Roua cerului

7.17.4.4. Spicul dracului

 

7.1. Dansul albinelor

Albinele culegătoare atunci când găsesc o nouă sursă de cules, întorcându-se în stup fac mişcări asemănătoare unui dans, felul acestuia variind în funcţie de distanţa până la sursa de cules (dans circular, sub formă de seceră sau imitând cifra 8). Noua sursă este stabilită în raport cu poziţia soarelui în momentul efectuării dansului cât şi de unghiul mişcărilor făcute de albine faţă de această poziţie, concomitent, albinele cercetaşe transmiţând mirosul nectarului, şi calitatea lor.

7.2. Decantorul de ceară

Este un vas spoit sub formă de con cu vârful în jos, cu pereţi dubli, în care se pune ceara topită, menţinută la o temperatură constantă de 20-25 0C cu ajutorul unui curent de apă caldă care circulă în interiorul pereţilor dubli. După circa 10-12 ore, se deschide un robinet pentru scurgerea reziduurilor, ceara curată scurgându-se direct în formele de solidificare.

7.3. Decembrie

Liniştea în stupină face parte din condiţiile unei bune iernări. Circulaţia stuparului prin faţa stupului nu este auzită de albinele din stup dar, atunci când pământul este îngheţat albinele se neliniştesc. Dacă zăpada a căzut abundent şi a acoperit stupii nu trebuie intervenit căci ea ţine de cald. Dacă cumva cade o ploaie peste zăpada troienită, crusta de deasupra trebuie spartă, pentru ca aerul să poată pătrunde până la stupi. La fel trebuie procedat şi cu crusta de gheaţă care se formează la urdinişurile superioare.

Acum este timpul cel mai potrivit pentru a face bilanţul activităţii apicole. La capitolul cheltuieli se vor trece toate cheltuielile legate de hrana albinelor (inclusiv mierea lăsată pentru iernare), costul materialelor folosite (unelte, faguri noi puşi în stup, sârmă, cuie, medicamente etc.), costul mătcilor selecţionate, costul transportului, pazei etc., costul reparaţiilor mijloacelor de transport, asigurărilor şi verificărilor tehnice, plata muncitorilor sezonieri pentru amortizarea stupilor şi altor mijloace de bază se va trece un coeficient de 10% din valoarea lor (dacă se face stupărit pastoral) şi numai 5% dacă stupina e staţionară. La rubrica venituri se va trece întreaga producţie de miere şi ceară obţinute. Aparte se va calcula valoarea produselor secundare obţinute cum este cea a mătcilor împerecheate şi folosite în propria stupină cât şi cea a celor vândute, a roilor, lăptişorului, polenului, propolisului, veninului etc.

În principiu, pentru a se realiza un cât mai mare venit, trebuie ca produsele principale să dea o valoare cât mai mare şi în acelaşi timp cheltuielile stupinei să fie cât mai reduse, ceea ce se va reflecta în preţul de cost.

7.4. Depresiunea

Fenomenul de depresiune se manifestă prin:

  • reducerea cantităţii de puiet (puiet pestriţ);

  • scăderea vitalităţii familiei,

  • scăderea instinctului de apărare,

  • încetarea construirii fagurilor,

  • sensibilitate la boli,

  • scăderea dimensiunilor corporale etc.

7.5. Dezertarea coloniilor

Părăsirea stupului şi lăsarea tuturor fagurilor goi, chiar şi atunci când se mai găseşte puiet, este un fenomen rar întâlnit, fiind determinat de lipsa de provizii sau din diverse cauze (diaree, loca, lipsa spaţiului etc.).

7.6. Dezinfecţii în stupină

Utilizarea uneltelor sau a materialelor de la o stupină la alta, constituie o mare greşeală, chiar şi în cazul în care ambele stupine sunt sănătoase, fiecare stupină având o floră microbiană caracteristică la care albinele proprii sunt adaptate.

7.6.1. Clasificări

După scopul urmărit dezinfecţia este de mai multe feluri:

7.6.1.1. Profilactice

Se execută primăvara şi toamna în toate stupinele

7.6.1.2. De necesitate

Se execută în perioada de evoluţie a bolii (la îmbolnăvire), pentru combaterea unor boli infecţioase (locă, nosemoză clinică, viroze, puiet văros şi pietrificat etc.) din momentul înregistrării primelor cazuri şi până la lichidarea focarului. Orice fel de dezinfecţie începe cu curăţirea manuală.

7.6.1.3. Finale

Se fac după încetarea bolii în vederea evitării reapariţiei.

7.6.2. Fazele dezinfecţiei

7.6.2.1. Curăţirea manuală

Orice fel de dezinfecţie începe cu curăţenia manuală, ce constă în raderea cu peria, dalta, şpaclul şi cuţitul a cerii şi propolisului de pe pereţii stupului şi a accesoriilor lui (fundul, podişorul şi ramele), precum şi rosăturile de faguri, cadavre de albine, dejecţii şi a altor corpuri străine din interiorul stupului, insistându-se asupra colţurilor şi crăpăturilor.

7.6.2.2. Dezinfecţia propriu zisă

  • Stupii se supun unei dezinfecţii riguroase conform indicaţiilor;

  • Halatele, şorţurile şi bonetele se vor dezinfecta prin fierbere într-o soluţie de sodă de rufe 5% timp de 30 de minute;

  • Mănuşile se supun vaporilor cu formol;

  • Fagurii fără puiet mort, proveniţi de la stupii infectaţi se dezinfectează în camere ermetizate cu vapori de formol, acid acetic glacial sau prin sulfurizare (fagurii stropindu-se cu apă înainte de afumare fiind spălaţi şi uscaţi înaintea introducerii în stupi);

  • Fagurii cu puiet mort se elimina şi se topesc, ramele goale de faguri urmând a fi curăţate şi dezinfectate;

  • Mâinile se vor dezinfecta prin spălare cu apă şi săpun.

7.6.2.3. Respectarea timpului de contact

Fiecare produs are nevoie de o perioadă de contact pentru ca dezinfecţia să-şi facă efectul. Această perioadă este dependentă de mai mulţi factori (substanţă, temperatură, concentraţie etc.).

7.6.2.4. Îndepărtarea prin spălare şi aerisire

Efectul nociv al substanţelor administrate trebuie înlăturat prin spălare şi aerisire, altfel vor fi afectate şi albinele.

7.6.3. Substanţe dezinfectante

 

7.6.3.1. Substanţe dezinfectante pentru stupi şi alte materiale

7.6.3.1.1.Carbonatul de sodiu

Soda de rufe – în concentraţia de 5-10% (50-100 g la 1 litru apă caldă).

7.6.3.1.2. Dezinfectant cationic

În concentraţie de 20% se foloseşte sub formă de soluţie – 7,5 ml la litrul de apă.

7.6.3.1.3. Formolul comercial

Formalina 29%, care conţine ca principiu activ aldehida formică, în soluţii de 2-4 %, se administrează cu echipament de protecţie şi numai sub supraveghere sanitar-veterinară. Se foloseşte şi în concentraţie de 14% (140 ml formol comercial 1/1 litru apă), cantitatea de soluţie folosită pentru dezinfecţia unui stup fiind de 4 litri soluţie, sau 20%.

7.6.3.1.4. Hidroxidul de sodiu

Soda caustică – în concentraţii de 4% (40 g la 1 litru apă calda), impune folosirea unor haine de protecţie.

7.6.3.1.5. Propolisul

Albinele acoperă cu un strat subţire de propolis întreg interiorul stupului şi mai ales spaţiile înguste precum şi eventualele crăpături, ca sedii ale unor posibile focare de infecţie. Fiind şi rău conducător de temperatură, propolisul de pe pereţii stupilor protejează albinele împotriva frigului iarna, sau împotriva căldurii excesive vara.

Primăvara apicultorii îşi curăţă stupii şi uneori îi ard cu lampa de sudură, în felul acesta îndepărtând stratul de propolis, facilitând atacul bacililor sau impunând albinelor o pierdere de timp şi de energie pentru refacerea acestui strat. Din aceasta cauză se recomandă ca după dezinfecţia şi expunerea stupilor la aer timp de 48 – 72 ore, pereţii şi fundurile lor, ca şi ramele noi să fie unse cu extract alcoolic de propolis, folosind în acest scop o pensulă sau un tampon. La nevoie, spaţiile mici sau crăpăturile să fie astupate cu propolis moale cu ajutorul unei spatule.

Extractul alcoolic de propolis se prepara din amestecul a 100 g de propolis fărâmiţat în 400 ml alcool etilic la 96%. Sticla să fie agitată periodic timp de 10-15 minute, pe parcursul a 3 zile. După filtrare soluţia poate fi folosită. Pentru un stup nou cantitatea de extract necesara este de 60 ml. Pentru un stup care a fost ocupat cu albine, necesarul este de 4 ml.

7.6.3.1.6. Soda

Soda caustică 4%, distruge majoritatea bacteriilor, protozoarelor, virusurilor şi paraziţilor în formele lor de dezvoltare şi de rezistenţă (spori), puterea sa de dezinfecţie crescând direct proporţional cu temperatura soluţiei (soluţiile fierbinţi de 70-90 oC fiind cele mai active). Pentru a mări puterea de dezinfecţie se adaugă sare de bucătărie în concentraţie de 5%. Manipularea sodei se face obligatoriu cu mănuşi şi cizme de cauciuc şi cu haine de protecţie. Pentru dezinfecţia unui stup se folosesc 3-4 litri soluţie de sodă caustică sau de sodă de rufe calcinată (carbonat de sodiu) în concentraţie de 5%.

7.6.3.1.7. Soluţia de săpun

Săpunul de rufe – soluţie de 5% – în apă fierbinte se poate folosi atât ca detergent cât şi ca dezinfectant pentru obiectele de pânză şi lemn (stupi, rame, faguri şi ustensile), fiind şi un foarte bun distrugător de virusuri.

7.6.3.1.8. Spirtul

După curăţirea resturilor cutia stupului se şterge cu o cârpă bine înmuiată cu spirt medicinal, după care se pulverizează spirt medicinal în interiorul cutiei şi se da foc. În momentul când propolisul şi ceara de pe pereţi încep să se topească se intervine cu o cârpa umedă cu care se acoperă stupul în vederea stingerii focului. În felul acesta se evită mirosul neplăcut generat de flambarea stupilor cu benzină.

7.6.3.2. Pentru fagurii goi de rezervă

7.6.3.2.1. Acidul acetic glacial 96%

Se foloseşte sub formă de vapori neîncălziţi, pentru dezinfecţia fagurilor goi de la rezervă, pentru combaterea sporilor de nosema şi a găselniţei, aceştia introducându-se în corpuri de stup, dulapuri sau camere etanşate. în cantitate de 2 cm3/l volum. Pentru un corp Dadant se folosesc circa 120 cm3. Expunerea la vaporii de acid acetic glacial emişi la temperatura mediului este de minim 7 zile.

7.6.3.2.2. Apa oxigenată

Soluţia de 3% apă oxigenată (obţinută din amestecul a 6 comprimate de perogen cu 1 litru apă) se foloseşte în cazul virozelor. Fagurii goi pentru rezervă se dezinfectează prin umplerea celulelor cu soluţie sau prin stropire şi îmbăiere. După 24 de ore se elimina apa din faguri şi aceştia se usucă prin aerisire.

7.6.3.2.3. Cloramina B

10-20 comprimate la litru de apă.

7.6.3.2.4. Hidrogen peroxidat

Se foloseşte soluţia comercială de apă oxigenată 3% sau se prepară din perhidrol 1 parte la 9 parţi apă (din perogen 6 comprimate la 1 litru de apă).

7.6.3.2.5. Sulful

Este utilizat sub formă de fumigaţii prin arderea batoanelor (pulberea nu e recomandată) şi necesită 50 g la m3, fiind recomandat pentru dezinfecţiile împotriva nosemozei şi pentru combaterea găselniţei.

7.6.3.2.6. Soluţiile de perhidrol, perogen şi cloramină se prepara imediat înainte de folosire şi se utilizează mai ales la dezinfecţia fagurilor în caz de viroze şi pentru materialele folosite la creşterea mătcilor.

7.6.3.3. Pentru stupină

7.6.3.3.1. Oxidul de calciu

Varul nestins – se împrăştie 0,5-1 kg / m2, apoi vatra se sapă. Se poate folosi şi varul stins (clorura de var) sub formă de suspensie în apă (10-25%), în dezinfecţia de necesitate, prin împrăştiere şi săpare.

7.6.4. Felurile dezinfecţiei

a. mecanică

– prin răzuire cu dalta – metodă insuficientă şi ineficientă;

b. prin flambare

– cea mai recomandată fiind folosirea unui dispozitiv de flambare cu gaz de butelie;

c. chimică

– folosind diverse substanţe sub diferite forme de agregare (soluţie, vapori etc.);

d. mixtă

– în care se combină metodele de dezinfecţie – are cea mai mare eficienţă.

7.7. Diafragme etanşe

Pentru ca diafragmele să fie etanşe acestea trebui prevăzute pe margini cu câte o foaie de cauciuc care să atingă fundul iar în partea de sus să închidă golul de sub podişor. Ele sunt folosite cu succes la etanşeizarea compartimentelor de iernare a mai multor nuclee, la buna împachetare pentru păstrarea căldurii în cuib sau la alcătuirea nucleelor de împerechere întreţinute în aceeaşi cutie de stup.

7.8. Diagnosticarea bolilor

7.8.1. Diagnosticul clinic

Primăvara stupinele trebuie controlate cu precădere pentru următoarele maladii:

  • viroze,

  • loca europeană,

  • loca americană,

  • nosemoză,

  • ascosferoză,

  • varrooză şi

  • intoxicaţii.

7.8.2. Fenomenul depopulării

Dispariţia albinelor din stupi în cantităţi mai mari decât nivelul biologic normal, este determinată de următoarele:

  • moartea albinelor în câmp că urmare a vizitării unor zone în care s-au efectuat recent tratamente fitosanitare, sau există substanţe cu remanenţă mare;

  • acumularea în timp a substanţelor toxice în organismul albinelor şi pieirea acestora în afara stupului;

  • reducerea vieţii albinelor infestate cu până la 50% în funcţie de gradul de parazitare;

  • în cazurile grave de depopulare este suspectat virusul paraliziei acute asociat parazitului Varroa.

Pentru a lupta cât mai eficient împotriva acestor depopulări şi asocieri maladive, trebuie să acţionam prin toate mijloacele în vederea obţinerii unor familii cât mai puternice, având mare grijă ca fagurii din cuib să fie bine acoperiţi cu albine, luând toate măsurile de igienă apicolă (mutarea fagurilor din stupii consideraţi infestaţi – în alţi stupi – fiind cu desăvârşire interzisă), toate resturile de albine şi materialele suspecte vor fi arse, având grijă să luăm masuri sporite şi pentru preîntâmpinarea furtişagului.

Semnele de boală sunt următoarele:

  • larve moarte necăpăcite sau căpăcite fără semne de locă sau ascosferoză,

  • nimfe moarte de culoare albă-cenuşie,

  • albine moarte înainte de eclozionare (uneori înnegrite şi depilate, fără aripi …),

  • albine vii malformate (cu aripile insuficient dezvoltate, cu exsudat la suprafaţa corpului, cu un picior sau mai multe paralizate etc.),

  • fagurii cu puiet au aspect pestriţ, acesta fiind diseminat în faguri, iar albinele în general blochează cu nectar celulele goale nelăsând o perioadă de timp matca să ouă în ele,

  • familiile grav afectate se depopulează putând să piară până în toamnă sau iarnă, sub influenţa negativa a rigorilor vremii.

7.8.3. Diagnosticul de laborator

Diagnosticul virozelor se pune pe baza semnelor clinice şi a examenelor de laborator de înaltă calificare (laboratoarele sanitar-veterinare judeţene sau laboratorul central din Bucureşti), cel mai specializat laborator fiind cel de la Institutul Rothamsted din Anglia.

7.8.4. Recoltarea probelor

  • Pentru diagnosticul virozelor se trimit albine vii şi bucăţi de fagure cu puiet afectat şi neafectat.

  • Pentru loca se trimit bucăţi de fagure cu puiet bolnav.

  • Pentru puiet văros se trimit faguri cu puiet şi larve moarte şi eliminate de albine pe fundul stupilor sau în afara acestora.

  • Pentru varrooză se trimit albine recoltate vii şi faguri cu puiet căpăcit, mai ales cu celule de trântori.

  • În caz de intoxicaţii <> se recoltează şi se trimit albinele moarte recent şi vii, faguri cu puiet mort, precum şi bucăţi de faguri ce conţin polen şi miere recent introdusă în faguri.

  • În caz de intoxicaţie cronică – albine, faguri cu miere căpăcită şi păstură.

Modul recoltării

Probele trebuie să cuprindă cel puţin 20-30 de albine. Albinele bolnave ce se târăsc pe oglinda stupului sunt luate şi omorâte prin scufundare în alcool. După ce au murit se usucă între 2 sugative sau 2 foi de ziar, după care se împachetează în cutii de chibrituri sau pacheţele de hârtie. Pe fiecare cutie se va scrie numărul familiei de la care provin albinele. Pentru diagnosticul nosemozei, în perioada de la sfârşitul iernii se pot recolta şi albine moarte de pe fundul stupilor.

În cazul bănuielii intoxicaţiei cu substanţe chimice probele vor conţine 300-500 de albine moarte de curând. Probele se vor împacheta într-o cutie rezistentă la transport, iar în interior se va introduce o notă cu următoarele date:

  • Denumirea stupinei

  • Numele apicultorului

  • Adresa exactă

  • Numărul familiilor din stupina la care s-au observat semne de intoxicare, precum şi orice alte date sau amănunte legate de această problemă.

Probele de faguri cu puiet bolnav se vor recolta din porţiunile cele mai atacate, cu cele mai multe larve bolnave. Fagurele nu trebuie să cuprindă celule cu miere, dimensiunile sale fiind de 10 x 10 cm, ambalat într-o cutie de lemn, fiind bine fixat în interior, spre a nu se mişca. Pe fundul cutiei şi pe capac se fixează 2 şipculiţe de lemn de grosimea unui creion spre a ţine fagurele depărtat, spre a nu mucegăi sau deteriora.

7.8.5. Prevenirea şi combaterea virozelor

Prevenirea şi combaterea virozelor şi rickettsiozei albinelor a devenit o problemă majoră a apiculturii europene, iar la noi în ţara începând din vara anului 1986. Pe plan mondial nu există medicamentaţie specifică combaterea făcându-se prin următoarele acţiuni:

  • conferirea unei rezistenţe crescute prin păstrarea în stupină numai a familiilor puternice;

  • combaterea maladiilor clasice;

  • prevenirea şi combaterea germenilor de asociaţie şi ai virozelor;

  • dezinfecţii repetate;

  • igienă în stupi şi în stupină;

  • alimentaţie optimă în tot cursul anului;

  • exploatare raţională;

  • evitarea aglomeraţiilor de stupine în pastoral;

  • prevenirea intoxicaţiilor ce conduc atât la slăbirea rezistenţei albinelor ramase în viaţă cât şi la grave depopulări, familiile astfel slăbite cazând pradă aproape sigură virozelor şi altor maladii;

  • se vor administra:

Micocidinul şi Locamicinul se vor administra potrivit prescripţiilor dar numai atunci când bolile sunt depistate.

7.9. Diareea

Nu este propriu-zis o boală ci un fenomen produs de supraîncărcarea cu excremente a intestinului gros, fiind periculoasă atunci când apare ca o consecinţă a nosemozei.

În general, este o consecinţă a relei funcţionări a intestinului gros, atunci când glandele sale nu mai secretă catalaza. Excesul de rezidii şi fermentarea intestinală extind la maximum pereţii intestinului şi a pungii rectale, apăsând asupra tuturor celorlalte organe de digestie şi împiedicând oxigenarea normală a sângelui. Hrana de calitate inferioară, pe timpul iernii, determină o acumulare prea mare de rezidii şi, în lipsa unui zbor timpuriu de curăţire, albinele nu mai sunt în stare să le reţină, împrăştiindu-le pe faguri, pe scândura de zbor etc., întreaga familie fiind ameninţată cu pieirea.

Primele semne de diaree se pot observa prin ascultare la urdiniş cu tubul acustic sau deschizând stupii, simţim un miros greu emanat din interior, albinele şi fagurii fiind murdari. Aceste manifestări sunt asemănătoare cu cele ale nosemozei şi amibiozei şi, de aceea, se recomandă trimiterea probelor la laborator pentru analize.

În afara consumului mierii necorespunzătoare şi a nosemozei, sucurile zaharate pe care albinele le culeg toamna târziu de pe fructele căzute de prin pomi şi de la struguri, pot declanşa de asemenea diareea. La fel şi zgomotele prea mari produse iarna de ciocănitori, şoareci, o circulaţie prea activă şi zgomotoasă de autovehicule pe un drum din apropierea stupinei, ori deschiderea bruscă a podişorului, astuparea urdinişului cu cadavrele albinelor, umiditatea excesivă, siropul preparat greşit (prin adăugarea unei porţii prea mari de tartru pentru invertire, sau apă de puţ cu prea multe săruri minerale), lipsa apei etc.

7.9.1. Măsuri de înlăturare şi combatere

  • urdinişurile să fie larg deschise;

  • albinele moarte să fie scoase;

  • în zilele călduroase să stimulăm zborurile de curăţire;

  • după zbor, se administrează albinelor un decoct de măcriş (2 kg frunze de măcriş la 10 litri apă de ploaie, după decoct, adăugând un volum egal de miere sau zahăr, siropul administrându-se cald în celulele unui fagure aşezat lângă ghemul de iernare) sau coacăze îndulcit cu miere (parazitul nosemozei nesuportând mediul acid); siropul administrat în faguri nu trebuie să depăşească mărimea ghemului de albine, căci în cazul în care va rămâne descoperit, prin absorbţia umidităţii din stup, va fermenta;

  • cu prima ocazie, fagurii pătaţi sunt scoşi din stupi şi dezinfectaţi prin vaporizare cu acid acetic şi răzuire manuală. Dacă pe respectivii faguri se găseşte miere, aceasta nu se dă la consum (conţinând spori de nosemoză);

  • în cazul în care probele de laborator indică prezenţa nosemozei, aceasta trebuie tratată cu toată stăruinţa.

 

7.10. Direcţia de zbor

Se referă în general la direcţia de deplasare a albinelor atunci când părăsesc stupul. Dacă zborul albinelor este obstrucţionat cu ceva ele pot deveni agresive.

7.11. Dispozitiv de reactivare

Este un corp de stup fără fund şi capac despărţit prin interior cu o scândură ce împarte spaţiul în 2 compartimente neegale, spaţiul gol de sub scândură fiind de 7 mm.

Albinele ce stau inactive în bărbi sau cele din stupii puternici, pot fi folosite cu ajutorul acestui dispozitiv, la întărirea familiilor slabe sau a roilor din stupină, prin măturarea cu peria în interiorul dispozitivului. Dispozitivul se pune peste stupul primitor, având un orificiu de 3 cm, practicat în mijlocul blăniţei ce separă cele 2 compartimente. În jurul acestei găuri, în compartimentul în care introducem musca, punem câteva linguri de miere cristalizată, după care desfacem orificiul pentru a da posibilitatea din compartimentul de sus să se unească cu cele din compartimentul de jos, ale stupului primitor. După câteva ore, dispozitivul se ridică, fără nici o albină rămasă în compartimentul de sus, totul intrând în normal. Operaţia se face fără a da fum. Dispozitivul se poate folosi şi la introducerea unei mătci tinere, dimpreună cu albina însoţitoare, folosind cam aceeaşi procedură.

7.12. Dispoziţia familiei de albine

O familie agresivă cu albină care se irita permanent constituie un motiv serios al schimbării mătcii, operaţie ce se sondează de multe ori cu eşecuri. De aceea se recomandă ca operaţia să fie executată de regulă toamna târziu, prin unificarea cu o familie ajutătoare, care poseda matcă tânără cu calităţi deosebite, dar mai ales care da naştere la descendenţa neagresivă, acesta fiind scopul schimbării. O familie mai poate fi găsită într-o proastă dispoziţie de a primi matca prin condiţiile care apar la un moment dat: condiţiile meteo nefavorabile care ţin albinele în cuib uscat (lipsă nectar şi polen), elimină orice posibilitate de acceptare a tinerei mătci.

7.13. Diversificarea muncii

Diversificarea muncii albinelor în raport cu vârsta nu este absolut matematică, fiind dependentă de mai mulţi factori:

  • în timpul unui cules abundent – spre exemplu – participă şi albinele tinere (de 3-10 zile);

  • în cazul roilor artificiali, formaţi numai cu albine tinere, după 3-6 zile albinele doici devin culegătoare;

  • în cazul în care dintr-o familie se înlătură albinele tinere, o parte din culegătoare devin doici şi clăditoare, ceea ce denotă o mare adaptabilitate a albinelor faţa de condiţiile de mediu.

 

7.14. Doicile

Au un rol determinant în viaţa coloniei. Ele sunt albinele tinere cu glandele faringiene gata de a intra în funcţie (10-12 zile de la eclozionare). În primele 3 zile ele se hrănesc din abundenţă cu polen pentru a putea hrăni din abundenţă puietul. Cu cât larvele vor primi o cantitate mai mare de lăptişor în primele 3 zile de la ieşirea din ou, cu atât viitoarele albine vor fi mai viguroase şi mai rezistente la boli. Albinele sănătoase şi cu o longevitate mărită vor fi aşadar cele hrănite de un număr mare de doici.

În primele 3 zile doicile se hrănesc din plin cu polen şi-şi formează o rezervă corporală bogată în proteine din care se aprovizionează glandele faringiene producătoare de lăptişor. Cu cât larvele vor primi de la doici o mai mare cantitate de lăptişor în primele 3 zile, cu atât viitoarele albine, când vor ajunge mature vor avea o vigoare mai mare. Unele doici se ocupă cu îngrijirea mătcii, numărul lor variind între 6 şi 10. când matca trece pe o altă faţă a fagurelui, sau pe un alt fagure, grupul nu o mai însoţeşte, în jurul mătcii formându-se un altul ce are în grijă hrănire, curăţirea mătcii şi transmiterea substanţei de matcă albinelor din stup.

7.15. Dopuri de creştere

Dopurile sau „degetarele” de creştere sunt confecţionate din lemn sau plastic şi sunt folosite ca suport pentru botca artificială. Într-o mică adâncitură a lor se toarnă ceara topită nu prea fierbinte şi se aplică botca care se fixează solid în suportul de ceară solidificată. După fiecare folosire se curăţă rămăşiţele de botci, prin retezare cu cuţitul, iar ceara se topeşte cu ajutorul unei bare de fier în formă de „L”, pe suportul nou format aplicându-se o nouă botcă artificială.

7.16. Durata vieţii albinelor

Durata de viaţă a albinelor născute în vară este de aproximativ 35 zile, epuizarea lor fiind strâns legată şi de producţia cerii şi a lăptişorului de matcă. Pe de altă parte, îmbătrânirea albinelor se datorează nu atât activităţii pe care o depun în stup, cât mai ales hrănirii puietului. Câtă vreme glandele faringiene nu s-au epuizat, albinele sunt încă viguroase. De aceea, albinele eclozionate după 15 septembrie şi care nu au puiet de hrănit, îşi prelungesc viaţa până în aprilie-mai, putând creşte puiet în primăvară. La albinele de iernare se acumulează în organism o rezervă de materii proteice care formează aşa-zisul corp gras care înconjoară cavitatea pericardică, şi căptuşeşte partea interioară chitinoasă a corpului. Din această rezervă, împreună cu glucidele şi mai ales cu glicogenul acumulat în ţesutul guşii, intestinului şi musculaturii, albinele doici îşi extrag substanţele proteice cu care alimentează glandele faringiene pentru secretarea lăptişorului necesar la hrănirea mătcii şi puietului. De aceea generaţiile care se nasc din primăvară şi până în toamnă şi care au de hrănit mult puiet, pier după o perioadă de cel mult 32-35 de zile.

7.17. Duşmanii albinelor

7.17.1. Insecte

7.17.1.1. Acarienii

A – Acarioza

B – braula

patologie apicola – Tropilelapsoza

7.17.1.2. Călugăriţa

Este o insectă din ordinul Artropodelor, asemănătoare cu lăcusta, având culoarea verde închis şi picioarele lungi şi subţiri, hrănindu-se cu insecte (în special cu albine). Cei mai mari duşmani ai călugăriţei sunt ciorile. Pagubele făcute de această insectă nu sunt prea mari – în comparaţie cu cele din alte ţări.

7.17.1.3. Cleştarul păsturii

Este o coleopteră de 1,5-2 mm care se hrăneşte, creşte şi se înmulţeşte în polenul colectat şi pus la păstrare.

7.17.1.4. Fluturele cap de mort

Pătrunde noaptea pe urdiniş scoţând un sunet asemănător cu al mătci şi se hrăneşte cu miere. La plecare, fiind prea voluminos, dacă urdinişul nu este destul de înalt nu mai poate să iasă şi este omorât de albine.

7.17.1.5. Furnicile

Atacă stupii mai ales noaptea, consumând miere şi uneori puiet. Neputând lupta cu ele albinele, atunci când atacul e masiv îşi părăsesc locuinţa. În astfel de situaţii, deşi furnicile sunt folositoare, trebuie luate măsuri severe:

  • turnând pe locul furnicarului petrol,

  • punând într-o cutie acoperită cu o pânză metalică cu ochiuri de 2-2,5 mm: arseniat de sodiu (3-4 g amestecate cu puţin zahăr),

  • în loc de arseniat de sodiu putem folosi o soluţie de borax (20 g borax la 100 g apă fierbinte, amestecate cu 100 g zahăr).

În caz de atac puternic furnicarele situate în apropierea stupinelor se vor desface, de preferinţă seara, cu ajutorul unui ţăruş se vor face câteva găuri în furnicar, peste care se va turna petrol, păcura, apă fiartă sau var nestins. De asemenea se pot folosi vase cu sirop de zahăr cu adaos de insecticide, acoperite cu sita deasa de sârma, care se vor pune sub stupi sau pe potecile stupinei.

Nu este admis să nesocotim însă rolul furnicilor în combaterea biologica a unor dăunători ai pădurilor. Pentru acest motiv nu este indicat să desfiinţam furnicarele situate la o distanţă mai mare faţă de stupină ci trebuie să apăram doar familiile de albine împotriva atacului furnicilor din imediata apropiere.

Ele pot fi alungate îmbibând scândura de zbor, hrănitoarele şi podişorul cu ulei de floarea soarelui şi având grijă să avem în stupină numai familii de albine foarte puternice. În jurul stupilor atacaţi să se presare cenuşă, sau sare iar suporturile stupilor să se ungă cu păcură. Sarea de bucătărie presărată în jurul furnicarelor îndepărtează furnicile din prisacă.

Furnicile mai pot fi alungate cu naftalină, superfosfat, frunze verzi de pelin sau apă în care a fiert pelinul cu un adaos de 5 g de sare de bucătărie la un litru de soluţie (adăugată prin stropire sub fundul stupilor şi între stupi.

În mod obişnuit furnicile după ce atacă stupul se retrag în furnicarul lor, dar sunt şi cazuri în care îşi organizează cuibul chiar în stup, dincolo de diafragmă şi pot distruge familii întregi de albine sau să le reducă foarte mult capacitatea productivă.

7.17.1.6. Găselniţa

G – Găselniţa

7.17.1.7. Ploşniţa de câmp

Este ploşniţa de culoare verde, cenuşie pe spate şi uşor castanie pe abdomen, cea care emană un miros neplăcut când este strivită. Atacă albinele care cad greoaie în faţa urdinişului, când se întorc de la câmp, sugându-le hemolifa şi nectarul din guşă.

7.17.1.8. Senotainioza

Musca senotainia – este o muscă mai mică decât musca comună (6-8 mm) având o culoare cenuşie deschisă, o pată albă pe cap şi picioare mai lungi. Senotainia tricuspis se aşează din zbor pe corpul albinei depunând 1-2 larve foarte mici (nu pot fi distinse cu ochiul liber). O singură muscă poate depune 100-700 de larve care intră în toracele albinelor parazitate şi încep să se alimenteze din ţesuturile musculare, insectele gazde murind în câteva zile (3-6 zile), timp în care larvele parazitare ajung la maturitate, părăsind trupul inert al albinelor şi îngropându-se în pământ, unde se transformă în pupe (25-27 zile), ciclul de dezvoltare fiind însă foarte variat (de la 15 la 33 de zile) astfel că, în cursul unei veri, se succed cel mult 3 generaţii.

Senotainoza poate distruge familii întregi. A fost identificată şi la noi în 1956 – în câteva regiuni din şesul dunărean şi în nordul Moldovei.

Combaterea

  • Se face cu ajutorul unor farfurii albe umplute cu apă în care se picură 2-3 picături de metylmercaphtos, în lipsa acestuia apa amestecându-se cu petrol, farfuriile fiind aşezate pe capacul stupilor.

  • O altă metodă constă în folosirea insecticidelor în care se adaugă amidon sau faină de grâu. Cu această soluţie se îmbibă bucăţi de carton alb sau pânză albă, care sunt ţinute pe stupi în timpul zilei, ridicându-se noaptea pentru ca roua şi ploile să nu spele emulsia.

7.17.1.9. Triungulinoza

Este o boală parazitară de invazie a albinelor culegătoare provocată de larvele unor insecte, din ordinul Coleoptera, cunoscute sub numele de triongulini. Adulţii acestor paraziţi trăiesc în sol, pe pajişti, livezi, păduri etc. După ecloziune, tinerele larve nu se urcă direct pe plantele melifere ci stau un timp pe sol (2-4 zile) după care se urcă pe plante în aşteptarea gazdei. Când insecta soseşte, triongulinul se fixează rapid pe ea cu ajutorul ghearelor, în special la nivelul toracelui, lăsându-se astfel transportat în stup. Albina este folosit drept gazda ocazională a acestui parazit. Specia cea mai periculoasă pentru albina meliferă este Meloë variegatus (nişte paraziţi de culoare neagră sau gălbuie) ce atinge lungimea de 26-35 mm.

După ce se agaţă de insectă, triongulinul de M. variegatus pătrunde cu partea anterioară a corpului atât de profund încât nu poate fi văzut, între ultimele segmente abdominale ale abdomenului larvei, perforând tegumentul albinelor şi hrănindu-se cu hemolimfa până produc moartea albinei. Apare o mortalitate mare observată pe sol în faţă stupilor.

Parazitul atacă albinele începând din luna mai şi până în toamnă, afectând în egală măsură trântorii şi mătcile. Contaminarea se face în timpul culesului de nectar sau polen, mai frecvent de pe pajiştile de pădure, livezi, fâneţe etc. În stupi se pot găsi multe larve primare venite probabil direct de pe sol, care se strecoară prin crăpături, se agaţă de pereţi sau rămân pe scândura de zbor aşteptând momentul propice pentru a avea acces în interiorul stupului. În general proporţia parazitată este între 1-10 %, pe o albină putându-se număra între 3 şi 15 triongulini dispuşi în special în regiunea toracelui.

Simptome

Albinele bolnave apar în faţă urdinişului, pe scândura de zbor sau în faţă stupului la orele de dimineaţă şi seară, sunt agitate, prezintă mişcări spasmodice, fac sărituri şi încearcă prin mişcări particulare să se debaraseze de paraziţi, cad pe o parte şi-şi pierd capacitatea de zbor, după care mor. Când infestarea e prea mare aceste larve stau cu zecile pe albine dându-le o culoare brun-roşcată sau neagră, în funcţie de specia parazitului.

Tratament

Coloniile puternice sunt în stare să se apere singure, prinzând şi ucigând larvele paraziţilor cu ajutorul mandibulelor. Tratamentul se face cu Varachet, Mavrirol, naftalină (10 g pe o hârtie pe fundul stupului) sau fumigaţii cu tutun. După tratarea cu tutun foile se ridică şi se aruncă în foc. Dacă nu vom proceda astfel, după 3-4 minute paraziţii se ridică şi se răspândesc din nou în stup.

Ruşii folosesc o hârtie (45 x 45 cm acoperita cu un amestec de coloniu (sacâz) şi ulei de ricin în proporţie de 1 la 1, pusă pe fundul stupului. Albinele se mişcă liber pe această hârtie pe când larvele paraziţilor se lipesc şi mor. Hârtia unsă cu acest amestec (5-10 g) se aşează pe fundul stupului, după care se dă prin urdiniş 2-5 jeturi de fum, colonia ţinându-se închisa 3 minute, după care stupul se deschide pe deasupra, iar după 5-10 minute se ia hârtia şi se arde. Tratamentul se execută câteva zile la rând. Pentru economisirea substanţei lipicioase se poate folosi o foaie de tabla care se pune la 10-15 familii cu condiţia să nu existe în familii boli contagioase. Amestecul se prepară din sacâz topit pe foc peste care se adaugă o cantitate egala de ulei de ricin, amestecându-se mereu. La noi a fost depistată în 1979, în zone izolate din nordul Moldovei, şesul dunărean, Buzău şi Bucureşti.

7.17.1.10. Urechelniţa

Este o insectă omnivoră căreia îi convine căldura şi umiditatea din interiorul stupilor. Noaptea pătrunde în stupi consumând miere, păstură şi chiar puietul (atunci când atacă în masă).

Împotriva lor se foloseşte un aluat compus din fosfură de zinc şi făină (1 pahar cu făină de grâu + 1 pahar cu mălai + 2 linguri de zahăr tos + fosfură adăugată în porţii mici până ce aluatul devine puţin cenuşiu) cu care se unge marginea fundurilor stupilor şi laturile de contact al capacului cu stupii. Efectul acestui preparat durează 1 an. O altă măsură este aşezarea peste podişoare a unor cârpe care, fiind folosite de urechelniţe pentru cuib, în timpul zilei se scutură în foc.

7.17.1.11. Păianjenii

Atacă albinele stând ascunşi în petalele florilor, pe iarbă etc., cel mai periculos fiind cel din specia Thamisus roturdatus, de culoare galbenă-roşiatică, care se aşează pe florile cu culori asemănătoare. Unii dintre păianjenii care trăiesc în ţara noastră, nu se mai ostenesc să urzească pânza capcană arhicunoscută, ci atacă, prind şi devorează hemolimfa albinei victime, direct de pe scândura de zbor.

Combatere

  • amenajarea şi extinderea „oglinzii” fiecărui stup nu numai în faţă acestuia – cum se recomandă în literatura de specialitate – ci şi pe sub el, în spatele şi în părţile laterale, astfel ca păianjenii să nu aibă suporţi necesari pentru fixarea pânzelor capcane;

  • de fiecare dată când observăm păienjeni în apropierea stupilor aceştia trebuie distruşi.

7.17.1.12. Viespile

Toamna târziu atacă în special coloniile slabe.

a. Lupul albinelor

Este o viespe mai mică dar foarte puternică care prinde din zbor albinele şi le ucide, ducându-le la cuib pentru a fi date ca hrană larvelor. Cuibul acestor viespii se face prin descoperirea şi distrugerea cuiburilor (clădite în pământ) prin turnarea de sulfură de carbon sau 5-6 litri de motorină, prin intrarea principală a cuibului, după care o astupăm cu pământ

b. Viespea mare (bărzăunele)

Bărzăunele, viespea mare sau bondarul atacă lucrătoarele ce se întorc de la cules hrănindu-se cu acestea. Corpul viespii mari are o lungime de 30 cm are o culoare galben-brună şi dungi galbene pe torace şi abdomen. Îşi construieşte cuibul în pământ. Stropirea cuiburilor cu tetraclorură de carbon le ucide imediat.

c. Viespea comună

Pătrunde în stupii cu familii slabe spre a fura miere. Combaterea constă în căutarea şi distrugerea cuiburilor, direct sau prin pulverizarea unor substanţe insecticide, având grijă să fim protejaţi la cap de un eventual atac al acestora.

7.17.2.Păsări şi animale insectivore

7.17.2.1. Berzele

În căutarea lăcustelor ele distrug şi albinele pe care le întâlnesc în cale. Pot fi speriate prin focuri de armă, fără a fi ucise.

7.17.2.2. Botgrosul

Este o pasăre insectivoră cu pene multicolore ce bat în cenuşiu, având un cioc gros şi tare. Nu numai că mănâncă albine pe care le prinde din zbor dar îşi face şi rezerve pe care şi le pune la păstrare în ţepii copacilor.

7.17.2.3. Broasca râioasă

Se adăposteşte în jurul stupinei şi stând sub fundul stupilor, în timpul nopţilor venind la scândura de zbor pentru a prinde albine. Ariciul e cel mai bun paznic, hrănindu-se cu broaşte.

7.17.2.4. Ciocănitoarea sau ghionoaia

Atacă albinele numai iarna. Pot perfora iarna pereţii stupilor, în special a celor amplasaţi în păduri. Se impune ţinerea la distanţă prin plase protectoare sau diferite sperietori.

7.17.2.5. Prigoria sau albinărelul

Dintre toate păsările, cel mai mare duşman al albinelor este prigoria, care îşi adună hrana de la 7-8 km distanţă de cuib, o pereche de prigorii putând consuma într-un sezon cca 20.000 albine. Un stol de 100 de prigorii fac ca o stupină de 50 de stupi să devină neproductivă, nefiind în stare să-şi adune nici rezerva de hrană necesară iernării. Prigoriile fac pagube mari mai ales atunci când sunt în număr mare (fiecare prigorie consumând pe zi în medie câte 60-70 de albine). Consumul cel mai mare de albine se face în lunile mai şi septembrie, albinele nedepăşind totuşi 50% din hrana consumată, acolo unde mai sunt şi alte insecte.

Prigoriile s-au împuţinat restrângându-şi zona de activitate şi sunt protejate de mult prin lege, fiind considerate păsări folositoare agriculturii şi silviculturii. Cu toate acestea, în condiţiile atacării în masă a unor stupine mari se poate cere aprobarea organelor silvice pentru vânarea lor şi apărarea stupinelor.

Masuri de apărare:

  • stupinele să fie instalate la distanţe cât mai mari de cuiburile prigoriilor;

  • prigoriile să fie îndepărtate prin sperietori (zmei zburători etc.);

  • cuiburile prigoriilor şi prigoriile pot fi distruse după obţinerea aprobării <>, prin momeli otrăvite, gazare, astuparea găurilor cu ghemotoace de iarbă îndesate la 50-60 cm adâncime, întinderea unui fir de nailon de pescuit de care se agaţă aţe de nailon subţire, lungi de 20-30 cm, care la capătul de jos au prins câte un ac mic de undiţă prevăzut cu câte un trântore etc.

  • folosirea unor curse speciale (sub forma unui tub cu diametrul de 18 cm, lung de 32 cm) prevăzute la ambele extremităţi cu câte o clapă acţionată de un arc care permite intrarea păsării dar nu şi ieşirea; cursele se introduc în galeriile prigoriilor, îndeosebi când acestea clocesc şi se ridică după 2-3 zile;

  • astuparea galeriilor cu cârpe îmbibate cu diferite substanţe otrăvitoare;

  • folosirea unui şoim împăiat şi proptit bine pe post de sperietoare (şoimul fiind duşmanul cel mai mare al lor);

  • folosirea unor prigorii moarte ca sperietori (cu aripile răsfirate, agăţate pe pari înalţi în mijlocul stupinei).

7.17.2.6. Rândunelele

Acestea prind şi înghit din zbor albinele, mătcile (30% din mătci pierzându-se din cauza lor) şi trântorii. Pagubele estimate nu sunt însă exagerate.

7.17.2.7. Viermele aţă

Este un parazit al albinei pe care aceasta îl aduce din apele murdare şi stătute. El pătrunde în intestinul albinelor şi trăieşte ca orice parazit intestinal, scurtându-le viaţa. Se recomandă secarea bălţilor murdare din împrejurimi şi instalarea unui adăpător cu apă îndulcită.

7.17.2.8. Vrăbiile

Consumă albine de dimineaţa până seara, mai ales atunci când hrănesc pui.

7.17.3. Mamifere

7.17.3.1. Şoarecii

Produc pagube toamna târziu, când se instalează în stupi, hrănindu-se cu faguri cu miere, păstură şi albine. Pentru aceasta trebuie luate măsuri de protejare a urdinişurilor şi folosirea momelilor otrăvite.

7.17.3.2. Şopârla

Este un duşman greu de observat. Stă pitită sub fundul stupului şi înghite albinele ce cad în faţa scândurii de zbor (consumând în medie câte 25 de albine pe zi. Ariciul le nimiceşte.

7.17.3.3. Ursul

Atacă sporadic stupii deplasaţi în pastoral, în zona montană. În cazul în care un urs s-a nărăvit la miere stupina trebuie să fie mutată urgent. În unele cazuri izolate din zonele premontane şi montane urşii care sunt ocrotiţi de lege, atunci când produc pagube mari atacând vitele şi chiar stupinele pot fi împuşcaţi cu aprobare specială.

7.17.4. Plante dăunătoare

7.17.4.1. Otrăţelul de baltă

Este o plantă insectivoră care posedă capcane pline cu nectar. Odată albina aşezată pe plantă, aceasta secretă u acid ce descompune corpul albinei, rămânând doar resturile de chitină.

7.17.4.2. Piciorul cocoşului

Face parte din familia Ranunculaceae, cu peste 20 de specii, dintre acestea, floarea broştească şi rărunchielul sunt plante cu polen otrăvitor.

7.17.4.3. Roua cerului

Denumită şi iarba fiarelor, roua cerului creşte prin locurile umede şi este o plantă carnivoră, hrănindu-se şi cu albine pe care le prinde cu ajutorul petalelor care se închid, albina fiind consumată după descompunerea cu ajutorul unui suc asemănător sucului digestiv. Această plantă se găseşte mai mult în Delta Dunării.

7.17.4.4. Spicul dracului

Mai e numit şi mohor sau dughie. Albinele încercând să adune polenul de pe această plantă, îşi prind picioarele de cârligele setelor, murind de foame.

8. E.

 

8.1. Echilibrarea coloniilor slabe

8.2. Enzimele

8.3. Esofagul albinei

8.4. Eterul

8.5. Extragerea mierii

8.6. Expedierea albinelor

8.7. Expedierea mătcilor

8.8. Extractul de melisă

8.9. Evidenţa în stupină

 

8.1. Echilibrarea coloniilor slabe

Cele mai bune metode sunt următoarele:

  1. Din coloniile cu puiet mult, ce riscă să roiască, se ridică un fagure cu puiet căpăcit şi albina acoperitoare (fără matcă) şi se mătură în faţa urdinişului coloniei slabe, după care, fagurele cu puiet se aşează în mijlocul coloniei slabe, retrăgând din cuib un fagure gol, fără albina acoperitoare. Fagurele retras se va da familiei donatoare de puiet căpăcit. Dacă operaţia se repetă de 2-3 ori colonia slabă ia un deosebit avânt.

  2. Coloniile puternice se alimentează câteva zile la rând, la intervale fixe, punând sirop în hrănitoare tip podişor. În cea de a 3-a zi, apicultorul va ridica hrănitoarele împreună cu albinele ce aşteaptă siropul şi le va monta deasupra stupilor cu colonii slabe, turnând încet în hrănitoare un nou sirop. Albinele se vor înfrăţi şi vor transporta în stup siropul, după plecarea la zbor rămânând în stup doar cele tinere. Hrănitoarele golite se vor ridica a doua zi dimineaţa şi le vom opări, redându-le familiilor iniţiale. Operaţia se va repeta de 3-4 ori.

  3. În preajma unui cules de întreţinere, se face schimb de faguri cu puiet (cea puternică cedează puiet căpăcit şi albina acoperitoare, iar cea slabă doar puiet larvar). Albina acoperitoare de pe fagurele cu puiet căpăcit se mătură în faţa urdinişului familiei slabe. Operaţia se repetă de 2-3 ori, la interval de o săptămână.

8.2. Enzimele

Sunt compuşi proteici, biocatalizatori, substanţe organice sintetizate sau secretate de organismele vegetale şi animale, care catalizează procesele biochimice ce se produc în organism, descompunând proteinele, grăsimile şi hidraţii de carbon în substanţe asimilabile. Pentru producerea enzimelor albinele au nevoie de o alimentaţie corespunzătoare, îndeosebi cu polen. Lipsa polenului sau alimentaţia îndelungată a albinelor cu zahăr le scade capacitatea de a produce enzime. Enzimele din miere (invertaza, diastaza etc.) pot fi distruse prin lichefierea mierii la o temperatură de peste 40 0C depreciind astfel calităţile mierii.

8.3. Esofagul albinei

Este un tub lung, elastic şi subţire ce urmează faringelui, străbate toracele şi se uneşte cu guşa.

8.4. Eterul

Eterul este folosit în anestezierea albinelor pentru uşurarea introducerii mătcilor sau la narcotizarea familiilor bezmetice după metoda Mârza. Dacă eterul se foloseşte la aceeaşi colonie mai mult de 2 ori organismul albinelor se adaptează şi ele nu-şi mai pierd memoria.

8.5. Extragerea mierii

Pentru a se preveni alterarea mierii se va evita extragerea mierii pe timp ploios sau umed, ori începerea extracţiei înainte ca fagurii să fie căpăciţi cel puţin pe o treime din suprafaţa lor. Fagurii cu puiet nu vor fi centrifugaţi întrucât puietul, chiar dacă a fost căpăcit îşi va pierde vitalitatea când va ajunge la maturitate ca albină, albinele devenind mai puţin rezistente la boli. Fagurii extraşi vor fi daţi din nou albinelor pentru a fi curăţaţi de resturile de miere. În caz contrar, dacă rămân peste iarnă, mierea rămasă va atrage apa şi va fermenta putând îmbolnăvi albinele. În cazul în care culesul a încetat şi este nevoie să facem extracţia, aceasta se va face pe timpul nopţii, după ce în timpul zilei au fost ridicaţi fagurii cu miere din stupi.

Extracţia mierii parţial căpăcite se impune în cazul unui cules în avalanşă, reactivând culesul.

O miere maturată pe deplin are nevoie de 12 zile, timp în care albinele adaugă mereu substanţe glandulare, enzime, invertază şi diferiţi acizi, toate acestea înnobilând mierea.

8.6. Expedierea albinelor

Expedierea roiurilor la pachet are o mare răspândire în SUA şi Canada, în regiunile reci desfiinţându-se coloniile pentru a se reface în primăvară cu ajutorul roiurilor la pachet primiţi din regiunile calde ale acestor ţări. Fiecare roi la pachet trebuie să aibă o matcă tânără, 1 fagure cu miere căpăcită (sau hrană lichidă) şi 1,5 kg albină scuturată printr-o pâlnie largă în roiniţă. Roi la pachet de pe timpul verii trebuie să aibă 2,5 kg albină, multă din aceasta fiind bătrână. Pentru ca roiul la pachet să-şi atingă scopul albina trebuie să fie tânără, sănătoasă, provenită din colonii valoroase, cu o matcă pe măsură.

La expedierea roiului la pachet cu faguri, mierea să fie căpăcită şi necristalizată. Când se expediază doar albină cu hrană lichidă, se va folosi hrănitorul rotund din tablă tip Hill cu un capac perforat foarte fin, albinele prinzându-se de capac în formă de ciorchine, având între ele atârnată colivia cu matca. În cazul în care roiul este format cu albina de la o singură colonie şi matca sa, aceasta poate fi lăsată liberă pe fagure, în acest caz albina fiind mai liniştită. În cei formaţi cu albină de la mai multe colonii matca va fi izolată în colivie automată cu şerbet de zahăr, iar albinele la scuturare în roiniţă să fie pulverizate cu o esenţă oarecare pentru a avea acelaşi miros. Scuturarea în roiniţă se face în orele de zbor intens, atunci când în stupi se găseşte numai albina tânără. Când va ajunge la destinaţie albina roiului se pulverizează cu apă şi se scutură în stupul pregătit cu 2 faguri gata clădiţi, cu miere şi păstură, şi 5-6 faguri artificiali. Între faguri aşezăm colivia cu matca iar urdinişul se deschide puţin. A doua zi, dacă albinele sunt neliniştite, înseamnă că matca a murit, iar dacă nu, se începe stimularea. Se recomandă ca scuturarea roiului să se facă între orele 17-20 sau între 5-8.

8.7. Expedierea mătcilor

  1. Cere o atenţie deosebită, pentru expediere folosindu-se colivii speciale tip Benton, cu 12-16 albine însoţitoare. Este bine ca sita coliviei, cu ochiuri de 2,5 mm, să fie muiată puţin în ceară pentru ca albinele să nu aibă contact direct cu metalul; deasupra pânzei ceruite de sârmă se pune o foaie de placaj prinsă în 2 cuişoare, albinele primind pe sub placaj aer suficient.

  2. Hrana pentru drum trebuie să fie neapărat o pastă specială, pregătită din timp.

  3. Albinele însoţitoare se aleg din cele tinere (de 6-15 zile) care se găsesc pe fagurele cu ouă sau cu puiet pe care se află matca, după introducerea mătcii în colivie introducând maxim 16, după care punem dopul şi scriem adresa primitorului.

  4. Transportul necesită pregătirea unui colet cu mai multe colivii cu şipculiţe între ele, ca să permită circulaţia aerului, nefiind recomandat să se depăşească 24 ore.

  5. Mătcile primite vor fi lăsate într-o cameră întunecoasă şi caldă (ca să se liniştească, dându-se a doua zi coloniilor care au nevoie de mătci, ţinând cont de regulile de protecţie.

8.8. Extractul de melisă

Se iau frunze proaspete de melisă, se introduc într-o sticlă până la refuz, peste ele turnându-se alcool de 96 de grade. Sticla se ţine la soare timp de 2 săptămâni, după care frunzele se storc cu o presă sau se pun într-un alambic de laborator în vederea extragerii esenţei de melisă.

8.9. Evidenţa în stupină

Pentru a obţine rezultatele scontate în orice domeniu este nevoie de o evidenţă bine pusă la punct. În lucrările de selecţie şi de creştere a mătcilor evidenţa în stupină şi respectarea planificării sunt factori esenţiali.

9. F.

 

9.1. FAB

  

9.2. Fagurii

artificiali

de rezervă

port-botci

vechi

9.3.Familiile ajutătoare (FA)

Metode de valorificare FA

FAV timpurii în acelaşi stup

FAV adăpostite în stupi diferiţi

Metode FAP

Metode de unificare FA

9.4. Faringele albinei

9.5. FAP

9.6. FAT

9.7. FAV

9.8. Februarie

9.9. Fitoncide

9.10. Flambarea

9.11. Floarea de pucioasă

9.12. Flora meliferă şi poleniferă

9.13. Fluturele cap de mort

9.14. Fondul de asigurare

9.15. Folosirea botcilor

9.16. Formolul

9.17. FP

9.18. FS

9.19. Fumul de păr sau pene arse

9.20. Furnicile

9.21. Furtişag

 

9.1. FAB

Termen prescurtat al cuvintelor: „familii de bază” sau de producţie (FAP).

9.2. Fagurii

  • artificiali

Se fac din cea mai bună ceară fiind totuşi inferiori celor naturali, îndeosebi în ceea ce priveşte rezistenţa. Pentru a le mări rezistenţa se cere ca ei să fie supuşi la probe serioase de rezistenţă cu anumite dispozitive şi să nu fie puşi în rame decât după o perioadă de câteva luni de la presarea lor, să-i prindă o perioadă de ger (să aibă o brumă pe suprafaţa lor), înainte de fixare fiind scoşi la soare câteva minute pentru eliminarea micilor particule de apă ce le-au fost înglobate odată cu fabricarea lor. Pentru ca sârmele din rame să fie bine întinse trebuie să folosim sârmă galvanizată de 0,4-0,5 mm diametru (câte 5-6 sârme pe orizontală şi 2 verticale. Fagurele nu se lipeşte de partea de sus ci de cea de jos, de care se şi sprijină şi se fixează bine cu sârmele de susţinere, cu ajutorul unei planşete şi a unui pinten apicol (sau a curentului electric de 6-15 volţi). Pentru ca foaia de fagure să nu se lipească de planşetă, aceasta se udă cu apă.

  • de rezervă

Fagurii de la rezervă trebuie triaţi şi păstraţi cu o deosebită grijă căci ei au o mare valoare economică.

Fagurii cu resturi de miere vor fi păstraţi pentru stimularea făcută după diafragmă, fie în toamnă, fie în primăvară. Fagurii cu miere necăpăcită şi nematurată nu se supun sulfurizării. Mierea, fiind încă apoasă, determină o combinaţie a apei din miere cu vaporii din sulf şi dă un produs care va intoxica albinele după consumare.

Fagurii cu provizii suficiente vor fi folosiţi la completarea proviziilor, fiind aşezaţi direct lângă cuib. Pentru a preîntâmpina distrugerea fagurilor de atacurile găselniţei, fagurii cu miere păstraţi la rezervă vor fi aşezaţi în stelaje, puţin mai depărtaţi, făcându-se afumări periodice cu bioxid de sulf (din 7 în 7 zile). Păstrarea fagurilor se mai poate face şi cu ajutorul naftalinei, presărată la fiecare nivel pe o foaie de ziar, sită sau tifon.

  • port-botci

Sunt faguri obişnuiţi, bine clădiţi, cu o vechime de 3-4 ani, de culoare închisă, folosiţi la creşterea de mătci după metoda Heyrand, înfigându-se în ei, suporţi cu larve în celule, situaţi în zonele anume decupate din fagure.

  • vechi

Învechirea fagurilor de datorează nu numai depozitării mierii şi polenului ci şi incubării şi creşterii puietului. Pe măsură ce generaţiile se succed capacitatea celulelor se tot micşorează din cauza depunerii învelişurilor nimfale, ce rămân aderente pe pereţii celulelor, fagurii devenind tot mai grei, albumina din învelişurile nimfale oxidându-se şi colorându-se închis. Fagurii vechi sunt mediul cel mai prielnic pentru microbii unor grave boli sau pentru larvele de găselniţă care preferă resturile organice aflate pe fundurile celulelor şi polenul.

Fagurele vechi este principalul generator şi transmiţător de boli (nu degeaba roii naturali îşi părăsesc cuiburile mai vechi de 1 an în fiecare sezon apicol). Albinele crescute în celulele fagurilor vechi – mai puţin adânci şi mai strâmte – sunt degenerate morfologic, au guşa cu o capacitate mai redusă, la valorificarea culesurilor de nectar aduc încărcături tot mai reduse de polen, li se micşorează rezistenţa la iernare şi boli etc.

Regulile obligatorii apicole prescriu schimbarea fagurilor din cuib eşalonat (din 4 în 4 ani) şi ai celor din magazin (la 5-6 ani).

9.3. Familiile ajutătoare (FA)

Familiile ajutătoare (FA) nu sunt altceva decât nucleele de împerechere care au ajuns la o dezvoltare suficientă pentru a fi transformate în familii temporare sau de sine stătătoare, fiind folosite la întărirea familiilor de bază (FAB), la preluarea surplusului de albină de la FAB sau la unificări, la iernarea mătcilor de rezervă, la formarea unor familii ajutătoare permanente (FAP) etc.

Formarea FA

Folosirea familiilor cu mătci ajutătoare, în anul formării sau în anii următori, este destul de simplă, FA cedând fie puiet, fie culegătoare, fie unificându-se cu FAB. La sfârşitul culesurilor de vară, familia ajutătoare fie este iernata lângă FAB, ca FAP, fie, în calitatea să de FAV, se va unifica cu FAB păstrându-se matca cea mai tânără. Dacă dispunem de mătci împerecheate FA se pot forma chiar şi primăvara. În perioadă culesurilor de producţie (de la salcâm şi tei sau floarea soarelui), se recomandă roirea artificială prin stolonare.

Ridicarea productivităţii

Pentru ridicarea potenţialului de lucru al FAB în perioadele culesurilor mari, unii apicultori recurg la puterea de muncă a unei alte familii de albine, căreia i s-a dat denumirea de FA. Toate tipurile de familii ajutătoare pot fi folosite la creşterea fagurilor pentru fondul stupinei, la dezvoltarea de primăvară, la recoltarea polenului, la întărirea FAB, la popularea nucleelor pentru împerecherea mătcilor, la verificarea potenţialului mătcilor în vederea selecţiei etc. Rezultatele sunt pe măsura pregătirii profesionale, a imaginaţiei, iniţiativei şi perseverenţei apicultorului. Procedeul de întărire a familiilor de albine de bază prin folosirea mătcilor ajutătoare reprezintă un interes deosebit în condiţiile din zona de sud a ţarii noastre unde sunt necesare familii foarte puternice chiar la începutul primăverii, pentru folosirea culesurilor timpurii (pomi fructiferi, salcâm).

Avantajele FAV şi FAP:

  • oferă posibilitatea uniformizării FAB luând faguri cu puiet căpăcit de la stupii predispuşi să intre în frigurile roitului, faguri cu care formăm FA pe care le vom întări ulterior;

  • se creează premisele creşterii cu uşurinţa a mătcilor, împerecherea, marcarea, verificarea şi schimbarea lor;

  • se dă posibilitatea ca fiecare stupină să dispună în orice moment de mătci de rezervă, contribuind din plin la lucrările de selecţie;

  • se da posibilitatea iernării în condiţii optime, unificând FAB cu mătci tinere şi sănătoase, metoda folosirii FAV (familiilor ajutătoare vremelnice) fiind singura metodă de a obţine rezultate bune în activitatea apicolă.

9.3.1. Metode de valorificare FA

După terminarea culesului de la floarea soarelui, în majoritatea cazurilor familiile de producţie sunt epuizate, atât de la culesul propriu zis cât şi de transportul la mare distanţă. După 3-4 zile de la aşezarea pe vatră stupii vor fi pregătiţi pentru iernare, făcând un control amănunţit tuturor familiilor de producţie, cu ocazia căruia stabilim măsurile care trebuie luate în consecinţă şi câte familii au nevoie a fi întărite sau să li se schimbe mătcile.

La aceasta data nucleele pot fi împărţite în:

  • Nuclee foarte dezvoltate (compuse din 8-9 rame cu puiet, miere şi păstură), ce vor ierna ca familii independente, iar în anul următor vor fi tratate ca FAB.

  • Nucleele normale (compuse din 4-5 rame, de obicei 3 rame cu puiet, de toate vârstele), ce vor fi folosite pentru întărirea familiilor de producţie, prin unificarea lor (spre sfârşitul lui septembrie), folosind metoda foii de ziar perforate.

  • Nucleele slabe – în cazul în care rămânerea lor în urmă nu se datorează unor cauze obiective (cum ar fi neîmperecherea mătcii din prima serie de botci) – unifică între ele. În caz contrar, sunt iernate câte două în aceeaşi cutie, fiind păstrate peste iarnă ca mătci de rezervă sau viitoare FAB.

  • Metode FAV

Familiile ajutătoare vremelnice sunt formate în fiecare an după culesul principal de la salcâm, prin divizare sau stolonare, rolul lor fiind ca până în toamnă să se dezvolte independent. La finele lui septembrie începutul lui octombrie fiecare FAV se va uni cu o FAB, în vederea schimbării mătcii vârstnice şi neproductive. FAV va fi prinsă în evidenţă purtând numărul FAB plus o literă mică (cum ar fi 7n), hotărându-ne până în octombrie dacă o vom unifica cu FAB sau va rămâne ca FAP (familie permanentă). Numărul individualizează familia şi o va însoţi chiar dacă aceasta va fi transvazată în alt stup. Literele mari sunt folosite pentru individualizarea elementelor fiecărui stup (diafragme, colectoare, elemente podişor etc.

9.3.1.1. FAV timpurii în acelaşi stup

La stupul vertical se foloseşte procedeul Demarée urmat de aplicarea tehnicii Snellgrove, ori se aplică una din metodele de formare a roiurilor timpurii: cu mătci iernate în afara ghemului, cumpărate ori crescute în stupina proprie.

În stupul orizontal pe 22 rame, se aplică acelaşi procedeu, roiul fiind de regulă format prin metoda stolonării, fiind găzduit într-un compartiment anume amenajat în interiorul stupului.

Amenajarea compartimentului FAV

Cu ajutorul unei diafragme etanşe înălţate, amenajăm un compartiment de 6 rame în partea urdinişului mic şi a celui superior al stupului, compartiment care va avea şi podişor propriu, pentru o perfecta izolare a celor 2 unităţi. Compartimentul mic va fi vopsit cu o altă culoare pentru a se elimina orice risc în dezorientarea mătcii la înapoierea de la zborul de împerechere. În diafragma înălţată practicăm, la 5 cm de speteaza superioară şi la mijloc, un orificiu de 2 cm, care se poate închide şi deschide cu ajutorul unui căpăcel de tablă, prins într-un cuişor, orificiu necesar la unificarea celor două familii, în mijlocul diafragmei decupând o fereastră de 10 x 20 cm peste care aplicăm o plasă de sârmă, de o parte şi de alta, fereastră ce este necesară la uniformizarea mirosului, condiţie obligatorie la unificarea familiilor.

Diafragma va fi înălţată cu 2 cm cu ajutorul unei speteze, ce ajută la separarea celor 2 podişoare. De asemenea, pe fundul stupului şi pe pereţii laterali, diafragma se va fixa cu ajutorul a 3 fâşii de cauciuc, realizând astfel o etanşeitate perfectă.

9.3.1.2. FAV adăpostite în stupi diferiţi

Pe timpul culesului de la rapiţă formăm un nucleu stolon pe 4 rame (2 rame cu puiet căpăcit cu o botcă crescută în familii recordiste şi 2 faguri cu miere şi păstură). Pe timpul acestui cules, matca eclozionează şi se împerechează. Cu câteva zile înainte de culesul salcâmului, regina bătrână va fi ridicată formând un roi ce va rămâne pe vatră, restul familiei fiind unificat cu regina tânără, valorificând în condiţii optime culesul de la salcâm.

La întoarcerea pe vatră, cele 2 familii vor fi fie unificate, fie iernate împreună în cele 2 compartimente.

9.3.1.3. Metode FAP

Se aplică în două etape:

a. Etapa pregătitoare – în primul an de aplicare a metodei, termenele la care se efectuează lucrările şi tehnica folosită sunt aceleaşi ca la FAV fără a se mai proceda la unificările de toamnă, FA iernând ca familii independente, (pe cel puţin 0,8-1 kg albină şi 10-12 kg miere), câte două în acelaşi stup, despărţite de diafragma etanşă.

b. Etapa propriu zisă – la sfârşitul iernii se urmăreşte intensificarea creşterii extratimpurii de puiet în ambele familii. La începerea culesului principal, FAB se unifica cu FA iar matca FA sau FAB se opreşte pe vatră, refăcându-se şi iernând ca şi în anul precedent. Metoda este extrem de elastică, ajutorarea FAB putându-se face doar prin cedarea culegătoarelor familiilor ajutătoare. În situaţia în care practicăm stupăritul pastoral şi dispunem de mai multe FA decât cele de bază, care vor pleca la cules, se recomandă ca fiecare FAB să preia culegătoarele de la 2-3 FA. Se subînţelege că în cazul practicării acestei metode stupii trebuie să aibă spaţiu suficient, iar apicultorul trebuie să ia toate măsurile ce se impun pentru prevenirea roirii. Exemplificare: cele 2 familii sunt iernate în aceiaşi cutie de orizontal, în pat rece; cu 3 zile înaintea începerii culesului matca vârstnică se suprimă, iar cea tânără împreună cu 5 faguri cu puiet necăpăcit şi rezerve de hrană se izolează în pat cald, cu o diafragmă etanşă mobilă, la peretele lateral prevăzut cu urdiniş; în timpul culesului, în familia fără matcă se introduc una sau două botci dintr-o familie cu însuşiri valoroase; deasupra familiei se aşează un magazin izolat cu gratie despărţitoare, în care albinele vor prelucra nectarul; după cules, şi după împerecherea noii mătci, cuibul se organizează ca înainte de unificare.

9.3.1.4. Metode de unificare FA

U – Metode

9.4. Faringele albinei

Faringele albinei se porneşte din orificiul bucal şi are la bază o placă faringiană şi muşchi de lărgire şi contractare.

9.5. FAP

Este o prescurtare a cuvintelor: „familii ajutătoare permanente”. Familiile ajutătoare constituie o supapă de siguranţă pentru păstrarea echilibrului în coloniile de bază până la apariţia culesului principal, FAB ajutând cu puiet căpăcit FAP sau FAV, care dau la schimb puiet larvar, oferind de lucru doicilor în exces aflate în FAB. La apariţia culesului FA sunt mutate pe alte locuri cedând FAB culegătoarele, contribuind astfel la sporirea producţiei. În aceleaşi timp, pentru a uşura cuibul coloniei de bază, care nu trebuie să fie ocupată cu creşterea de puiet deschis în timpul culesului, din FAB se scot fagurii cu puiet deschis şi sunt cedaţi (fără albina însoţitoare) familiei ajutătoare. FA mutată pe un alt loc în stupină va primi apă pentru 2-3 zile.

9.6. FAT

Este o prescurtare a cuvintelor: „familii ajutătoare temporare”. Toamna târziu sau atunci când situaţia o cere FAT sunt unite cu FAB în vederea măririi numărului de albine intrate la iernare sau sporirea culegătoarelor etc.

9.7. FAV

Termen prescurtat al cuvintelor: „familii ajutătoare vremelnice”.

9.8. Februarie

Este prima lună de primăvară pentru stupinele mai sudice. Pentru a preveni pierderile de albine ieşite la zborul de curăţire zăpada de pe vatra stupinei va fi adunată şi pusă la rădăcinile pomilor sau transportată în altă parte.

Urdinişurile superioare se închid definitiv. Pe timpul zborurilor de curăţire urdinişurile de jos se ţin larg deschise iar apoi se micşorează la 2-3 cm.

În faţa fiecărui stup se presară, pe o suprafaţă de 1 m2, un strat de nisip curat care formează aşa-zisa „oglindă a stupului”.

Rezemată de scândura de zbor a fiecărui stup se pune scândura de aterizare pentru ca albinele să poată urca mai uşor pe planul înclinat până la urdiniş.

Stupii trebuie feriţi de curent şi de umiditate. În stupină se instalează un adăpător cu apă caldă. Cartoanele de control puse în noiembrie pe fundul stupilor vor fi retrase. Dacă stupii sunt prevăzuţi cu funduri mobile acestea vor fi întoarse. Cu această ocazie se vor face observaţiile de rigoare despre felul iernării, notând cantitatea de albină găsită moartă, măsurată cu un pahar mare ce conţine 70 g albină. La stupii cu fundul fix curăţirea se face mai târziu, o dată cu revizia de fond. Reziduurile de pe fund şi albinele moarte se ard.

Începând cu luna februarie consumul de hrană este din ce în ce mai mare, fapt pentru care coloniile cu lipsuri vor fi ajutate cu faguri cu miere (preîncălziţi) de la rezervă sau cu turte cu miere cristalizată pusă direct deasupra cuibului. Lipsa păsturii nelinişteşte mult albinele, foamea de păstură generând o creştere mai mică de puiet şi o longevitate micşorată a noii generaţii, albinele doici epuizându-şi proteinele organice acumulate în corpul gras. Dacă dispunem de faguri cu păstură aceştia vor fi introduşi lângă ghem, după ce vor fi stropiţi cu 100 g sirop cald. În lipsă se poate da polen sau înlocuitori (praf de lapte) sub formă de turte. Polenul pulverizat poate fi dat pe deasupra podişorului cu sită, deasupra unui cartonaş de 10 x 10 cm aşezat deasupra ramelor. Polenul pulverizat trece prin sită şi cade pe cartonaş, albinele luându-l şi folosindu-l la creşterea puietului.

Pentru a avea şanse mari de valorificare a culesului de la salcâm stimularea timpurie trebuie începută de la sfârşitul acestei luni, sau cel târziu în prima decadă a lunii martie. Prin înlocuirea contingentelor vechi de albine, în care iarna s-au putut răspândi o serie de boli, micoze şi paraziţi, se produce spontan o însănătoşire şi o înviorare generală a coloniilor. Dar, până la schimbarea albinei bătrâne, va apare o perioadă de criză în viaţa coloniilor de albine. Acumularea de albine pentru formarea marii rezerve de culegătoare pentru marele cules din luna mai va avea loc abia în lunile martie, aprilie şi mai. Pentru ca hrănirea de stimulare să dea rezultate sunt necesare 55-60 zile de stimulare înainte de apariţia culesului principal. Stimularea trebuie oprită în funcţie de planul de cules. Hrănirea va fi oprită cu 30 de zile înainte de apariţia ultimului cules principal, altfel, populaţia numeroasă va consuma din rezerve şi chiar va roi. În mod obişnuit, pentru a creşte puietul dintr-un fagure de cuib, albinele consumă un fagure de miere şi păstură. De aceea, apicultorii care nu au un cules însemnat până la salcâm, care înfloreşte în jurul datei de 15 mai, nu vor începe hrănirea de stimulare decât în jurul datei de 15-20 martie şi o vor opri în jurul datei de 15 aprilie. În situaţia în care apicultorul practică stupăritul pastoral hrănirea de stimulare va continua până în preajma plecării.

În stupină se fac ultimele reparaţii la stupi şi se întind sârmele în rame.

9.9 Fitoncide

Fitoncidele sunt ultramicroorganisme din lumea plantelor superioare, care abia pot fi văzute la microscopul electronic şi care au proprietăţi bactericide. Ele plutesc în aer sau trăiesc în anumite vegetale, sucuri, răşini, rădăcini, uleiuri, tulpini sau flori, ducând o viaţă de tranziţie, până când îşi procură elementele cu care pot trăi şi înmulţi, făcându-le un bine gazdelor, prin eliminarea producătorilor de boli. Fitoncidele sunt folositoare şi albinelor, care, la cercetarea florilor le transportă în stupi, unde, înmulţindu-se pe seama anumitor bacterii primejdioase pentru albine, scapă coloniile de boli grave.

Usturoiul, ceapa, hreanul conţin fitoncide ce prelungesc viaţa albinelor mai mult decât dublu.

9.10. Flambarea

Primăvara, chiar dacă nu există nici o boală în stupină, stupii, utilajele şi scândura adăpătorului se flambează cu ajutorul unei lămpi cu benzină sau cu ajutorul unui arzător montat la o butelie de aragaz.

9.11. Floarea de pucioasă

Este un compus al sulfului, se foloseşte în apicultură preventiv, presărându-se pe fundul stupului într-un strat subţire. Albinele sănătoase nu vor suferi iar cele bolnave vor muri mai repede.

9.12. Flora meliferă şi poleniferă

Înglobează arborii, arbuştii şi unele plante spontane sau de cultură care secretă nectar şi/sau polen.

9.13. Fluturele cap de mort

D – Fluturele cap de mort

9.14. Fondul de asigurare

Reprezintă o rezervă de 5 kg miere pusă de o parte în depozit pentru fiecare familie de albine, rezervă ce va fi folosită la nevoie.

9.15. Folosirea botcilor

B – Folosirea botcilor

9.16. Formolul

D – Formolul comercial

9.17. FP

Termen prescurtat al cuvintelor: „Familii de prăsilă” şi apare în diverse variante FPT (familii de prăsilă tată), FPM (familii de prăsilă mamă), FD (familii de prăsilă donatoare), FPC (familii de prăsilă crescătoare) etc.

9.18. FS

Termen prescurtat ce denumeşte familiile starter.

9.19. Fumul de păr sau pene arse

Calmează albinele timp de 15-20 de minute.

9.20. Furnicile

D – Furnicile

9.21. Furtişag

Furtişagul la albine este un fenomen care apare în special la rasa italiană, atunci când nu mai găseşte cules în natură.

Adeseori, coloniile puternice atacă coloniile mici şi slăbite, mai ales dacă suferă de vre-o boală. Dacă colonia atacată este puternică, atacul este respins, mai ales dacă intervine şi apicultorul. Furtişagul între albine este generator de multe rele (răspândirea bolilor, desfiinţarea stupinelor etc.). Pentru a nu se ajunge aici trebuie să luăm măsuri de prevenire şi combatere. În general vina declanşării furtişagului aparţine apicultorului.

10. G.

 

10.1. Găselniţa

10.2. Ghem

10.3. Glande

10.4. Glanda olfactivă (Nasanoff)

10.5. Glandele faringiene

10.6. Glandele mandibulare

10.7. Glandele salivare toracice

10.8. Guşa albinei

 

 

10.1. Găselniţa

Molia cerii este un parazit ce se hrăneşte cu fagurii neacoperiţi bine de albine (distrugând şi puietul pe care larvele moliei îl omoară prin perforarea pereţilor celulelor şi descăpăcirea acestora), sau cu fagurii de la rezervă. Face parte din ordinul lepidopterelor şi este de două feluri: găselniţa mare şi găselniţa mică.

Pentru prevenirea dezvoltării găselniţei se recomandă:

  • întreţinerea unor familii de albine puternice, cu cuibul bine acoperit de albine;

  • dezinsectizarea fagurilor ori de câte ori este nevoie;

  • dezinfectarea anuală a acestora cu anhidrida sulfuroasă rezultată prin arderea sulfului;

  • în stupii populaţi, combaterea nu poate fi făcută prin procedee chimice (fagurii sunt înlocuiţi cu alţii de la rezervă iar familiile dacă sunt slabe se unifică).

10.2. Ghem

Ghemul de iernare este o formă de păstrare a căldurii în colectiv, albinele din exteriorul ghemului formând aşa zisa coajă a ghemului. Albinele din coaja ghemului sunt schimbate cu altele din interiorul ghemului, iar hrana se transmite de la o albină la alta pentru asigurarea căldurii. Pe măsură ce hrana din partea superioară a ghemului este consumată ghemul se deplasează în sus. Aranjamentul de toamnă trebuie făcut astfel încât ghemul de iernare să fie de la început în contact cu proviziile iar acestea să fie în cantitate suficientă. Albinele din coaja ghemului au întotdeauna hrana cea mai mare în guşă comparativ cu cele din centrul ghemului. Temperatura din ghem nu scade niciodată sub 14-15 0C, iar atunci când matca începe ponta limita de temperatură din centrul ghemului este de 34 0C. Pentru păstrarea cât mai bună a temperaturii în ghem este indicat ca diafragma ce separă cuibul de restul gol al stupului să fie suplimentată cu salteluţe sau materiale termoizolante (polistiren expandat etc.).

10.3. Glande

Sistemul glandular

10.4. Glanda olfactivă (Nasanoff)

Este o glandă ce poate fi observată cu ochiul liber atunci când albinele, stând pe loc, îşi înalţă abdomenul şi bat puternic din aripi. Secreţiile emanate de această glandă servesc la chemarea, adunarea şi orientarea albinelor sau a mătcii aflate în zbor, un fel de post emiţător de unde aeriene, unde ce sunt captate numai de albinele aceleiaşi colonii. Efluviile parfumate sunt emanate chiar şi pe câmp, rămânând ca nişte dâre în aer în urma zborului culegătoarelor stupului, atunci când se întorc de la un cules nou. Odată localizată sursa de cules albinele nu mai fac risipă cu aceste emanaţii, albinele orientându-se la cules cu ajutorul reperelor de pe sol, folosindu-şi vederea şi memoria.

10.5. Glandele faringiene

Glandele faringiene funcţionează mai ales în timpul tinereţii albinelor (în primele 15-20 zile) sau la albinele neuzate fiziologic (cele de iernare care hrănesc puiet) şi sunt dezvoltate numai dacă albina tânără primeşte o hrană albuminoidă asimilabilă. Secreţia glandelor faringiene poate fi amplificată dacă apicultorul hrăneşte proteic albinele adăugând şi vitamine.

Secreţiile glandelor faringiene sunt de 3 feluri:

  1. secretă lăptişor – în stadiul de doică;

  2. secretă invertaza (produs enzimatic ce scindează zaharoza din nectar şi o transformă în miere) – în stadiul de culegătoare;

  3. secretă catalază (o enzimă care foloseşte oxigenul din trahee şi transformă o parte din glucoza mierii în acid gluconic) – necesară în lupta bacteriilor

10.6. Glandele mandibulare

Rolul acestora nu se cunoaşte complet. Ele funcţionează încă înainte de eclozionare şi sunt folosite, prin secreţiile lor, la alcătuirea lăptişorului, cu care albinele doici hrănesc larvele şi matca, la dozarea pH-ului. La matcă, glandele mandibulare sunt mult mai dezvoltate, secretă substanţa de matcă şi antibiotice care o apără de eventualele boli. La albinele lucrătoare vârstnice sunt folosite pentru a emite substanţe de alarmă.

10.7. Glandele salivare toracice

Saliva este folosită în următoarele situaţii:

  • în procesul de digestie a păsturii,

  • la dizolvarea zaharurilor cristalizate (zahărul tos, mierea cristalizată, şerbetul de zahăr candi etc.),

  • la curăţirea şi spoirea interiorului celulelor fagurilor ce vor fi însămânţate apoi de matcă,

  • la ungerea părţilor chitinoase ale trompei (care intră în funcţie ca un piston de pompă pentru absorbţia nectarului din flori),

  • la diluarea substanţei de matcă.

10.8. Guşa albinei

Guşa are lungimea de 4 mm, lăţimea de 1,8 mm, are pereţi elastici şi transparenţi, rolul său principal fiind transformarea parţială a nectarului cu ajutorul invertazei (ferment de scindare), incorporând mierii mici cantităţi de acid formic (ce ajută la conservare) din glandele mandibulare. Guşa este şi depozitul de apă folosit pentru cărarea apei (de către albinele sacagiţe) sau depozitarea ei (de către albinele cisterne), guşa putându-se extinde de la 1,8 până la 2,8 ori. Glandele din guşă extrag din plasma sangvină anumite substanţe pe care le dislocă şi apoi le sintetizează, înlesnind metabolismul, preparând hormoni, enzime, vitamine, cu rol fundamental în funcţionarea normală a organismului. Din guşă alimentele trec în stomac.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

11. H.

 

11.1. Haploid

11.2. Hemolimfa

11.3. Heterozisul

11.4. Hibridarea

11.5. Hibrizii

11.6. Hidromelul

11.7. Hidroximetilfulfurol (HMF)

11.8. Himenopterele

11.9. Hipocloritul de sodiu

11.10. Homeostazie

 

11.11. Hrana şi relaţiile dintre albine

Provizii de calitate

Completarea

Stimularea

Hrănirea medicamentoasă

11.12. Hrănitoare

Exterioare

Hrănitorul tip Jordan

 

11.1. Haploid

Adjectiv atribuit unui individ care nu conţine decât un singur element al fiecărei perechi de cromozomi, spre deosebire de indivizii numiţi diploizi ce conţin câte două exemplare de cromozomi pereche.

11.2. Hemolimfa

Sângele” albinei are rolul de transportare a alimentelor şi reziduurilor. Nu are rol respirator.

11.3. Heterozisul

Prin heterozis sau hibridare se înţelege împerecherea liniilor sau tulpinilor de albine ameliorate, obţinute în prealabil prin metoda consangvinizării, scopul fiind obţinerea avantajelor de ordin economic. Ca urmare a heterozisului, la albine apar atât însuşiri bune cât şi nedorite, între care pe primul loc se află tendinţa de roire (urmare a unei vitalităţi sporite). În generaţiile următoare tendinţa de roire poate ceda făcând loc caracterelor dorite de apicultor.

11.4. Hibridarea

Este un fenomen complementar contrar depresiei consanguine, produşii rezultaţi prin încrucişare având o vitalitate sporită, câştigând o însuşire suplimentară: heterozisul sau puterea hibridă. Sub aspectul rezultatelor heterozisul măreşte vitalitatea generală, vigoarea, dezvoltarea şi productivitatea. Cu cât celulele sexuale sunt mai diferite din punct de vedere ereditar, cu atât este mai mare vitalitatea noului organism. Înmulţind albinele în cadrul unei linii ameliorate, vitalitatea produşilor scade, în schimb conservatorismul ereditar creşte şi invers. Un caracter se transmite în descendenţă mai cu putere de către mamă, iar alt caracter de către tată, neexistând în această privinţă o egalitate aritmetică. Vitalitatea coloniei doică crescătoare se va reflecta în calitatea hranei date larvelor, fapt ce se va răsfrânge ulterior asupra productivităţii materialului biologic produs. Hrana cuprinsă în ouă şi cea dată de larvele crescătoare îşi exercită deci influenţa incontestabilă la lucrările de selecţie, hibridare şi încrucişare. Cu toate acestea transmiterea caracterelor ereditare nu se realizează niciodată în întregime.

 

11.5. Hibrizii

Descendenţii rezultaţi din încrucişarea dintre două rase, varietăţi sau specii de albine formează aşa zişii hibrizi.

11.6. Hidromelul

Este un vin obţinut din miere, apă, fermenţi selecţionaţi şi unele substanţe minerale pe bază de azot. Mustul din miere trebuie iniţial sterilizat pentru a distruge bacteriile sau ciupercile ce produc fermentaţii acetice, folosindu-se numai fermenţii selecţionaţi. Apa folosită la prepararea hidromelului nu trebuie să fie văroasă, feruginoasă sau sălcie (să nu aibă o duritate anormală). Culoarea mierii imprimă hidromelului culoarea dominantă.

11.7. Hidroximetilfulfurol (HMF)

Substanţă care se formează în miere prin degradarea fructozei în mediul acid generat de fermentarea sau îmbătrânirea mierii.

11.8. Himenopterele

Sunt insecte cu aripi membranoase ce fac parte din ordinul cu acelaşi nume (albinele, furnicile, viespile, bondarii etc.).

11.9. Hipocloritul de sodiu

A – hipoclorit

11.10. Homeostazie

Tendinţa organismelor vii de a-şi menţine constant parametri biologici pentru a putea face faţă modificărilor din mediul exterior.

11.11. Hrana şi relaţiile dintre albine

Schimburile de hrană care au loc între albine contribuie la mărirea coeziunii coloniei şi, împreună cu substanţa de matcă, imprimă particularităţi de miros şi de atracţie reciprocă. Albinele hrănesc matca numai cu lăptişor de matcă, iar în primele 3-4 zile trântorii solicită hrană şi sunt hrăniţi de către albine, perioadă după care se hrănesc singuri.

Hrana familiilor de albine se compune din 3 elemente de bază:

1. apă,

2. nectar,

3. polen.

Apa are un important rol termoregulator în viaţa coloniei şi a puietului.

Nectarul este materia primă din care se face mierea, principalul produs al stupului, activitatea coloniei presupunând o mare cheltuială de energie şi un consum sporit de hrană. Transmiterea informaţiei de către albinele culegătoare care au descoperit o nouă sursă de nectar se face prin dansul mobilizator, circular sau balansat, pe care acestea îl execută pe faguri.

Polenul – numit şi pâinea albinelor – ajută la formarea organismelor tinere şi la refacerea ţesuturilor uzate ale albinelor adulte.

 

11.11.1. Provizii de calitate

Când hrana este de calitate inferioară pe timpul iernii, albinele au intestinele pline cu reziduuri alimentare iar metabolismul lor nu mai este normal. Întregul sistem glandular se va resimţi, glandele faringiene vor secreta mai puţin lăptişor iar larvele din această perioadă vor fi insuficient hrănite. Atunci când rezervele din stup sunt pe sfârşite, iar culegătoarele nu mai găsesc nectar şi polen proaspăt, doicile lasă un număr de larve să moară, eliminându-le din stup. În această situaţie trebuie intervenit cu diverse hrăniri. Consumul unei albine, pe timpul iernii, scade sau creşte invers proporţional cu cantitatea de albină aflată în ghemul de iernare.

Principalul factor care depreciază calitatea albinei de iernare este acţiunea de prelucrare a siropului de zahăr dat pentru completarea rezervelor de hrană. Din această cauză, cele mai indicate hrăniri sunt cele făcute pe bază de miere, sau, în cazul lipsei acesteia, prelucrarea siropului de zahăr să fie făcută de albina de vară. În caz contrar viaţa albinelor de iarnă se scurtează cu 25%. Mierea florală este de preferat celei din zahăr – excepţie făcând cazul în care zahărul se foloseşte pentru a înlocui mierea de mană, fără a depăşi însă 50% – întrucât mierea de zahăr nu conţine nici vitamine, nici enzime, nici proteine şi uzează organismul albinelor.

11.11.1.1. Completarea

Orice stimulare nu dă roade dacă nu s-a făcut mai întâi completarea proviziilor. Primăvara, o colonie consumă 10-12 kg provizii – pe care şi le asigură din rezervele rămase de la iernare, culesurile de nectar şi polen şi din hrănirile făcute de stupar (cu miere solidă sau diluată în concentraţie de 1:1 sau cu sirop de zahăr 2:1 în cantităţi mici pentru a nu se compromite calitatea mierii extrase la viitorul cules). Stimularea trebuie întreruptă cu 2 săptămâni înaintea culesului de salcâm, pentru a se realiza 80% puiet căpăcit.

În cazul lipsei proviziilor suficiente şi de calitate, când nu avem altă soluţie se poate administra şi sirop de zahăr respectând următoarele puncte:

  • să fie administrat (în luna august) în porţii mari de 3-4 litri (2:1) daţi odată;

  • să fie acidulat cu acid acetic (oţet) 10 ml la litru, sau acid citric (zeamă de lămâie), o lămâie la 4-5 litri sirop;

  • să nu conţină înlocuitori de substanţe proteice (ca în cazul hrănirilor stimulente), deoarece excesul acestora în hrana de iernare poate duce la îmbolnăviri (a se evita în special laptele praf);

  • fiecare litru de sirop să conţină polen proaspăt recoltat (câte o linguriţă cu polen, frecat cu apă călduţă).

Hrănirile de necesitate

Hrănirea de necesitate se face primăvara şi toamna atunci când albinele nu mai au provizii suficiente de miere sau păstură. Toamna apa folosită pentru prepararea siropului trebuie să fie de ploaie sau de râu, primăvara apa va fi din cea obişnuită căci albinele au acum mare nevoie de săruri minerale.

1. Cu miere

Mierea este mai avantajoasă pentru albine, conţinând enzime, vitamine, acizi şi chiar proteine şi grăunciori de polen ce stau în suspensie.

în pungi de plastic

Pungile de plastic umplute cu miere cristalizată, se vor administra chiar şi la o temperatură scăzută de 0 oC, direct sub podişor (crestându-le în diagonală şi încrucişat – pe partea care se aplică deasupra ghemului de iernare). Dacă deasupra ramelor găsim albine multe, înseamnă că au consumat mierea şi e nevoie să intervenim imediat cu o turtă cu miere.

în faguri

Fagurii cu miere, înainte de a fi introduşi în cuib vor fi ţinuţi cel puţin 24 de ore într-o cameră bine încălzită. Pentru a determina albinele să-i ocupe imediat este bine ca aceştia să fie stropiţi în prealabil cu sirop încălzit.

în pastă

Se pun 4 părţi zahăr pudră într-un vas de tablă dreptunghiular peste care se toarnă uniform o parte de miere încălzită bine. Se aşează cutia într-o încăpere călduroasă şi peste 10-14 zile întreaga cantitate de zahăr a fost pătrunsă de miere, făcându-se un amestec absolut uniform. Dacă în cutie, înainte de turnarea zahărului a fost aşezată o bucată de celofan sau material plastic, paste se poate scoate afară foarte uşor sub forma unei plăci şi va putea fi tăiată după preferinţe. Pasta de miere cu zahăr pudră se poate face şi înainte de administrare cu condiţia ca zahărul pudră să fie foarte fin, frământându-se bine până la completa omogenizare.

2. Cu zahăr

în sirop

Siropul se prepară cu infuzii de ceaiuri (câte 4-5 g flori sau frunze uscate de cimbrişor, izmă, roiniţă, tei, sunătoare, coada şoricelului, muşeţel, pelin, coada calului, măceş, soc etc., la 1 litru de sirop sau 1,5 kg pastă de miere cu zahăr pudră (o parte miere + 4 părţi zahăr pudră, frământate ca şi aluatul de pâine până la completa omogenizare). În sirop se adăuga şi 1/3 miere şi 0,3 g acid acetic la litru, fără a depăşi cantitatea de 1,5-2 kg sirop în 24 de ore pentru ca albinele să aibă timp să facă transformările necesare folosind fermenţii diastazici produşi de glandele faringiene şi toracice.

Siropul de aprovizionare pentru toamnă-iarnă se face astfel: în apa clocotită se toarnă pe încetul zahărul amestecând mereu lichidul până la completa dizolvare, după care se adaugă câte 3 kg miere la 10 litri sirop. Dacă după răcirea siropului rămâne zahăr cristalizat pe fundul vasului înseamnă că trebuie să mărim cantitatea de apă sau ceai folosite pentru dizolvare.

În cazul în care hrănirea de necesitate se face pe timpul iernii cu sirop acesta se plasează în borcane de sticlă, legate cu tifon în 2-3 straturi, răsturnate peste 2 beţişoare ce stau de-a curmezişul ramelor, suprafaţa stupului fiind acoperită cu o foaie de carton gudronat care are tăiat locul rotund ce ocupă borcanul, peste stup aşezându-se un magazin gol ce se umple cu talaş fin.

în şerbet

Şerbetul se prepară astfel:

-se ia un vas, se cântăreşte (tara), se pun în el 10 kg de zahăr tos şi 1,150 l apă de ploaie sau râu. Se cântăreşte din nou întreaga cantitate după care se adaugă apă până ce zahărul se umezeşte bine. Se pune conţinutul pe foc domol şi se mestecă în continuu până când apa de surplus se evaporă rămânând greutatea iniţială (a vasului + 10 kg zahăr + 1,15 l apă). Conţinutul se ia de pe foc şi se răstoarnă într-alt vas curat care se lasă nemişcat până ce vasul se răceşte ca să poată fi ţinut între mâini fără să frigă. Atunci începem învârtitul puternic al amestecului cu un făcăleţ numai în aceeaşi direcţie, până când din transparent începe să devină albicios opac. Este timpul în care trebuie să-l turnăm în forme.

Un alt mod de preparare a şerbetului este folosirea termometrului industrial adâncit în masa lichidului la 2 cm, urmărind să atingă 117 oC. Dacă în zahărul candi se adaugă o proporţie de miere va fi cu atât mai bine.

3. Cu substanţe energo-proteice

Suplinirea lipsei proviziilor de păstură din stupi, prin administrarea de înlocuitori, nu dă roadele scontate (mai ales dacă înlocuitorii sunt amestecaţi cu sirop de zahăr). Cele mai bune rezultate se obţin atunci când hrănirile sunt efectuate după zborul general de curăţire şi înaintea aportului de polen proaspăt în stupi, compoziţia hranei proteice trebuind să imite cât mai mult hrănirea naturală. În cazul în care, în natură există surse suficiente de polen, rezultatele administrării substanţelor proteice în hrana albinelor nu se justifică. În cazul toxicozei zahărului aceste hrăniri sunt însă recomandate.

Reţeta Bărbulescu

  1. 2,5 kg miere preîncălzită,

  2. 0,5 l ceai concentrat

  3. 4 kg polen proaspăt conservat

  4. 10 kg zahăr pudră.

Acest amestec se distribuie în părţi egale la 7 familii, aşezându-se pe o gratie Hannemann deasupra fiecărei familii.

Reţeta Hristea-Pădurean

Se amestecă 2 kg miere cristalizată (untoasă) cu 1 kg păstură trecută prin maşina de tocat carne, adăugând 1 litru de apă călduţă, în care s-au topit în prealabil 20 g sare. Apa se adaugă câte puţin. Pasta se poate face mai înainte şi se păstrează în borcane punând deasupra un strat cu miere ca izolator.

Reţeta Sklenar

Se amestecă 1 parte zahăr pudră cu 1 parte polen proaspăt sau conservat, după care se amestecă bine cu 1 parte miere, turta de polen fiind folosită ca hrană proteică ori de câte ori este nevoie şi mai ales atunci când se cresc mătci de calitate.

Reţeta Mariontiu

  1. polen proaspăt conservat amestecat cu zahăr pudră (1:1),

  2. mierea lichefiată (utilizată ca liant) sau,

  3. sirop de zahăr cu ceaiuri şi suc de ceapă.

Turtiţele pregătite după reţeta de mai sus sunt introduse în stupi începând cu sfârşitul lunii februarie, după primul zbor de curăţire, în porţii de 300-400 g, câte una pe săptămână, până când albinele încep să aducă polen în stupi. După aceasta, se poate începe stimularea cu sirop.

11.11.1.2. Stimularea

Spre sfârşitul lunii septembrie hrănirile, de orice fel, se vor efectua numai cu miere diluată, întotdeauna seara, după încetarea zborului, luându-se toate măsurile necesare în vederea prevenirii furtişagului.

Pentru stimulare se recomandă:

  • descăpăcirea periodică primăvara (la 3-4 zile), a unei suprafeţe de 1-2 dm2 din fagurii cu miere de la marginea cuibului;

  • hrănirea la 4-7 zile cu sirop pe bază de miere (2:1);

  • hrăniri zilnice cu sirop (2:1), în porţii mici de 0,3 litri, sau

  • deplasarea stupinei la culesuri de întreţinere.

În cazul creşterii de mătci în hrana de stimulare este bine să adăugăm suc de morcov.

a) de toamnă

Dă rezultate mai ales la coloniile care au mătci tinere şi provizii corespunzătoare. Orice hrănire de stimulare (de primăvară sau toamnă) creează în stup o stare de euforie ce are ca efect extinderea puietului în cuib. Atunci când apar culesuri de întreţinere (250-300 g nectar pe zi) nu mai e nevoie să intervenim cu aceste hrăniri. Hrănirea de stimulare se face cu miere, pastă, sirop, etc.

Hrănirea de stimulare trebuie începută în jurul datei de 1 august – după completarea proviziilor – timp de 3-6 săptămâni, în cantităţi mici (1-1,5 litri la 2 zile), în funcţie de numărul fagurilor lăsaţi pentru iernare şi dă rezultate numai dacă mătcile sunt tinere.

b) de primăvară

Se va face abia după ce albinele au făcut 2-3 zboruri de curăţire, cu miere şi polen, dând rezultate numai dacă există provizii suficiente în stup. Dacă acestea lipsesc, se va interveni cu hrăniri de completare şi se va continua cu cele de stimulare. Hrănirile de stimulare se aplică primăvara, mai ales la familiile mediocre ca populaţie – la care rezultatele sunt mult mai evidente – faţă de cele cu rezerve mari de hrană şi albină la care se recomandă o stimulare mecanică.

c) stimularea mecanică

Se face după primul zbor de curăţire astfel: din 2 în 2 zile se dă puţin fum pe urdiniş, ciocănind timp de 1 minut, cu 2 beţe în pereţii stupului. Albinele speriate se reped la faguri, încărcându-şi guşile cu miere, înghiţind o parte din miere fapt ce determină un surplus de secreţie de lăptişor de matcă, populaţia stupului crescând mai repede.

Coloniile care primesc hrană suplimentară de stimulare cresc larve mai bine dezvoltate iar în cazul în care coloniile sunt crescătoare de mătci, hrănirile suplimentare fac ca mătcile ieşite să fie mai grele decât cele ieşite din coloniile nehrănite. În general hrănirea de stimulare se începe cu 50 de zile înaintea apariţiei marelui cules, numai după ce s-a efectuat hrănirea de necesitate (în cazul lipsei proviziilor).

d) stimularea în natură

Cu sirop de miere sau zahăr – la circa 150-200 m de stupină – dă rezultate spectaculoase cu condiţia ca siropul să nu fie prea concentrat pentru a nu genera furtişag în stupină. Trebuie făcută cu multă prudenţă, spre seară, numai după stabilizarea vremii, începându-se cu cantităţi mai reduse în raport de puterea fiecărei colonii şi extinderea cuibului, fără a se depăşi 250-300 ml pentru fiecare colonie (pentru a fi consumat în totalitate de puiet). Hrănirea se execută în mai multe feluri prin:

e) stimulare prin descăpăcirea fagurilor

Spre deosebire de descăpăcirea care se face toamna când pot fi descăpăciţi şi 2-3 faguri pe întreaga suprafaţă, primăvara se descăpăcesc doar 2-3 dm2 din 4 în 4 zile (dincolo de diafragmă sau lângă cuib).

f) stimulare cu sirop în faguri

Siropul este turnat printr-o strecurătoare cu găuri fine, deasupra fagurelui ţinut orizontal. Fagurii pot fi umpluţi şi cu un pulverizator.

g) stimulare în hrănitoare sau prin pulverizare

Ca hrănitoare pot fi folosite şi borcanele legate la gură cu tifon dublu. Orice hrănire de stimulare este bine să se facă folosind la prepararea siropurilor infuzii de plante medicinale şi sucuri de plante cu acţiune fitocidă. Siropul, este bine a fi preparat cu infuzii de ceaiuri (1:1) + 2 linguriţe miere la litru sirop, adăugând şi 25 g suc de ceapă (prelungind viaţa albinelor cu aproximativ 80-90 zile).

h) stimularea cu lapte integral

Pe timpul primăverii se poate administra şi sirop pe bază de lapte care dă rezultate bune

folosind formula următoare: se încălzeşte 1 litru lapte până aproape de fierbere (60 oC) fără să clocotească; atunci se pune pe încetul zahăr amestecând bine până se dizolvă; când temperatura atinge 40 0C se oferă albinelor câte 50 ml, mărind cu încetul doza zilnică până la 300 ml. Când în loc de zahăr se foloseşte miere rezultatele sunt şi mai bune (1 litru lapte integral proaspăt se fierbe cu 1 litru de apă; când s-a răcit până la 30 0C se adaugă 1 litru de miere (1,450 kg) şi se dă în porţii de 250 g la 2 zile. În siropul cu lapte nu se administrează oţet.

i) stimularea de atracţie

Este hrănirea folosită pe timpul verii, atunci când vrem să facem extracţie şi în natură nu se mai găseşte cules. Pentru aceasta albinele sunt atrase la 4-500 m de stupină cu un sirop slab concentrat, mult asemănător cu nectarul (cu o concentraţie sub 40%), administrat în adăpători.

11.11.2. Hrănirea medicamentoasă

Se va face cu mare atenţie, după o prealabilă analiză pentru a şti cu precizie ce boală trebuie să tratăm. În cazul nosemozei, spre exemplu, trebuie să intervenim şi cu substanţe proteice şi ceaiuri cu sucuri de legume (suc de usturoi, ceapă şi vitamine, siropul nedepăşind 40 0C).

Se vor lua măsuri ca orice tratament care se face albinelor cu sulfamide sau antibiotice să se termine cu cel puţin o lună înaintea culesului principal, pentru ca albinele să aibă timp să consume integral tratamentul medicamentos. De asemenea, pe timpul culesului nu trebuie să se facă tratamente contra paraziţilor cu substanţe puternic volatile ca: naftalină, acid fenic, sulf, timol etc., mierea din faguri absorbind cu uşurinţă aceste mirosuri care rămân în ea şi după extracţie încât o fac improprie consumului.

11.12. Hrănitoare

a) Exterioare

Stimularea în natură cu miere diluată sau zahăr (diluate 40%) se poate face, cu condiţia ca hrana să fie pusă la 100-150 m de stupină, peste sirop punându-se plutitoare care să prevină înecarea albinelor. Siropul nu trebuie să fie prea dens pentru a nu determina albinele la furtişag. Operaţia se va face la ore fixe şi mai per seară, când albinele din alte stupine s-au retras spre casă. Coloniile slabe care nu pot valorifica acest cules vor fi ajutate cu faguri cu provizii luaţi din familiile puternice după depozitarea siropului. În cazul când serile sunt reci siropul va fi administrat mai devreme şi în cantitate mai mică, pentru ca albinele să aibă timp să preia siropul înainte de venirea frigului.

b) Hrănitorul tip Jordan

Este compus dintr-un jgheab lung de 97 cm, larg şi înalt de 2 cm făcut din tablă, acoperit cu un geam de sticlă sau material plastic. La unul din capete, jgheabul are o porţiune pătrată mai lată ca să poată încăpea gura unei damigene de 5 litri, porţiune acoperită cu un capac de tablă cu deschiderea diametrului gurii damigenei. Sub damigeana răsturnată cu fundul în sus, se găseşte un prag de 1 cm din 2 foiţe de tablă lipite pe muchie, pe care se reazemă (figura de la pag. 216 ABC… vol. I). Lichidul din damigeană va curge în jgheab numai la înălţimea acestui prag, care are înălţimea de 1 cm, şi numai atunci când albinele sug lichidul, presiunea de la exterior îngăduind nivelului din damigeană să coboare pe măsura consumului din jgheab. Albinele iau hrana prin 240 de orificii a câte 1 mm făcute în pereţii jgheabului de-a lungul său, distanţate la 7 mm una de cealaltă, fără a intra în contact cu suprafaţa lichidului din jgheab. În felul acesta ele pot consuma 1 litru de hrană în 3 ore, cu o damigeană de 5 litri hrănind 50 de stupi pe zi.

12. I.

 

12.1. Ianuarie

12.2. Identificarea mătcii

12.3. Ierarhizarea muncii la albine

12.4. Iernarea albinelor

12.5. Iernarea mătcilor

   

12.6. Influenţa condiţiilor de mediu

12.6.1. Situaţia atmosferică

12.6.2. Starea familiei de albine care primeşte matca

12.7. Insecte albinivore

12.8. Intestinul gros al albinei

12.9. Intestinul subţire

12.10. Intoxicaţiile albinelor

12.10.1. Alimentare

de origine umană

cu substanţe chimice

cu substanţe medica-mentoase

de origine naturală

cu polen toxic

cu nectar toxic

12.10.2. Măsurile de combatere

Directe

Indirecte

12.11. Introducerea mătcilor noi

1. Sub formă de botcă căpăcită

a. cu orfanizare

b. fără orfanizare

2. Sub forma mătcilor virgine

Măsuri de precauţie

3. Sub forma mătcii împierecheate

Reguli de acceptare

Metode directe

Metode indirecte

Metode mixte

12.12. Inventarul apicol

12.13. Inversarea corpurilor

12.14. Invertaza

12.15. Iunie-iulie

12.16. Izgonitor Porter

12.17. Izolarea botcilor

12.18. Izolatorul de matcă

 

12.1. Ianuarie

Coloniile care duc lipsă de provizii sunt ajutate cu miere cristalizată pusă în pungi de plastic deasupra ramelor de cuib, direct deasupra ghemului. În zilele călduroase se va nota la fiecare colonie dacă şi-a făcut zborul de curăţire şi intensitatea acestui zbor, dacă prezintă semne de diaree etc.

Dacă se observă umiditate crescută în stupi se înlocuiesc perniţele umede cu altele uscate.

Acum este timpul cel mai indicat pentru extracţia păsturii din fagurii vechi şi negri păstraţi la rezervă. Pentru aceasta se alege o zi friguroasă când fagurii sunt îngheţaţi şi sfărâmicioşi. Cu un cuţit bine ascuţit şi încălzit se taie celulele fagurilor până la peretele intermediar, baza celulelor rămânând intactă. Frecând între palme celulele cu păstură acestea se vor desprinde uşor de păstura întărită în forme prismatice hexagonale. După vânturare păstura va rămâne curată. Păstura obţinută se va trece printr-o maşină de tocat carne punându-se în borcane de 3-5 kg, pentru izolare turnând miere lichidă.

Se supraveghează stupii pentru a nu fi atacaţi de ciocănitori, se fac mici reparaţii la stupi, se curăţă urdinişurile de gheaţă (folosind apa fierbinte), se fac cursuri de perfecţionare.

12.2. Identificarea mătcii

Este o operaţie destul de dificilă luând uneori mult timp apicultorului. Dacă la deschiderea fără zgomot şi fum a stupului vom observa, din care spaţiu a zburat drept în sus prima albină – mai mult sau mai puţin ameţitor – iar apoi vom îndepărta încet fagurii până la acel spaţiu, vom afla în majoritatea cazurilor matca, pe unul din fagurii învecinaţi cu spaţiul respectiv.

În cazurile în care matca nu poate fi găsită şi găsirea ei este esenţială pentru lucrarea pe care vrem să o facem, vom proceda în felul următor:

  • Deasupra stupului se aşează un magazin de recoltă cu fagurii ceva mai răsfiraţi, acoperindu-l cu podişorul stupului; pe urdiniş se va da abundent fum concomitent cu ciocănirea pereţilor laterali ai stupului; se ridică încet magazinul în care albinele şi matca s-au refugiat şi se introduce o gratie Hannemann; prin orificiul de hrănit al podişorului se dă fum pentru gonirea albinei în corpul de jos; în corpul de sus vor rămâne trântorii şi matca care va fi prinsă în tubul de sticlă.

  • O altă metodă necesită folosirea unui cearşaf care se întinde în faţa urdinişului, care acoperă şi scândura de zbor; se scot pe rând fagurii cu albina acoperitoare care se mătură cu peria pe cearşaf, urmărind cu ochii grupul celor căzute, matca putând fi uşor recunoscută şi prinsă în tubul de sticlă.

  • În alte ţări, în vopseaua cu care se marchează mătcile se pune o infimă cantitate de izotopi radioactivi, matca putând fi uşor identificată cu ajutorul unui dispozitiv de tip Geiger.

12.3. Ierarhizarea muncii la albine

Este diversă, răspunzând tuturor nevoilor interne ale cuibului:

– curăţarea celulelor şi încălzirea cuibului (primele 2 zile),

– hrănirea larvelor şi a mătcii (primele 2 zile),

– primirea şi depozitarea nectarului şi a polenului (de la 3 la 11 zile – doici),

– clăditul fagurilor (de la 11 la 16 zile – cerese),

– ventilatul şi apărarea cuibului (de la 16 la 20 de zile),

– transportul apei şi al nectarului, propolisului, etc. (de la 20 la 35 de zile).

12.4. Iernarea albinelor

Este una din cele mai importante lucrări ale apicultorului, după felul iernării depinzând rezultatele anului următor. Pregătirile de iernare trebuie începute devreme (la sfârşitul lunii iulie) prin completarea rezervelor de hrană şi prin stimulare (în lipsa culesurilor de întreţinere).

Buna iernare este condiţionată de:

  • numărul albinelor intrate la iernat;

  • calitatea fagurilor de iernare (trebuie să fie ceva mai vechi – de 2 ani – căci aceştia păstrează mai bine căldura decât cei construiţi în anul curent, între faguri lăsându-se un spaţiu ceva mai larg – cca 13 mm – pentru ca numărul albinelor pe un interval să fie mai mare);

  • calitatea mătcilor (mortalitatea acestora peste iarnă este următoarea: cele de 1 an – 2 %, cele de 2 ani – 2,9 %, cele de 3 ani – 10%);

  • tinereţea albinelor, albinele eclozionate în toamnă fiind cele mai apte să lupte cu rigorile iernii (întrucât nu au participat la hrănirea puietului, glandele lor intestinale secretând mai multă catalază, capabilă să neutralizeze reziduurile etc.), hrănind mai mult puiet în primăvară datorită corpului gras bine întreţinut etc.;

  • repartizarea corespunzătoare a hranei pe faguri şi calitatea acesteia (ramele cu păstură nu vor fi puse niciodată la marginea cuibului, căci acolo pot mucegăi);

  • aerisirea şi umiditatea corespunzătoare, mai ales primăvara şi toamna (urdinişul fiind deschis mai mult, având montate gratii contra şoarecilor);

  • folosirea diafragmelor etanşe (preîntâmpină formarea şi condensarea vaporilor, păstrând o atmosferă uscată şi sănătoasă în stupi);

  • asigurarea liniştii corespunzătoare (zgomotele, trepidaţiile etc. determinând un consum mărit şi neliniştirea albinelor);

  • proporţionarea corespunzătoare a spaţiului de iernare (coloniile lăsate pe un spaţiu prea mare suferind de frig şi umezeală, determină un consum sporit de hrană în detrimentul sănătăţii albinelor).

La aşezarea cuibului pentru iernare vor fi folosite doar două treimi din numărul ramelor găsite ocupate în octombrie. În condiţiile specifice ţării noastre iernarea cea mai bună se face afară, chiar în iernile geroase, cu condiţia ca stupii să fie puternici, cu hrană îndestulătoare şi de bună calitate, feriţi de vânturi şi bine adăpostiţi la exterior şi în interior.

12.5. Iernarea mătcilor

Iernarea mătcilor disponibile (ce prisosesc) se poate face în stupi special amenajaţi, denumiţi pepinieri, fie în afara ghemului (nerecomandată). Mătcile de rezervă pot fi iernate şi pe 3 rame, în nuclee buzunar, lângă coloniile da bază., sau deasupra unei colonii foarte puternice, ca nuclee mari sau mijlocii, mai ales dacă podişorul separator este din placaj subţire sau pânză metalică. De asemenea, iernarea a câte 3 nuclee mici de împerechere tip Fota, aşezate într-un magazin de recoltă peste cuibul unei colonii foarte puternice, poate da rezultate mulţumitoare.

12.6. Influenţa condiţiilor de mediu

Este preferabil a se introduce mătcile mai întâi în nuclee, şi după ce mătcile şi-au început activitatea normală pot fi introduse şi în coloniile normale, orfanizate cu 2-3 ore înainte, cea mai recomandată perioadă a zilei fiind spre seara, când nucleul se unifică cel mai uşor cu FAB. Primăvara devreme, în timpul culesurilor abundente sau toamna foarte târziu mătcile sunt foarte bine primite, chiar şi fără orfanizare.

12.6.1. Situaţia atmosferică

Factori nefavorabili:

  • secetă prelungită,

  • vânt puternic,

  • nor,

  • ploaie etc.

12.6.2. Starea familiei de albine care primeşte matca

Prezenţa puietului căpăcit, preponderenţa albinelor tinere, lipsa puietului de orice fel (după o orfanizare de 2-3 ore) ş. a. favorizează acceptarea mătcii. Orfanizarea îndelungată (5-6 zile), prezenţa albinelor bătrâne, a puietului larvar, bezmeticirea, îngreuiază sau fac chiar imposibilă acceptarea mătcii.

12.7. Insecte albinivore

D – Insecte

12.8. Intestinul gros al albinei

Din procesul digestiei rămân reziduuri nefolositoare care sunt filtrate de tubii malpighieni (rinichii albinei) şi trecute în punga rectală de unde sunt eliminate prin orificiul anal. Iarna, albina acumulează în punga rectală toate resturile alimentare, greutatea reziduurilor reprezentând până la 46% din greutatea corporală a albinei. În punga rectală apa reziduurilor este eliminată cu ajutorul papilelor rectale iar neutralizarea alterării se face cu ajutorul a 6 glande rectale, care produc catalaza. Cu cât glandele rectale vor produce mai multă catalază, cu atât iernarea va decurge în condiţii mai bune. Secreţia lor este mai intensă la albinele tinere care nu au apucat să-şi facă zborul de curăţire înainte de a intra la iernat.

12.9. Intestinul subţire

La albine intestinul subţire este stomacul.

12.10. Intoxicaţiile albinelor

12.10.1. Alimentare

Polenul, nectarul şi mierea de mană pot fi uneori toxice. De asemenea, multe micoze, datorită ciupercilor duc al intoxicaţia albinelor prin substanţele toxice pe care le elaborează. Boveria bassiana sau Spicaria farinosa sunt tot atât de toxice ca şi ciupercile Aspergillus flavus care provoacă împietrirea puietului.

12.10.1.1. De origine umană:

i) cu substanţe chimice:
Acestea au loc cu predilecţie în apropierea combinatelor industriale (cele care
prelucrează minereuri feroase cum sunt cele de la Hunedoara şi Reşiţa, fabricile de ciment, cărămidă, sticlă, centralele termoelectrice care ard cărbuni de calitate inferioară, cele care prelucrează minereuri de cupru sau plumb, pe o rază de 3 km în jur, mai ales atunci când furnalele combinatelor nu au montate filtre de calitate.

Cele mai grave intoxicaţii cu substanţe chimice (fungicide, acaricide, insecticide şi erbicide combinate uneori cu arsenic, fosfor, clor, sulf etc.) au loc atunci când se tratează culturile, livezile şi pădurile cu anumite insecticide contra dăunătorilor, fără să ia măsurile de prevenire legale. În astfel de ocazii, coloniile cele mai puternice au pierderile cele mai mari (din cele puternice pier 68%, din cele mijlocii 22%, iar din cele slabe 10%). Cele mai primejdioase sunt tratamentele care au în componenţă arsenic, fosfor, bariu şi mai ales cele din combinaţia fosforului cu clorul. Substanţele foarte toxice sunt: aldrinul, hexatoxul (HCH cu o remanenţă de 4-5 zile) şi Detox 25 (cu o remanenţă de 25 de zile). Mai puţin toxic este DDT sub formă de Detox 5%.

Remanenţa substanţelor fitosanitare folosite la combaterea dăunătorilor este variabilă. Erbicidele, spre exemplu, au o remanenţă de 5-6 ore, alte substanţe toxice au o remanenţă ce variază între 8 şi 25 de zile. În astfel de situaţii se impune mutarea stupilor la cel puţin 8 km. Dacă, la 2-3 zile de la transport a survenit un timp cu ploi abundente, urmat de soare şi căldură, albinele pot fi readuse pe vechea vatră.

Simptomele intoxicaţiilor chimice la albine:

  • salturi incoerente,

  • căderea perişorilor,

  • mărirea intestinului gros de 2-3 ori,

  • alergări în toate direcţiile,

  • tremurături ale aripilor,

  • ridicarea abdomenului şi masarea cu picioarele de dinapoi,

  • culcarea pe spate şi mişcarea neregulată a picioarelor,

  • umezirea abundentă (datorată defecărilor dese şi vomitării),

  • anchilozarea şi moartea.

Prevenirea intoxicaţiilor

a) măsuri indirecte:

  • folosirea fungicidelor selective, cu o acţiune rapidă şi cât mai de scurtă durată,

  • pulverizări pe timp de noapte sub formă de aerosoli,

  • avioanele ce fac stropiri să zboare cât mai jos (la 5 m deasupra culturilor) şi la o viteză a vântului de cel mult 5 m / s,

  • tratamentele cu substanţe toxice să fie preparate în emulsii repulsive (cu uleiuri minerale, creolină, eter sulfurat etc.), care pulverizate se usucă repede prezentând pentru albine un pericol mai redus,

  • tratamentele să nu se facă ziua la amiază sau dimineaţa prea devreme, preferându-se aplicarea lor între orele 18-23, tratamentele de noapte fiind cele mai recomandabile (având şi un efect masiv pentru dăunători),

  • acolo unde este cazul, să se facă tratamente de toamnă, ca să se distrugă primele generaţii de dăunători înainte ca ei să-şi depună ouăle pentru primăvară,

  • să se evite aplicarea tratamentelor pe timp răcoros şi ploios, căci pe lângă faptul că dăunătorii stau ascunşi (fiind mai puţin atacaţi), remanenţa substanţelor toxice se menţine la un nivel înalt,

  • să se folosească mijloace microbiologice de combatere

b) măsuri directe:

  • anunţarea în scris a primăriilor pe raza căror se află stupina, specificând locul şi adresa unde putem fi găsiţi, în caz de tratamente, pentru a fi anunţaţi,

  • transportarea stupilor la 7 km de cultura tratată,

  • închiderea stupilor pe timpul tratamentelor.

ii) cu substanţe medicamentoase

Dozele de antibiotice administrate în exces distrug flora intestinală şi deschid larg poarta microbilor şi a ciupercilor primejdioase, provocând intoxicaţii grave. De aceea, în cazul necesităţii folosirii lor trebuie să ştim cu precizie ce boală tratăm şi să respectăm cu stricteţe dozele indicate de prospect. Folosirea sulfatiazolului, sulfaguanidinei şi nosemakului în exces, duce la grave intoxicaţii nu numai la albine ci şi la puiet.

12.10.1.2. De origine naturală

Sunt provocate de:

  • polen toxic;

  • nectar toxic sau

  • mierea de mană.

Tratamentul se face cu sirop curativ.

i) cu polen toxic

Polenul produce intoxicaţii când provine de la plantele cunoscute ca toxice (familia Ranunculaceelor: floarea broştească, piciorul cocoşului, bulbucii, omagul, nemţişorii de câmp, degeţelul roşu) sau de la altele al căror polen supus unor factori atmosferici îşi modifică compuşii devenind toxic. Boala de mai este consecinţa acestor intoxicaţii, mai ales când plantele menţionate se află în masiv. Din a doua categorie fac parte: ceapa de sămânţă (în anii secetoşi), tutunul (în cazul excesului de umiditate), tisa, castanul sălbatic (la ploi abundente), teiul argintiu (la călduri prea mari în timpul înfloririi). Boala de mai este consecinţa unor astfel de intoxicaţii alimentare.

ii) cu nectar toxic

Când nectarul este produs de smirdar, Rododendron, sau laur de munte, poate deveni şi el toxic uneori. Mierea de mană deşi este excelentă pentru consumul uman, atunci când este lăsată în stupi peste iarnă, ca hrană exclusivă dă intoxicaţii grave, datorită conţinutului bogat în săruri minerale.

Simptomele intoxicaţiilor naturale

  • abdomen balonat şi lucios,

  • agitaţie,

  • incapacitate de zbor,

  • paralizii,

  • cadavrele au miros puternic de putreziciune,

  • diaree (în cazul intoxicării cu miere de mană).

Toxicoza zahărului

Este o intoxicaţie care apare atunci când albinele sunt nevoite să culeagă şi să aducă în stup nectar cu o proporţie redusă de zahăr (în anii secetoşi). Hrănindu-se cu acest zahăr sărac, hemolimfa nu mai conţine elementul energetic necesar zborului, care este glucoza. Când albina pleacă la cules, glucoza din hemolimfă se epuizează, şi ea se foloseşte de rezerva de glicogen, care dacă este consumată duce la intoxicaţia sângelui şi moartea insectei. Prevenire şi combaterea se face prin hrănirea energetico-plastică.

12.10.1. Măsurile de combatere

a) directe

Prevenire şi combatere

  • renunţarea la efectuarea pastoralului la masivele unor astfel de plante, arbori sau arbuşti;

  • în cazul stupinelor staţionare se vor cultiva în apropierea stupinei plante entomofile (facelia, muştar, sulfină albă etc.), a căror înflorire să coincidă cu cea a produselor toxice;

  • analiza mierii pentru a preveni lăsarea în stupi a mierii de mană;

  • tratarea cu penicilină (200.000 U.I. la litru sirop) oferită în sirop puţin acidulat.

Stupii se ţin de obicei închişi dar, în condiţii cu totul speciale, albinele pot fi atrase de apicultor cu ajutorul administrării unui sirop parfumat cu esenţă de melisă, garoafă etc., dat la 4-5 dimineaţa în stupi câte 100-150 g în intervalele dintre rame, pentru formarea reflexului condiţionat de cules. Zburând afară din stupină, ele vor găsi uşor adăpătorul din care curge în picături dese acelaşi sirop şi vor renunţa la culesul din câmp din ziua precedentă, reţinându-le în prisacă 2-3 zile, cu condiţia ca adăpătorul să fie alimentat permanent cu sirop. Există totuşi riscul ca albinele să aducă polen toxic!

b) Indirecte

  • aplicarea unor fungicide sau insecticide selective (Toxafen, Malipax etc.);

  • înlocuirea pulverizării date ca aerosoli, imitând ceaţa, prin pulverizarea dată pe timpul nopţii;

  • avioanele care aplică tratamentul să zboare la cel mult 5 m deasupra culturilor pentru a se preveni risipirea materialelor pe terenurile vecine, neinfectate de dăunători;

  • tratamentele să nu se aplice atunci când vântul suflă cu o viteză mai mare de 5 m/s;

  • să se aplice tratamentele cu substanţe toxice în emulsii cu substanţe repulsive pentru albine (uleiuri minerale, creolină, eter sulfurat etc.), care odată pulverizate se usucă repede şi reprezintă un pericol mai redus pentru albine;

  • să se folosească substanţe toxice granulate care nu intoxică albinele;

  • substanţele toxice să aibă o acţiune cât mai rapidă şi cât mai scurtă ca durată;

  • tratamentele să nu se execute dimineaţa sau la amiază ci între orele 18-23 sau cel mai bine pe timpul nopţii;

  • acolo unde este cazul să se facă tratamente de toamnă, ca să se distrugă primele generaţii de dăunători înainte ca aceştia să-şi depună ouăle pentru primăvară;

  • să se evite aplicarea tratamentelor pe timp răcoros şi ploios deoarece atunci dăunătorii stau ascunşi şi sunt mai puţin afectaţi, deşi remanenţa substanţelor toxice se menţine la un nivel înalt;

  • să se folosească mijloace microbiologice folosind insecte parazitare şi entomofage a dăunătorilor etc.

  • Măsuri directe

  • primăriile pe raza cărora se află stupina trebuie anunţate odată cu sosirea în localitate, indicându-se adresa la care putem fi anunţaţi în cazul efectuării tratamentelor;

  • anunţul se va face şi la sediul unităţilor agricole din raza de zbor a coloniilor de albine;

  • în caz de tratament stupii se vor transporta la cel puţin 7-8 km de cultura tratată;

  • în cazul în care remanenţa tratamentului este de scurtă durată stupii se pot închide, fără a se transporta pe o altă vatră, luându-se măsurile de rigoare (închizând urdinişurile, mărind spaţiul cu ajutorul unui cat gol, montând hrănitoare cu apă, sitele de ventilaţie, asigurând întunericul înăuntrul stupilor etc.);

  • în SUA apicultori folosesc saci largi cu care învelesc stupii mari lăsând în faţa stupului pânza la o distanţă de 30 cm, udând des pânza pe partea din faţă pentru a păstra răcoare, stupii putând fi lăsaţi astfel timp de maximum 2 zile;

  • dacă în stup nu există hrană, la închidere se vor pune 1-2 faguri cu sirop dens de zahăr 1/1, turnat în celulele goale ale unui fagure;

  • coloniile care închise fiind manifestă o mare nelinişte, deşi au apă din belşug, vor fi deschise chiar dacă va exista riscul pierderii unei părţi din culegătoare, prin intoxicare, altfel vor pieri în întregime cu puiet cu tot;

  • coloniile închise vor fi alimentate cu apă rece;

  • la 2-3 ore după terminarea tratamentului, scândurile de zbor şi pereţii frontali ai stupilor vor fi spălaţi bine cu săpun şi sodă;

  • seara urdinişurile se deschid şi se vor închide spre dimineaţă, albinele de pe pereţi fiind pulverizate cu apă;

  • dacă simptomele intoxicării apar fără ca apicultorul să fi fost anunţat la timp, o primă măsură este îndepărtarea imediată a fagurilor cu polen pentru a salva albinele doici şi puietul;

  • în cazul în care se face un tratament la o cultură necercetată de albine, aflată la cel puţin 2 km, iar acestea sunt obişnuite către o altă sursă de cules, stupii nu se vor mai închide

12.11. Introducerea mătcilor noi

Operaţia se poate face utilizând o botcă selecţionată căpăcită, o matcă virgină (metodă care dă rezultate de multe ori negative), sau o matcă gata împerecheată (cea mai recomandabilă). Atunci când se introduce o nouă regină într-un stup, chiar dacă colonia este orfană, fără anumite precauţii albinele omoară de regulă regina străină. Introducerea se face de obicei plasând regina într-o cuşcă prevăzută la ieşire cu o anumită cantitate de pastă de zahăr candi. După câteva ore (câteodată 1-2 zile) albinele consumă pasta şi eliberează regina care, între timp a fost hrănită de albine prin sita cuştii, făcându-se schimbul de feromoni necesari pentru acceptarea ei de către albine.

1. Sub formă de botcă căpăcită

a. cu orfanizare

Colonia orfană este lăsată să-şi facă botci pe care le căpăceşte (cel puţin 6 zile de la orfanizare). Stricăm botcile şi ridicăm lăptişorul din ele şi altoim o botcă selecţionată din care urmează să eclozioneze în cel mult 2 zile o matcă. Botca se altoieşte cu manşon de protecţie. Operaţia reuşeşte dacă se face după terminarea culesului principal sau când acesta e spre sfârşit.

b. fără orfanizare

Operaţia reuşeşte dacă se face în plin cules, botca punându-se sus, în corpul al doilea al stupului vertical aşa cum s-a arătat la altoire. Rezultate foarte bune se obţin la stupii verticali utilizând următoarea metodă:

  • se scot din cuib 2 faguri cu puiet necăpăcit cu albină şi se pun în corpul al doilea, separat de cel de jos cu o gratie Hannemann pentru ca matca să nu urce sus;

  • se altoieşte botca între cei 2 faguri.

Albinele o acceptă întotdeauna. Metoda poate fi aplicată şi la stupul orizontal, cu condiţia folosirii gratiei separatoare punând botca în aceleaşi condiţii, dincolo de gratie.

2. Sub forma mătcilor virgine

Este o operaţie grea dar, în cazul în care se iau unele măsuri de precauţie poate fi îndeplinită cu succes.

Măsuri de precauţie

  • să se cunoască cu precizie data eclozionării;

  • matca se va ţine într-o colivie, fără hrană 15-20 minute înainte de introducere;

  • albinele rămase fără matcă să fie preocupate de un cules aparent (prin hrăniri stimulente).

3. Sub forma mătcii împerecheate

Reguli de acceptare

  • Niciodată nu se va da unei colonii o matcă însoţită de albinele însoţitoare care au îngrijit-o până atunci în colonia de expediţie;

  • Colivia de introducere se va opări (eliminând posibilitatea iritării mătcii, transmiterii bolilor şi mirosurilor mătcilor anterioare).

  • Marcarea mătcii se va face întotdeauna înaintea introducerii în noua colonie, căci mirosul acetonei şi al mâinii stuparului displac albinelor gazdă.

  • La scoaterea mătcii vechi cât şi la introducerea celei noi, să nu se folosească fumul, care de obicei neliniştesc mătcile (se agită determinând în întreaga colonie o stare de agitaţie). Dacă este neapărată nevoie se va folosi un pulverizator cu apă.

  • Pe faguri nu trebuie să existe botci, indiferent de stadiul lor. Dacă sunt, vor fi distruse introducerea mătcii amânându-se cu 2-3 ore (colonia începând să se simtă orfană). Se recomandă chiar ridicarea provizorie a fagurilor cu puiet deschis, fără albina acoperitoare, dându-i spre îngrijire până la acceptare familiilor puternice.

  • Controlul acceptării mătcii se va face după o săptămână (altfel există riscul omorârii mătcii acceptate).

  • Pentru verificare se va folosi vestibulul de control.

  • Acceptarea mătcilor este uşurată de existenţa în colonie doar a albinelor tinere.

  • Dacă în colonie există şi albine bătrâne, lipseşte culesul şi există tendinţă spre furtişag, acceptările sunt aproape imposibile, necesitând măsuri cu totul speciale (introducerea pe timpul serii, ţinerea urdinişului micşorat) în vederea eliminării tendinţelor de furtişag şi creării predispoziţiei favorabile prin hrăniri stimulative (cu cel puţin 3 zile înainte şi după acceptare).

  • Stimularea se va face cu cel puţin o oră înainte, altfel, dacă se va face în momentul introducerii mătcii, apariţia hranei va produce o agitaţie care se va transmite şi mătcii îngreuindu-i acceptarea.

  • Cu 2-3 ore înainte, spaţiul de introducere din cuib între 2 rame va fi întotdeauna lărgit la 2,5 cm, acolo adunându-se albinele tinere pentru începerea clăditului.

A. Metode directe

Dau rezultate mai ales pe timpul culesurilor de mare intensitate, cu condiţia folosirii unor mătci împerecheate, iar albinele să nu observe dispariţia mătcilor proprii (orfanizarea durând doar câteva minute).

1. eliberarea prin scuturare în amurg

Matca tânără cu mirosul unificat cu cel al coloniei primitoare (cu 24 ore înainte prin stropire cu apă îndulcită şi parfumată, ori cu un tampon de vată îmbibat cu parfum), după flămânzire (prin introducerea în tubul de sticlă timp de 15-20 minute), este aşezată într-o colivie pentru a o avea la îndemână (pe timpul uniformizării mirosurilor, colivia sterilizată fiind ţinută deasupra ramelor coloniei primitoare). Se amenajează o planşetă în faţa urdinişului (la acelaşi nivel cu scândura de zbor), se scot fagurii coloniei, se ridică matca bătrână, se aşează colivia cu matca tânără, se deschide colivia în vederea eliberării şi se scutură fagurii de albină peste colivia cu matcă, completând cuibul cu fagurii scuturaţi. Albinele vor intra în stup împreună cu matca, care, având acelaşi miros, va fi acceptată.

2. eliberarea pe urdiniş sau deasupra ramelor

Este condiţionată de anumiţi factori:

  • matca să fi activat un timp oarecare într-un nucleu,

  • să fie flămândă şi

  • năclăită cu miere,

  • fiind eliberată pe speteaza fagurelui de pe care s-a ridicat matca sau

  • direct pe urdiniş.

Stupul nu se va deschide cel puţin 7-10 zile, instalând în schimb vestibulul de control.

3. schimbul mătcilor pe fagure

E o metodă practică dar nu trebuie aplicată decât în timpul marilor culesuri, aşezând noua matcă exact pe acelaşi loc unde a fost precedenta, după ce mai întâi mătcile au fost unse bine cu miere groasă, fiind nevoie şi de unificarea mirosurilor (cum s-a arătat mai sus).

4. scăldarea mătcii cu apă

Într-un mic pahar cu apă distilată caldă, afundăm noua matcă retrăgând-o după câteva secunde şi aşezând-o pe speteaza superioară a unei rame de cuib. Scăldarea înlătură pentru moment substanţa de matcă albinele neobservând schimbarea.

5. pulverizarea albinelor şi năclăirea mătcii cu miere

Siropul va fi administrat, în vederea uniformizării mirosurilor, începând cu deschiderea stupului şi chiar în momentul orfanizării şi aşezării noii mătci pe speteaza ramei de pe care s-a ridicat matca veche. Stupul se închide apoi şi se lasă liniştit.

6. introducerea cu nucleul nou format

Este cea mai sigură dintre toate metodele, nucleul fiind format cu 2-3 rame cu miere şi puiet căpăcit în eclozionare, fără albină acoperitoare, fiind ţinut într-o cameră bine încălzită timp de 2 zile. După trecerea celor 2 zile, spre seară, se orfanizează colonia primitoare, şi după o oră se stropeşte albina ambelor unităţi cu sirop parfumat. Fagurii ocupaţi de nucleu sunt aduşi după o oră şi aşezaţi la marginea ultimei rame din stupul gazdă, stând puţin distanţaţi de ultima ramă. A doua zi fagurii se vor apropia definitiv. Metoda este folosită mai ales toamna, când albinele primesc foarte greu mătci noi. La stupul ME, corpul cu matca şi fagurii cu puiet în eclozionare se pot pune deasupra cuibului despărţit cu rama separator. După 48 ore, orfanizăm colonia de jos şi schimbăm rama separator cu pânză dublă, cu una cu pânză simplă, albinele putându-şi transmite substanţa de matcă. La stupul orizontal se poate folosi o diafragmă etanşă, şi un urdiniş alăturat. În noul compartiment vor fi aduşi 4 faguri cu albina acoperitoare şi, după o zi, noua colonie rămasă doar cu albina tânără va primi o matcă în colivie automată prevăzută cu 2 orificii de şerbet. După acceptarea deplină a noii mătci, se înlătură matca bătrână a coloniei învecinate şi diafragma se înalţă de pe fund cu 1 cm. Diafragma va fi ridicată definitiv după 4-5 zile. Această metodă este recomandată a fi folosită la schimbarea tuturor mătcilor bătrâne din coloniile puternice, fiind metoda cea mai sigură posibilă.

7. introducerea mătcii în plic o dată cu albinele coloniei

Vara, pe la orele 18, se ia un plic de hârtie pergament transparentă (nu de celofan), căruia în partea de jos i se fac cu un cui 15-20 orificii prin care albinele nu pot să treacă. Se orfanizează stupul şi se mătură, în plic, o lingură de albine tinere de pe fagurele unde se afla matca ridicată, dacă se poate chiar din cele din jurul ei. Rama se pune la loc, plicul se închide şi se pune undeva la umbră. După 30 de minute, albinele din stup încep să se agite. Introducem matca tânără în plic (fără albine însoţitoare) şi se observă dacă albinele din plic o ling. Dacă vor să o atace, o retragem, reintroducând-o în plic după 15 minute. A doua oară va fi sigur acceptată. Plicul se aduce la urdiniş şi se prinde cu o piuneză sau un cui mic de peretele frontal, astfel încât fundul plicului cu orificiile lui să fie în dreptul urdinişului. În jurul plicului se vor aduna albine ce bat din aripi, semn că şi-au găsit matca. Ele vor roade hârtia şi vor elibera matca care va intra în stup împreună cu albinele.

8. Metoda poloneză de introducere directă

Se bazează pe folosirea mirosului de melisă care este asemănător mătcilor. Se prepară 500 ml sirop în care se adaugă 10 picături de esenţă de melisă. Se dau 250 ml sirop în rama hrănitor a stupului. După consumarea unei părţi de sirop, se ia o matcă tânără (poate fi şi neîmperecheată), se afundă câteva secunde în siropul rămas în pahar şi se aşează pe speteaza superioară a ramei din vecinătatea hrănitorului, unde se toarnă şi restul siropului. Matca este bine primită, se împerechează şi lucrează în acelaşi timp cu matca veche, care după un timp va dispărea.

B. Metode indirecte

Sunt mai sigure şi mai puţin complicate decât cele directe, dar cer folosirea unor dispozitive foarte variate ca formă, denumite colivii, confecţionate din pânză metalică, materiale plastice sau chiar simplă hârtie.

1. Folosirea coliviei tip capac

În primele 24 ore matca va fi apărată de atacul albinelor, după care, apicultorul înlătură micul capac ce acoperă orificiul de ieşire plin cu şerbet sau aplică un căpăcel de fagure artificial perforat. Una dintre cele mai bune colivii este cea dreptunghiulară, tip capac, cu zimţi marginali care se înfig pe fagure, prinzând sub ea matca. Pentru folosirea ei este nevoie să scoatem însă un fagure marginal, făcând astfel loc coliviei ce se va aplica pe fagurele mijlocaş, cuprinzând sub ea celule cu miere, puiet căpăcit şi celule goale. De pe acea porţiune se perie albinele şi, eliberând imediat matca, vom apăsa capacul coliviei ai cărui zimţi marginali se vor înfige pe fagure. Mica gratie Hannemann de pe latura superioară a coliviei rămâne deocamdată închisă cu oblonaşul ei care se va elibera după 24 ore. După alte 24 ore se scoate colivia şi se aranjează la loc stupul. Matca este primită întotdeauna, căci între timp a şi început să ouă sub colivia protectoare, încât albinele o consideră drept a lor. Există însă şi colivii la care nu se mai intervine, singura grijă fiind ca, după 8-10 zile de la introducere, să retragem colivia din cuib.

2. Folosirea pungii de hârtie

Metoda este asemănătoare cu cea a plicului descrisă la metodele directe, cu singura deosebire că odată introdusă matca în ea, punga se răsfrânge la gură, închizând-o şi prinzând-o cu piuneză în interiorul stupului, pe speteaza superioară a unei rame. Rama va fi uşor depărtată de cea vecină, pentru ca nu cumva să fie strivită matca, colonia hrănindu-se înainte şi după introducere. După 8 zile se retrage punga roasă, în care timp matca a început de mult să ouă.

3. Folosirea coliviei automate

Constă în aşezarea acestei colivii între 2 faguri puţin mai distanţaţi, pentru ca în golul format să se adune mai multă albină tânără, care, obişnuit, primeşte mai uşor noile mătci. Eliberarea mătcii se face prin orificiul lung căci cel mic are un mic grătar Hannemann ce nu permite ieşirea mătcii.

4. Mirosul mătcii vechi transmis celei noi

Într-o colivie perfect curată şi opărită cu apă clocotită, se introduce pentru 4-5 ore vechea matcă, care va sta izolată în cuşcă, în propriul ei stup, colivia fiind plasată între 2 rame distanţate la 2,5-3 cm. Scoatem apoi vechea matcă şi o înlocuim cu cea nouă, ţinută flămândă 20-25 de minute în tubul de sticlă. Colivia se pune în acelaşi loc şi i se aplică căpăcelul de ceară perforată. La urdiniş se montează pentru 2-3 zile vestibulul de control.

C. Metode mixte

Metoda 1

Se orfanizează colonia a cărei matcă trebuie schimbată. A 2-a zi, din stupul orfanizat, se iau 25 albine tinere şi 10 trântori, plasându-i într-o cuşcă de expediere prevăzută cu şerbet de zahăr şi miere. Colivia se ţine într-o cameră întunecoasă timp de 30 minute, după care se introduce o matcă fecundată şi marcată, lăsând în întuneric colivia cu matcă, albine şi trântori încă 30 minute, după care este introdusă în stupul orfan şi aşezată pe golul unei rame clăditoare din mijlocul cuibului, aici adunându-se multă albină tânără pentru clădirea făguraşilor. Albinele din interiorul coliviei şi cele din afara ei vor consuma şerbetul şi vor elibera matca. Este singura metodă în care matca este dată cu albine însoţitoare dar, ele sunt din propriul stup iar ridicarea şi închiderea lor nu a durat mai mult de o oră. Dacă şerbetul nu va fi consumat în mai puţin de 24 de ore, albinele însoţitoare vor fi atacate dimpreună cu matca. Rezultate mai bune s-au obţinut atunci când au fost puşi în colivie mai mulţi trântori. Stupul nu se va deschide decât după 7-8 zile.

Metoda 2

Este folosită mai ales spre sfârşitul verii, când culesul este foarte redus. Se ridică din cuib toţi fagurii cu puiet necăpăcit şi cu albina acoperitoare, formând un nucleu buzunar alăturat şi orfan, având urdiniş separat. După 1-2 ore acestui nucleu i se dă o botcă matură gata de eclozionare. După împerecherea mătcii, se orfanizează colonia veche şi se ridică puţin diafragma (1 cm), care se va ridica definitiv după 4-5 zile. Este asemănătoare cu introducerea mătcii cu nucleu nou format descrisă ca metodă directă, procentul acceptării fiind de 100%.

Metoda cu Reginal

Cercetătorul Jordan a pus la punct un preparat care să asigure succesul acceptării mătcilor. Acest preparat se obţine din florile de mac gata înflorit. Se înlătură sepalele florii şi petalele corolei, iar capsulele cu seminţele necoapte, sunt tăiate în felii subţiri care se cântăresc şi se pun într-o sticlă cu deschidere largă, ca cele de lapte, în care se toarnă o cantitate egală de alcool de 96%. Amestecul se păstrează la întuneric 4 săptămâni, agitându-se conţinutul din când în când. Extrasul rezultat se filtrează şi se păstrează la întuneric, într-o sticlă de culoare închisă.

Matca se pune într-o colivie automată, suspendată între două rame. Pasta de zahăr ce umple parţial orificiile coliviei se potriveşte astfel ca matca să fie eliberată în 24 ore. Pe o rondelă de sugativă cu diametrul de 16-20 cm se îmbibă 20 cm3 de Reginal (o lingură normală), sugativa aşezându-se deasupra coloniei, pe stinghiile superioare ale ramelor. Închidem şi acoperim bine stupul. După 4 zile se înlătură colivia automată şi rondela. Mirosul produs de preparat este aşa de puternic, încât devine dominant, mai ales în regiunea unde este colivia de matcă cu preparatul, putând fi simţită de apicultor în prima zi chiar şi la urdinişul stupului. Datorită acestei metode simple şi aproape sigure, apicultorii pot da o matcă împerecheată unei colonii orfane în orice perioadă a anului, metoda putând fi folosită chiar şi în coloniile cu mătci trântoriţe sau bezmetice.

12.12. Inventarul apicol

O – Inventarul apicol

Cel mai bun inventar apicol constă în standardizare (folosirea aceluiaşi tip de stupi, rame, roiniţe, capace, diafragme etc.). Tipul de stup ales se va procura cu toate accesoriile, având grijă să ne procurăm din timp o rezervă de 50-100 de stupi goi cu toate accesoriile pentru formarea familiilor temporare sau ajutătoare permanente.

Ca inventar mărunt este nevoie de 2 afumătoare, 2 lădiţe portabile, 2 ciocane, 2 cleşti, 2 dălţi apicole, 2 ridicătoare de rame, 4 măşti, 4 afumătoare de sulf, rame separatoare din dublă pânză metalică, site de ventilaţie, colectoare de polen, furculiţe apicole, extractor, cuţite de descăpăcit, tavă de descăpăcit, topitor solar, colivii automate de introducere a mătcilor, lampă pentru flambarea stupilor, hrănitoare, adăpător pentru apă, lopată, cazma, topor, ferestrău, lighean de spălat pe mâini, rezervor de apă cu robinet, 2 lăzi pentru depozitat ramele cu miere, pulverizator cu presiune pentru tratamentul cu aerosoli sau umplerea fagurilor cu sirop, faguri artificiali, sârmă galvanizată pentru însârmarea ramelor, rame, perne sau diafragme de polisteren expandat acoperite cu hârtie cerată, dulapuri pentru păstrarea fagurilor de la rezervă în stelaje, separatoare pentru ouatul mătcilor, lădiţe pentru nuclee etc.

Inventarul stupinei trebuie să ţină cont de numărul stupilor, de scopul urmărit de apicultor etc. asigurând din timp materialele de exploatare. Apicultorul începător nu trebuie să pornească dintr-o dată cu o stupină mare, mai ales dacă nu cunoaşte deplin tehnica apicolă.

12.13. Inversarea corpurilor

Acţiune ce constă în inversarea corpurilor de stup în cazul stupilor divizibili. Această acţiune are drept scop crearea spaţiului necesar pentru ponta mătcii permiţând albinelor să-şi dezvolte cuibul pe verticală. Această operaţie de inversare se poate repeta de mai multe fiind indicată şi ca o măsură de prevenire a roitului.

 

12.14. Invertaza

Enzimă a mucoasei intestinale care transformă zaharoza în glucoză şi levuloză.

12.15. Iunie-iulie

La sfîrştul lui mai – începutul lui iunie înfloreşte salcîmul alb, sursa de cules principal. Apicultorii care şi-au pregătit familii puternice, obţin miere marfă. Metode verificate permit ridicarea substanţială a producţiei de miere. Una dintre acestea este întreţinerea a două mătci, ceea ce face ca la cules să lucreze nu o singură matcă, ci două în acelaşi timp. Practic în stupul orizontal, în afara familiei de bază, se mai întreţine o matcă auxiliară – după o diafragmă oarbă (în buzunar). În timpul înfloririi salcîmului matca de rezervă se unifică cu familia de bază, întărind-o pe aceasta cu albinele zburătoare ale roiului şi cu puietul căpăcit, care va ecluziona în timpul culesului principal.

De remarcat, că ponta intensă a mătcii în timpul culesului principal influenţează negativ culesul de miere, întrucît hrănirea unui număr mare de larve reduce activitatea de zbor a albinelor şi măreşte consumul de miere. De aceea asemenea pontă trebuie limitată; în stupii orizontali matca trebuie să se găsească pe 4-5 faguri izolaţi, lîngă care se pune o gratie despărţitoare. Această gratie se foloseşte maximum 12 zile, altfel familia slăbeşte, fapt ce influenţează negativ culesului următor, la floarea soarelui sau la tei.

În stupii multietajaţi şi cei cu patru caturi gratia despărţitoare se plasează între al doilea şi al treilea cat, iar în cei cu două caturi – între primul şi al doilea. O metodă de bază la sporirea culesului (cu pînă la 40-50%) rezidă în introducerea, la timpul oportun, a fagurilor suplimentari (în stupii multietajaţi – caturi suplimentare) pentru prelucrarea nectarului lichid şi depozitarea mierii. Alimentate abundent în timpul culesului de salcîm, secretînd multă ceară, albinele clădesc intens fagurii, de aceea în stupi se introduc periodic rame cu faguri artificiali.

În timpul culesului controlul stupilor se reduce la minimum, pentru a evita deranjarea albinelor. În caz de absolută necesitate, verificarea stupilor se face în a doua jumătate a zilei.

Înainte de a începe extracţia mierii trebuie spălate bine centrifuga şi bidoanele, apoi uscate. În timpul extracţiei vom respecta condiţiile igienico-sanitare obligatorii prelucrării produselor alimentare: vom lucra în halate albe curate, vom folosi vase şi inventar absolut curate şi fără miros. Mierea extrasă se lasă cîteva zile în bidoane tip lapte, ca să se maturizeze şi să se limpezească; în acest timp corpurile străine (bule de aer, bucăţele de ceară etc.) ies la suprafaţă, de unde sînt îndepărtate.

În practica apicolă familiile noi se formează în temei prin roire artificială, metodă care permite stabilirea unor noi termene şi organizarea planificată a lucrărilor. Sarcina apicultorului rezidă în a începe formarea noilor familii pînă la perioada frigurilor naturale ale roirii.

Există cîteva metode de roire artificială. Una dintre ele este următoarea: se trece într-un stup gol de la o familie puternică cu 16-18 intervale şi 9-10 faguri cu puiet, un anumit număr de faguri cu puiet şi cu albine, adică se desparte familia în jumătate. Albinele bătrîne se întorc în stupul lor, iar din cele tinere se formează noua familie, căreia i se dă o matcă fecundată sau o botcă.

Dezvoltarea apiculturii şi ridicarea productivităţii acesteia depind în mare măsură de buna organizare a muncii de selecţie. Criteriile scontate:

  • mătci cu prolificitate mare;

  • rezistenţa sporită la iernare;

  • dezvoltare rapidă primăvara devreme şi vara;

  • rezistenţa la boli;

  • blîndeţe şi tendinţă scăzută de roire.

Pentru a creşte mătci se aleg trei grupe de familii de albine: paterne, materne şi familii doici. În scopul asigurării şi înlocuirii mătcilor bătrîne, formării noilor familii şi pachetelor, apicultorii vor recurge la serviciile crescătorilor de mătci – acestea au rolul reproducerii primare: anual se poate produce pînă la 10 mii mătci împerecheate de rasă carpatină, cu folosirea tehnologiilor moderne. Pentru creşterea mătcilor trebuie folosite larve nu mai mari de o zi.

Există mai multe metode de ataşare a larvelor pentru a fi crescute în familii-doici, toate însă pot fi împărţite în două grupe:

1) larvele se introduc cu celulele, în care au eclozionat;

2) larvele se mută din celule în potiraşe confecţionate din ceară, special pregătite în acest scop.

Dacă se scoate un număr mic de mătci, larvele se dau în celulele cu care au fost luate din familia mamă. Pentru aceasta fagurele cu larve de o zi se taie în fîşii cu un cuţit încălzit. Celula cu larve se încleie cu ceară pe o şipcă de 2×2 cm, care se fixează pe o ramă-suport ce reprezintă o ramă obişnuită de cuib cu trei chingi transversale, distanţate la 5-6 cm una de alta. La o singură dată (pe o ramă) se dau 25-30 de larve.

În luna iunie înfloreşte zmeura (la munte) şi teiul (la câmpie). Transportul la floarea soarelui se organizează la începutul lui iulie. La floarea soarelui stupinele trebuie orânduite pe partea contrară laturii de unde a început în primăvară, distanţa dintre stupine fiind de cel puţin 500 m. La lanurile care au o lăţime mai mare de 1000 de m stupinele se vor aşeza pe toate cele 4 laturi ale lanului, pentru ca albinele să se poată întâlni la mijloc, polenizând astfel întreaga cultură.

Pe timpul căldurilor prea mari stupinele vor fi umbrite. La stupii cu funduri mobile, între corp şi fund vor fi montate 2 pene de lemn ce ţin corpul mai ridicat cu 2 mm, uşurând aerisirea. La stupii orizontali vor fi scoase din margini 2 scândurele de podişor, 5-6 nopţi la rând, dimineaţa punându-se la loc. Aerisirea stupului, ca metodă împotriva roitului, este eficace numai în cazul în care temperatura exterioară la umbră nu depăşeşte 30-32 0C. Dacă ea este mai ridicată, printr-o bogată aerisire se realizează tocmai fenomenul contrar, căci astfel se introduce masiv căldura în stup. În astfel de zile se recomandă umbrirea şi micşorarea urdinişurilor, mărindu-se seara târziu. La stupii ME se poate sparge cuibul, intercalând între cele 2 corpuri cu puiet 1-2 corpuri cu faguri gata clădiţi.

În iunie-iulie, după fiecare extracţie este indicat a se face câte un tratament împotriva Varoozei.

În a doua parte a lunii iulie se începe completarea proviziilor de iernare şi se începe stimularea. În cazurile în care stupina este deplasată la un cules de mană, se retrag din cuib fagurii cu provizii (pentru iernare). După terminarea culesului se extrage toată mierea şi se refac cuiburile cu fagurii cu provizii de la rezervă.

Pentru pregătirea cuiburilor de iernare se controlează toate coloniile, aranjând viitoarele cuiburi numai pe faguri de culoare închisă. Se vor înlătura fagurii rău construiţi şi cu multe celule de trântor. Faurii noi clădiţi în care mătcile au ouat se duc la depozit (nefiind buni de iernare).

Fagurii de la rezervă se stropesc cu apă şi se sulfurează, având grijă ca, în primăvară, înainte de folosire să fie spălaţi.

12.16. Izgonitor Porter

Este un mic aparat pentru îndepărtarea albinelor care înlocuieşte îndepărtarea albinelor prin scuturare simplificând lucrarea scosului ramelor cu miere. Este astfel făcut încât arcurile acţionează numai dacă sunt împinse de către albine de pe o anumită latură a podişorului izgonitor, albinele ieşite de pe acea latură nemaiputând să se întoarcă în magazinul de recoltă.

12.17. Izolarea botcilor

B – izolarea botcilor

 

12.18. Izolatorul de matcă

Este conceput astfel încât izolează matca pe fagurele pe care se află. Este confecţionat din deşeuri de tablă şi plasă de sârmă.

Există şi un izolator format dintr-o casetă metalică cu 2 feţe ocupate cu gratii Herzog sau Hannemann în care încap 3 faguri clădiţi; unul cu puiet căpăcit, unul cu hrană şi altul gata clădit pentru ouatul mătcii. Caseta este închisă de jur împrejur cu plăci de gratie Hannemann, afară de partea superioară pe unde se introduc fagurii şi apoi se ataşează un capac pentru ca matca să fie perfect izolată. Izolatorul astfel echipat se introduce în mijlocul cuibului. Dacă colonia este hrănită stimulent şi este puternică, iar matca din izolator este tânără şi fecundă, începe să ouă chiar din prima zi. Izolatorul este folosit pentru a avea la timp larve de vârstă precisă şi de la familiile recordiste folosite pentru înmulţire.

13. Î.

 

13.1. Împerecherea şi fecundarea mătcii

13.2. Înăbuşirea

13.3. Închiderea stupului

13.4. Închircirea albinelor

 

13.5.Încrucişarea

13.5.1. Încrucişări de absorbţie

13.5.2. Încrucişări de infuzie

13.5.3. Încrucişarea industrială

13.5.4. Încrucişarea pentru crearea de rase noi

13.6.Îngrădirea ouatului mătcii

13.6.1. Izolarea mătcii

13.6.2. Orfanizarea coloniei

13.6.3. Izolarea tip Babici

13.7.Îngrijirea roiurilor

Aranjarea cuibului după prinderea roiului

13.8.Înlocuirea mătcilor

13.8.1. De către albine

13.8.2. De către apicultor

13.8.3. Înlocuirea automată în timpul culesului

13.9.Însuşirile ereditare

 

13.1. Împerecherea şi fecundarea mătcii

Pentru ca o matcă să fie prolifică trebuie să provină din familiile recordiste, să fie crescută în condiţii cu totul deosebite şi să se împerecheze cu trântori de mare valoare.

Împerecherea se face pe timp frumos (peste 18 0C), fără ploaie şi vânt, la 2-3 zile de la ieşirea din botcă, făcând mai înainte zboruri de recunoaştere. Pe timpul pregătirii pentru zborul de împerechere albinele se comportă cu regina aparent agresiv, pentru a o îndemna să plece cât mai repede la zbor, regina făcând – între timp – exerciţii de zbor. Albinele încep din nou să devină binevoitoare cu regina, pe care o hrănesc tot mai des. După 2-3 zile de la primul zbor de recunoaştere regina este pregătită fizic pentru zborul de împerechere. Albinele coloniei bat activ din aripi şi fac un du-te vino dinspre locul mătcii spre urdiniş, zborul obişnuit de împerechere având loc între orele 11-17. dacă împerecherea se face pe timp neprielnic, mătcile sunt puţin prolifice şi trebuie schimbate. Dacă mătcile nu găsesc trântori în zborul lor ajung până la 10-15 km dar, de cele mai multe ori trântorii sunt atraşi din toate părţile, inclusiv cei din propria stupină, căutând să ajungă din urmă matca care se avântă în înălţimi.

Vitalitatea albinelor este asigurată tocmai datorită împerecherii mătcilor cu mai mulţi trântori şi mai ales din stupine diferite. Cei mai buni trântori sunt cei care au împlinit vârsta de 12 zile când devin apţi de zbor. Dacă matca va rămâne neîmperecheată timp de 4-6 săptămâni, după trecerea acestui termen ea va depune ouă nefecundate din care vor ieşi numai trântori, după cum se arată la capitolul Partenogeneza, mătcile respective devenind arhenotoce. Această situaţia poate avea mai multe cauze (mătci cu aripi subdezvoltate, timp nefavorabil zborului pe o perioadă îndelungată, lipsa trântorilor etc.). La câteva zile după împerechere mătcile încep să ouă.

Zborul de împerechere expune mătcile la diverse pericole (păsările insectivore, rătăcirea şi intrarea în alţi stupi etc.). Pentru a determina ieşirea concomitentă a mătcilor neîmperecheate şi a trântorilor crescuţi în coloniile tată, coloniile cu mătci şi cele cu trântori vor fi stimulate din belşug cu sirop călduţ (la temperatura laptelui muls de curând). Când albinele primesc o asemenea stimulare ies afară în număr mare, ca să vadă de unde vine această neaşteptată hrană şi o dată cu ele vor ieşi şi mătcile şi trântorii. Ziua în care se face stimularea trebuie să fie caldă (20-25 oC), luminoasă şi fără vânt. Mătcile împerecheate vor fi retrase din nuclee sau micronuclee, înlocuindu-le pe cele bătrâne sau formând cu ele roi stoloni, FAV, FAP, pachete cu roi la pachet etc.

13.2. Înăbuşirea

Se referă la asfixierea albinelor sau a mătcii (uneori naturală, alteori accidentală). Asfixierea naturală a mătcii este mijlocul obişnuit prin care albinele îşi suprimă matca sau orice altă matcă străină care ar intra în stup.

13.3. Închiderea stupului

Stupul deschis se acoperă cu podişorul, care, fiind ţinut cu ambele mâini de 2 colţuri aşezate în diagonală, va fi uşor tremurat pentru ca albinele aflate pe marginea superioară a pereţilor să intre în stup sau să iasă afară, evitându-se astfel strivirea lor. După aşezarea definitivă a podişorului se pune salteluţa şi capacul.

Închiderea stupilor pe timpul stropirilor cu substanţe fitosanitare se face astfel:

  • cuiburile se lărgesc distanţând ramele la 13-14 mm,

  • capacitatea stupilor se măreşte prin adăugarea de corpuri sau magazine peste cuib,

  • în corpul de sus se montează 2 hrănitoare uluc alimentate tot timpul cu apă rece (consumul unei colonii puternice putând atinge 3-4 litri zilnic),

  • din stupi se scot materialele de protecţie iar podişoarele vor fi înlocuite cu site de ventilaţie cu ochiuri de 2-2,5 mm,

  • urdinişurile se închid complet sau la urdinişuri se montează verande din pânză metalică cu aerisiri mascate, având prevăzut pe scândura de zbor un mic jgheab cu apă ce se alimentează pe deasupra cât mai des (în S.U.A. apicultorii folosesc saci largi cu care învelesc stupii, lăsând în faţa stupului pânza la o distanţă de 30 cm, având grijă ca aceasta să fie udată cât mai des,

  • daca la închidere stupii nu au hrană suficientă vom avea grijă să le oferim sirop dens turnat în 1-2 faguri.,

  • după terminarea tratamentului, la 2-3 ore se spală bine cu săpun şi sodă scândurile de zbor ale stupilor, pereţii frontali şi capacele, mai ales când substanţele toxice au fost date din avion sub formă de prăfuiri prin apropierea stupinei,

  • seara urdinişurile se deschid pentru a fi reînchise în dimineaţa următoare,

  • albinele care stau afară pe peretele frontal sau pe scândura de zbor nu se vor goni cu fum ci vor fi pulverizate cu apă şi îndrumate spre urdiniş cu ajutorul unei perii,

  • când simptomele intoxicaţiei apar fără ca să fim anunţaţi că în împrejurimi se fac stropiri, prima măsura ce se va lua este eliminarea din stup a tuturor fagurilor cu polen..

Coloniile care, închise fiind, manifestă o mare nelinişte deşi au apă destulă, iar în interiorul stupului nu este prea multă lumină, se pot înăbuşi. În această situaţie, decât să piară în întregime cu puiet cu tot, este preferabil să fie deschişi, chiar cu riscul de a pierde prin intoxicaţie o mare parte din culegătoare.

Stupii nu se închid dacă:

  • albinele sunt îndrumate spre o resursă de cules mai atractivă (siropul dat în alimentatorul exterior situat la o oarecare distanţă de stupină), fără să mai zboare spre sursa tratată (siropul parfumat se administrează la 4-5 dimineaţa în adăpătoarele interioare şi concomitent, în adăpătorul exterior),

  • avioanele ce fac stropiri zboară la o distanţă mai mare de 2 km de stupină (oferindu-le albinelor sirop în adăpătorul exterior).

13.4. Închircirea albinelor

Închircirea şi chelirea albinelor este o boală care apare din cauza polenului toxic, albina bolnavă înnegrindu-se şi pierzând părul de pe corp, fiind respinsă la intrarea în stup de albinele sănătoase.

13.5. Încrucişarea

Prin ÎNCRUCIŞARE ca metodă de ameliorare se înţelege împerecherea unui mascul cu o femelă din rase sau specii diferite, produşii obţinuţi fiind numiţi hibrizi. Până în prezent nu se cunosc produşi rezultaţi din încrucişarea albinelor cu o altă specie, încrucişarea dintre rase practicându-se cu scopul de a obţine produşi cu însuşiri valoroase, de a îmbunătăţi o rasa cu altă, sau pentru a crea rase noi.

13.5.1. Încrucişări de absorbţie

Se urmăreşte absorbirea unei rase neproductive, cum a fost cazul cu cea din Israel, care a fost înlocuită cu albina italiană, o rasă cu însuşiri valoroase.

13.5.2. Încrucişări de infuzie

Se folosesc cu scopul de a îmbunătăţi la albinele locale un număr restrâns de însuşiri prin încrucişarea cu o rasă cu însuşiri ameliorate. Aceasta s-a practicat şi la noi neorganizat, înaintea celui de al doilea război mondial, prin încrucişări făcute cu albina italiană.

13.5.3. Încrucişarea industrială

Împerecherea albinei locale cu albine din alte rase pentru a da, în prima generaţie, produşi ce se caracterizează printr-o mare vitalitate şi productivitate. În trecut şi la noi s-au făcut încercări neorganizate de acest fel.

13.5.4. Încrucişarea pentru crearea de rase noi

H – Heterozisul

Se execută numai în cadrul instituţiilor specializate unde împerecherea se face controlat şi pe baza de însămânţării artificiale, necesitând o aparatură adecvată şi un personal specializat. Producerea de mătci de selecţie pe fiecare din zonele apicole se efectuează de către Institutul de Cercetare şi producţie pentru Apicultură în cadrul staţiilor zonale de la Moara Vlăsiei (Ilfov), Tulcea, Măldăreşti (Vâlcea), Cislău (Buzău) Poieni (Iaşi), Stolna (Cluj), Timişoara etc., folosind numai material biologic autohton.

13.6. Îngrădirea ouatului mătcii

Dacă culesul mare este unicul cules sau până la cel de al doilea va trece o perioadă îndelungată, îngrădirea ouatului mătcii este una din măsurile recomandate pentru sporirea producţiei. Acolo unde apicultorul practică apicultura pastorală cuibul trebuie menţinut într-o continuă activitate iar spaţiul permanent lărgit.

Pentru ca limitarea ouatului să dea rezultatele scontate ea trebuie făcută la momentul oportun.

13.6.1. Izolarea mătcii

Matca se izolează cu gratie Hannemann în corpul de jos (la stupii verticali) sau în partea opusă urdinişului (la stupii orizontali), cu toţi fagurii cu puiet necăpăcit şi faguri artificiali.

13.6.2. Orfanizarea coloniei

Cu 10 zile înaintea începerii culesului mare coloniile ce vor beneficia de un singur cules sunt orfanizate, având grijă să asigurăm la fiecare 3-4 zile faguri cu puiet larvar coloniilor orfane, ştiut fiind că „numai o colonie care are puiet necăpăcit, în perioada marelui cules” va activa în deplinătatea forţelor sale.

13.6.3. Izolarea tip Babici

Dintr-o gratie Hannemann se face un cerc cu diametrul de 20 cm, cercul fiind prevăzut pe margini cu o fâşie de tablă colţurată. Matca se izolează în interiorul cercului pe un fagure, lângă care se apropie şi se înfige fagurele vecin. Colţurile cercului pătrund în cei doi faguri vecini, până la fundul celulelor. Poziţia celor doi faguri va fi exact în dreptul urdinişului, în felul acesta matca rămânând o vreme mai îndelungată fără ca albinele să simtă nevoia să o schimbe.

13.7. Îngrijirea roiurilor

În condiţii bune de cules un roi primar ieşit în prima decadă a lunii iunie, poate ajunge să dea un roi în luna august care se numeşte „paroi„.

Cu roiurile secundare lucrurile nu stau la fel. Ele sunt dezavantajate din mai multe puncte de vedere. Pentru a reuşi cu ele e necesar a le furniza prin unire cel puţin 1,5 kg albine urmărind mai întâi împerecherea mătcii. În mod normal ele vor intra mai slabe în iarnă dar cu perspectiva unor producţii mari în anul viitor datorită tinereţii mătcilor. Marele dezavantaj al acestor familii este transmiterea accentuata a însuşirilor de roire, lucru care nu este de dorit într-o stupină modernă.

13.7.1. Aranjarea cuibului după prinderea roiului

La 24 de ore de după instalarea roiului putem verifică prezenţa mătcii şi în cazul roiului primar, începerea ouatului. În lipsă de cules, cel puţin de două ori pe săptămână vom asigura roiurilor 7-800 ml sirop pentru a putea obţine în cel mai scurt timp 5-6 faguri cu puiet, înainte de a începe perioada de criză care se situează la 3 săptămâni de la instalarea roiului, ca urmare a morţii unei parţi din albinele componente şi a lipsei albinelor tinere.

La formarea roiurilor nu se recomandă folosirea fagurilor clădiţi (pot constitui o sursă de infectare), roii fiind prin excelenţă sănătoşi. Albinele bolnave nu roiesc, cu excepţia acelora cu o infestare incipientă de Varroa. De aceea se recomandă ca la câteva zile după prinderea roiului să se facă un tratament cu Varachet.

13.8. Înlocuirea mătcilor

Se face de către albine, sau prin intervenţia stuparului.

13.8.1. De către albine

Înlocuirea făcută de albine poate fi de salvare sau schimbare liniştită (mai ales în situaţiile în care matca nu a fost fecundată suficient ori suferă de o degenerare cauzată de un virus, depunând în cuib puiet neuniform provenind din ouă fecundate şi nefecundate). Numărul botcilor de schimbare liniştită este redus (1-2 botci), acesta fiind indiciul sigur că nu sunt de roire. Larvele luate în creştere pentru înlocuirea liniştită sunt luate în creştere chiar din faza de ou. Coloniile ce-şi schimbă liniştit matca sunt întotdeauna productive, iar mătcile frumoase şi prolifice. Totuşi, sunt inferioare celor provenite dintr-o crescătorie în care se urmăresc îndeaproape problemele de selecţie şi împerecherile cu trântori de rasă. Mătcile înlocuite liniştit în toamnă sunt în mod cert de o valoare mai redusă decât cele selecţionate. Înlocuirea liniştită a mătcii are loc şi atunci când, după o călătorie zbuciumată, matca soseşte în colonia de transport cu însoţitoare puţine sau moarte în timpul drumului şi, deşi este acceptată, va fi înlocuită curând după începerea pontei. Alteori, înlocuirea se datorează greşitelor măsuri luate pentru introducere, matca suferind molestări şi mutilări, fapt ce determină întotdeauna înlocuirea ei. În mod periodic, unele colonii obişnuiesc să-şi schimbe mătcile la 2-3 ani, fără ca să roiască vreodată, aceste colonii fiind denumite anecbalice.

13.8.2. De către apicultor

Folosind diferite metode de introducere, în funcţie de anotimp, evoluţia vremii, factori favorizanţi etc., apicultorul va folosi metoda cea mai adecvată, printre acestea numărându-se şi calicirea.

Cu 2-3 zile înaintea retragerii mătcii tinere împerecheate din nuclee sau stupuşori, în fiecare dintre aceştia se introduce câte o colivie cu matcă, scoasă din coloniile păstrătoare, colivia fiind prevăzută cu 2 orificii pline cu şerbet, astupate cu 2 plăcuţe metalice. În timpul celor 2-3 zile cât ele stau împreună cu matca anterioară, vor împrumuta mirosul micii colonii şi, după retragerea mătcilor din nuclee, scoatem plăcuţele de la orificiile cu şerbet, albinele îndreptându-şi atenţia spre mătcile de la etaj închise în colivie, începând să roadă şerbetul cu zahăr. Rezultate la fel de bune se obţin şi dacă la ridicarea mătcilor împerecheate, vom pune în stupuşori sau nuclee câte o botcă matură protejată lateral, concomitent cu hrănirea abundentă. Uneori este nevoie însă de o orfanizare de 3 zile după care altoim botcile.

13.8.3. Înlocuirea automată în timpul culesului

La ME pe cel puţin 3 corpuri, din corpul a 3-lea se retrag câţiva faguri cu miere, aducând în locul lor, din cuibul de jos (izolat cu gratie), 2 faguri cu puiet căpăcit (cu albina acoperitoare) mărginiţi de 2 faguri cu provizii (unul cu miere, celălalt cu păstură) şi un fagure gol (gata clădit). După eclozionarea albinelor tinere se altoieşte o botcă matură crescută într-o colonie recordistă şi se deschide urdinişul superior, prin care tânăra matcă va ieşi la împerechere. După începerea pontei, corpul de sus va fi folosit ca familie ajutătoare, punându-i un podişor Snellgrove sau se va unifica cu familia de jos, după ridicarea sau suprimarea mătcii bătrâne. Operaţia poate fi repetată, având la un moment dat 2 mătci tinere sub acelaşi acoperiş.

13.9.Însuşirile ereditare

La albine însuşirile ereditare se transmit de la matcă, trântori şi chiar de la întreaga colonie.

Însuşirile recesive

Când unele însuşiri se dezvoltă incomplet le numim recesive dar, se pot dezvolta la generaţiile următoare când sunt întâlnite condiţiile necesare. Când caracterele alelomorfe (cele care se referă la o însuşire specifică) sunt asemănătoare, urmaşii se vor dezvolta în acelaşi sens ca şi părinţii. Atunci când sunt diferite, un singur caracter, cel dominant, se dezvoltă în prima generaţie, iar al doilea caracter, cel recesiv, rămâne în stare latentă, urmând să se dezvolte în generaţiile viitoare.

14. J.

Jaleşul

Este o plantă cultivată pentru calităţile sale melifere şi medicinale. Mai este numită Salvia officinalis. Mierea de jaleş are multe substanţe minerale, producţia fiind de 300 kg miere la ha. Înfloreşte în a doua perioadă a verii, începând din al doilea an.

O specie înrudită este salvia de câmp care creşte prin fâneţe, păşuni uscate, coline aride şi calcaroase, înflorind din iulie până în august. O altă specie Salvia nemorosa este des întâlnită pe marginea drumurilor, a ogoarelor şi prin păşuni, înflorind din iulie până în septembrie, dând o producţie de 200-300 kg la ha.

15. K.

K 79

Preparatul conţine 35 mg chlorodimeform-hydroclorid dizolvat în 50 ml apă îndulcită. Aceasta soluţie se administrează în picături printre rame cu ajutorul unei pipete, de două ori la interval de 7 zile. Prin obiceiul albinelor de a-şi trece hrana de la una la alta, substanţa acaricidă trece în hemolimfa albinelor, de unde o preiau acarienii care, la scurt timp după administrarea preparatului, încep să se desprindă de albine şi să cadă pe fundul stupului, unde sunt colectaţi cu ajutorul unei foi de hârtie unsă cu grăsime.

Deşi preparatul K 79 a dovedit o putere acaricidă ridicată totuşi utilizarea lui nu a fost aprobată din cauza posibilităţilor de poluare a produselor apicole.

Keltane

Deşi are o bună activitate acaricidă, administrarea lui prin stropire pe fiecare ramă în parte este foarte dificilă, tratamentul aplicându-se doar ziua, ceea ce face ca o parte din culegătoare să rămână netratate.

16. L.

 

16.1. Laboratorul stupinei

16.2. Lac pentru interiorul stupilor

16.3. Lampa cu benzină

16.4. Laptele

16.5. Lădiţa portativă

16.6. Lămâiţa

 

16.7. Lăptişorul de matcă

16.7.1. Conservarea lăptişorului

16.7.2. Recoltarea propriu-zisă a lăptişorului

16.7.3. Proprietăţile lăptişorului

16.8. Lărgirea cuibului

16.9. Lărgitorul de celule

16.10. Lecanii şi lachnide

16.11. Limitarea ouatului

16.12. Linia

16.13. Liofilizarea

16.14. Loca

16.15. Locamicinul

16.16. Longevitatea culegătoarelor

16.17. Lotul apicol

16.18. Lotul de prăsilă

16.19. Lucerna

 

16.1. Laboratorul stupinei

Este o cameră absolut necesară pentru stupinele mai mari. Aici se ţin la un loc toate uneltele care se folosesc în apicultură pentru a le avea la îndemână ori de câte ori avem nevoie de ele. Aici reparăm stupii, topim ceara, extragem mierea, păstrăm polenul etc. În laborator se păstrează o perfectă curăţenie şi tot aici trebuie să avem la îndemână o mică farmacie necesară exploatării: sulf, acid acetic, amoniac, apă de Javel, antialergice (fiole de calciu, adrenalină, romergan etc.

Locul trebuie să fie bine aerisit, lipsit de igrasie şi bine luminat.

16.2. Lac pentru interiorul stupilor

Propolisul se spală cu o soluţie slabă de acid sulfuric dizolvat în apă caldă. Se iau apoi 40 g de propolis spălat şi 20 g ceară ce se frământă la cald ca să se omogenizeze, adăugând 80 g ulei de in. Amestecul se reîncălzeşte atunci când se întinde cu o pensulă pe suprafaţa interioară a stupului.

16.3. Lampa cu benzină

Este folosită la flambare, fiind prevăzută cu un dispozitiv de pompare a aerului, pentru a crea în interior o presiune puternică. În acelaşi scop se poate întrebuinţa şi o butelie de aragaz cu dispozitiv de reglare şi arzător de tipul celui de la lampa de benzină.

16.4. Laptele

Poate fi folosit ca înlocuitor de polen în hrănirea de stimulare de primăvară sau la stimularea coloniilor doici în lucrările de creştere a mătcilor.

16.5. Lădiţa portativă

Stupul lădiţă de transport face parte din inventarul stupinei. Este o lădiţă de lucru uşoară, făcută din P.F.L., având o capacitate de 4-8 rame STAS, prevăzută cu mânere şi cu o curea de pus pe umăr, precum şi un capac telescopic, pentru ca nici o albină să nu poată pătrundă înăuntru. Va fi folosită la punerea adăpostirea provizorie a ramelor scoase din stupii ce se controlează, la transportul ramelor cu miere pentru extracţie şi a ramelor ce se folosesc în stupină la diverse lucrări, la formarea şi transportarea roilor etc. Va fi dezinfectată regulat pentru a se preveni răspândirea bolilor în stupină.

Atenţie! În cazul în care aceste lădiţe sunt folosite pentru formarea roilor artificiali trebuie luate anumite măsuri de precauţie. Lăsate la soare se încălzesc prea tare, chiar dacă aerisirea este deschisă, albinele nemaiputând lucra normal. Este bine ca peste capac să se aşeze o copertină care să ţină umbră, altfel, căldura din cuib poate determina albinele să plece sub formă de roi, părăsind chiar şi puietul.

Dacă timpul e răcoros, peste sita de aerisire se va aşeza o bucată de ziar care s-o acopere parţial sau total după nevoie.

16.6. Lămâiţa

Este un arbust melifer valoros, originar din ţările calde ale cărui flori emană un parfum asemănător mirosului de lămâie. Se înmulţeşte prin butaşi puşi din toamnă sub geamuri iar în aprilie sunt plantaţi pe brazde unde rămân 2 ani, după care se replantează definitiv.

16.7. Lăptişorul de matcă

Laptisorul de matca este un produs secretat de albinele tinere sau puiet, din primele zile de viata, pentru a hrani larvele ce au ca rezultat Matca sau Regina stupului – de aici ii vine si denumirea de Laptisor de Matca.

Matca sau Regina traieste de 50 de ori mai mult decit albinele lucratoare!

                                   

Este indicat: 

In mod deosebit in: endocrinologie, boli interne, infectioase sau tumorale, anemii, stari de slabiciune, de nutritie, oboseala, stagnare in crestere, lipsa de pofta de mancare, neurologie, pediatrie, astenii, convalescente dupa diferite boli, si in multe alte boli. 

Nu are contraindicatii !

Afectiuni endocrinologice: 

    Hipotrofii staturoponderale la copii(intirzieri in crestere), insuficiente glandulare (hipofizare, tiroidiene ) sindroame hipoanabolice (slabire fizica) sterilitate, frigiditate, impotenta.

Alte caracteristici:

  Este un puternic antiseptic si imunostimulator, fiind incarcat cu o mare putere energetica si nutritiva.

  Laptisorul de matca este singurul produs natural care are cele mai multe vitamine pe unitatea de volum.

 

Substante:

    12.34% proteine, 6.46% grasimi ,1,5-6.6%-tiamina, 8-9.5% riboflavina, 2.4-50% piridoxina, 14-50% niacina, 1.7% biotina, 0,2 % acid folic, 20% acid pantotenic, vitamina A şi C etc.

  

CURA DE ADMINISTRARE 

    Se poate consuma in miere: 10 Grame Laptisor de Matca amestecat cu 250 Grame de Miere – o lingurita dimineta pentru adulti sau o jumatate pentru copii – aceasta este o doza foarte concentrata.

    Deasemeni se poate administra pe cale bucala dimineata cite 50mg(0,5g) – fie sub limba sau diluat in putina apa.

    – se pastreaza proaspat numai la frigider intre 20C si 50C

    – în timpul administrării lăptisorului de matca, zaharul din alimentatie trebuie sa nu existe sau sa fie inlocuit cu miere de albine in cantitate de 30-60g zilnic.

     Atentie foarte mare ! Laptisorul de Matca isi schimba caracteristicile in contact cu metalul – Nu-l atingeti de metal! Deaceea se folosesc lingurite de plastic sau de lemn .

In comert, Laptisorul de Matca se gaseste cel mai frecvent sub forma de drajeuri, continand 0,1 g laptisor inglobat in glicocol

Deasemeni Laptisorul de Matca intra si in compozitia diferitelor geluri si creme pentru indepartarea ridurilor

Cantitatea de Laptisor de Matca in aceste produse din comert este nesemnificativa !

Deaceea va recoman sa cumparati direct de la producatori pentru a vedea si testa calitatile miraculoase pe care le are acest produs natural.

Laptisor de Matca  puteti gasi in orice farmacie (foarte scump- si foarte diluat 0.1 %) sau direct la producator (ieftin – NATURAL 100% – cu certificat de analize)

Producatori de Laptisor de Matca in tara noastra sunt foarte putini si pe cale de disparitie, deoarece se colecteaza foarte greu – foarte multa munca si in timp – cu ceasul se lucreaza la productia Laptisorului de Matca – se colecteaza la 72 ore altfel productia este compromisa – indiferent daca ploua sau nu, cind s-au implinit cele 72 de ore trebuie colectat sau totul se distruge!!!

   Este o soluţie apoasă bogată în substanţe zaharoase – până la 80% – reprezentate îndeosebi de glucoză şi fructoză ce provin din nectarul floral, extrafloral, mană şi alte surse, recoltate de albine şi depozitate în faguri. Enzimele, pe care albinele le introduc în nectar, au însuşirea de a scinda zaharoza, maltoza, melezitoza, rafinoza, melibioza etc., acest proces durând ani îndelungaţi.

Transformarea nectarului de către albine în miere este însoţită apoi de preschimbarea şi înlocuirea conţinutului de acizi nefolositori, odată cu eliberarea surplusului de apă. Valoarea pH-ului dintr-o miere maturizată variază de la 3-5-5,5, după provenienţa ei floristică.

Este o secreţie glandulară a albinelor doici ce se prezintă ca o materie gelatinoasă, pseudo-vâscoasă, folosit în hrana viitoarelor mătci.

Culoarea lăptişorului proaspăt este alb-gălbuie, uneori bătând uşor în brun-gălbui, mai ales când albinele aduc în stup mari cantităţi de polen de la o anumită plantă bogat poleniferă.

În contact cu aerul şi lumina culoarea lăptişorului se schimbă, devine mai dens şi se întăreşte, căpătând un aspect sticlos şi o culoare de brun-închis.

Gustul lăptişorului este acrişor, uşor astringent, cu un pH de 3,5-4,5 asemănător cu cel al sucului gastric din stomacul omului.

În amestec cu mierea el se urcă la suprafaţă sub formă de spumă datorită densităţii sale de 1/1. se descompune repede şi absoarbe cu uşurinţă umiditatea din mediul înconjurător şi se râncezeşte. În culturi de laborator cu bulion 10 % este bactericid.

În contact cu diferite metale, în special cu aluminiul, el le atacă, dând produşi toxici şi schimbându-şi el însuşi o parte din componentele sale. Păstrat la rece (2-4 grade C) îşi menţine calităţile timp de 7+8 luni, iar după 12-16 luni valorificarea lui terapeutică devine nulă. Cea mai bună păstrare se face prin liofilizare imediat după recoltare.

În componenţa lăptişorului intră un număr însemnat de vitamine şi aminoacizi şi compuşi încă neidentificaţi (în proporţie de 2,8%). Tehnica producerii lăptişorului a fost iniţiată la noi în ţară în 1957 şi este tratată în alt capitol. Operaţia de producere a lăptişorului se va porni numai atunci când timpul s-a stabilizat bine şi după ce coloniile stimulate puternic în cursul primăverii au crescut cel puţin 2 generaţii de puiet numeros, coloniile alese fiind perfect sănătoase, debarasate în prealabil de trântori.

Pentru ca lăptişorul să fie de bună calitate larvele trebuie să fie ferite de curenţi puternici, lumină solară puternică, sau o temperatură mai mică de 20 0C.

16.7.1. Conservarea lăptişorului

Cel care se foloseşte curând poate fi stabilizat pentru o perioadă scurtă în miere sau alcool fiind păstrat apoi la o temperatură de la +2 0C până la +4 0C, imediat după extracţie fiind pus la gheaţă sau într-un răcitor.

În gheaţă se păstrează în recipiente mici aşezate într-un vas mare de tablă cu capac, care stă afundat complet în gheaţă. Cine nu are asemenea posibilităţi (în pastoral), pot folosi în condiţii foarte bune un frigider cu butelie de aragaz (o butelie ţine 15-20 de zile) având grijă ca nici un moment frigiderul să nu stea fără răcire.

Se mai pot folosi termosuri mari de 4-5 kg cu gheaţă sfărâmată în mici bulgăraşi, în care se afundă recipiente mici (borcănaşe de plastic cu capac care se înşurubează), bine umplute şi ceruite la exterior, pentru a nu pătrunde apa în ele. Gheaţa din aceste termosuri poate ţine 3-4 zile.

Lumina alterează lăptişorul cu mult mai mult decât căldura, căci ea acţionează în mod catalitic, producând reacţii de polimerizare, oxidare sau izomerizare.

De aceea în final păstrarea lăptişorului se face în vase de sticlă neutră şi colorată închis, de preferat de culoare brună, având dop şlefuit, pentru ca substanţa să nu ia contact cu aerul.

Cu cât lăptişorul este mai curând predat la oficiul beneficiarului spre conservare, cu atât este mai bine.

16.7.2. Recoltarea propriu-zisă a lăptişorului

Recoltarea trebuie făcută condiţii de igienă perfectă, barele port-botci scoase din stupi fiind transportate într-o cameră curată, fără praf, fără curenţi, luminoasă, folosind aparate sau spatule dezinfectate prin fierbere. Recipientele de păstrare trebuie să fie perfect curate şi fierte în prealabil, operatorul fiind îmbrăcat în halat curat, după ce s-a spălat bine cu apă şi săpun.

Recoltarea propriu-zisă este precedată de 2 operaţii:

  • prima este scurtarea botcilor pentru ca să se poată lua mai uşor lăptişorul;

  • eliminarea larvelor din botcă.

Scurtarea botcilor

Se face cu un cuţit curat, bine ascuţit şi cald. Se poate întrebuinţa o lamă de bărbierit (are avantajul că nu necesită încălzire).

Eliminarea larvelor

Se face manual cu ajutorul capătului ascuţit al spatulei.

Extragerea lăptişorului

Se face cu spatula (cu capătul lat şi rotunjit ce are lăţimea unei botci) sau cu ajutorul unei pompe de vid. Spatula introdusă în interiorul botcii poate scoate dintr-o dată tot lăptişorul din ea dar, operaţia se repetă de 2-3 ori pentru a nu rămâne resturi de lăptişor pe fund şi pe pereţi.

Spatula nu trebuie apăsată prea tare, căci botcile se pot rupe, iar lăptişorul va avea în el particule mici de ceară, care nu pot fi separate şi devalorizează la recepţie calitatea produsului.

Lăptişorul recoltat se va pune provizoriu într-un mic recipient din material plastic cu o capacitate de 60-70 g, prevăzut cu capac prin înşurubare, care după umplere se parafinează şi se păstrează în termos sau la frigider.

Pe măsură ce lăptişorul din botcile de pe o bară este extras, bara cu botcile golite se aşează sub un prosop ud, îndoit în două, pentru ca resturile de lăptişor ce au rămas pe fundul şi pereţii botcilor să nu se usuce.

16.7.3. Proprietăţile lăptişorului

Lăptişorul extras din botci şi distribuit bolnavilor în proporţii reduse, intensifică metabolismul organic în transformările biochimice ce se fac în procesul de asimilare din alimentele ingerate şi transformate de ficat şi alte organe.

El conţine hormoni, enzime, vitamine, acetilcolină, aminoacizi etc. Influenţează în bine starea psihică, micşorează presiunea sanguină, ajută la creştere şi la restabilirea sănătăţii, regenerează sângele (mai cu seamă în ceea ce priveşte globulele albe), măreşte conţinutul de fier în sânge şi intensifică acţiunea glandei suprarenale, măreşte numărul şi dimensiunea globulelor roşii din sânge, are acţiune favorabilă asupra ficatului. Are o putere bactericidă similară cu cea a antibioticelor şi dă rezultate bune în tratarea colibacilozei şi a bolilor generate de bătrâneţe.

Se recomandă în cazuri de insomnii morbide, lipsa poftei de mâncare, în boli de piele (chiar când se ia pe cale bucală), tratează bronşita astmatică (1 g la 50 g miere administrat câte 200 miligrame zilnic, în 2 doze, timp de 3 săptămâni).

Lăptişorul ajută refacerea organismelor slabe şi mai este indicat în tratarea afecţiunilor nervoase şi a insuficienţei cardiace. Nu are nici o contraindicaţie şi poate fi luat în orice afecţiune.

Dozele administrate să fie mici la început, apoi să fie treptat mărite pe încetul până la sfârşitul curei. Contribuie la regenerarea organică a omului, fiind un bun bio-regenerator şi regulator endocrin.

16.8. Lărgirea cuibului

Face parte din măsurile preventive de combatere a roirii. În principiu, această lucrare cere o deosebită atenţie, apicultorul trebuind să ţină seama de un complex de condiţii legate de:

  • populaţie numeroasă în spaţiul cuibului;

  • vârsta albinelor reînnoite faţă de cele de iernare;

  • calitatea mătcii;

  • numărul albinelor doici din cuib;

  • numărul fagurilor cu puiet deschis;

  • fagurii plini sau nu cu miere etc.

Pe timp rece, lărgirea se va face numai cu faguri de culoare închisă, ce ţin mai bine de cald puietului, datorită căptuşirii celulelor cu resturile învelişurilor corporale nimfale aderente.

În lunile calde şi cu bun cules, matca va oua cu predilecţie în faguri albi, noi, fagurii noi fiind indicaţi şi în vederea depozitării nectarului, mierea păstrându-şi intactă aroma distinctă.

În cazul în care fagurii nu sunt ocupaţi în totalitate de albine este nelogică şi păgubitoare lărgirea cuibului. Dacă populaţia s-a extins până la diafragmă, lărgirea trebuie făcută, fagurele nou introdus fiind aşezat la marginea cuibului (între ultimul fagure cu puiet şi cel de acoperire).

La stupii mai slabi lărgirea trebuie făcută moderat, cu cel mult 2 faguri săptămânal şi numai dacă albinele acoperă bine ultimul fagure. Spargerea cuibului prin introducerea fagurilor noi direct în mijloc se face numai la stupii puternici, atunci când clima s-a stabilizat.

La stupii verticali, atunci când au ajuns foarte puternici, lărgirea se poate face prin inversarea corpurilor. Operaţia se repetă apoi din 2 în 2 săptămâni sau în funcţie de necesităţi.

Lărgirea premergătoare culesului se face în funcţie de tipul de stup folosit. La stupii verticali cu rame normale, întreţinuţi pe 2 corpuri, se coboară în corpul de jos faguri cu provizii, iar în corpul de sus se pun fagurii cu puiet şi fagurii goi, gata clădiţi, pulverizaţi cu apă îndulcită (în vederea stimulării ouatului mătcii).

La stupii orizontali se introduc dintr-o dată 6-7 faguri goi, gata clădiţi, de culoare închisă, care este bine să aibă şi coroniţe cu miere. Aceşti faguri se pun în partea urdinişului marginal, pe unde obişnuit circulau albinele, împingând spre mijlocul cuibului întregul cuib, flancat în partea opusă cu un fagure cu păstură, după care se aşează diafragma şi împachetajul.

16.9. Lărgitorul de celule

Se construieşte din lemn bine lustruit, cu un diametru de 8,5-9 mm şi un capăt bombat ce se unge cu puţină miere pentru a putea fi introdus în celula viitoare botcă, în vederea creşterii perimetrului, făcând mereu o mişcare de învârtire, şi având grijă să nu-i rupem pereţii.

16.10. Lecanii şi lachnide

A – Afidele

Sunt 2 specii (mari şi mici) aparţinând ordinului Homoptera, subordinul Coccina, care trăiesc pe conifere în special pe molid şi bradul alb. Dezvoltarea speciei mari precede cu 3-4 săptămâni specia mică.

Lecaniile născute în toamnă se ascund şi sunt protejate de solzii scoarţei molidului, trecând iarna sub formă de larve, mult diminuate de inamici şi de frig.

Cu aparatul lor bucal alcătuit dintr-un puternic stilet, străpung coaja ramurilor sau frunzelor bradului alb, a molidului, a zadului şi a altor specii (arţarul, teiul, ulmul etc.), aspirând seva din ţesuturile respective.

Lachnidele trec iarna sub formă de ouă şi apar în primăvară vieţuind în luna mai pe lăstarii moi ai bradului şi molidului. Trăiesc parazitare în grămezi, eliminând substanţe zaharoase sub formă de erupţie, provenind din seva plantelor parazitate.

Când timpul este favorabil producţia este atât de mare încât se pare că sub arbore cerne o ploaie fină şi dulce.

Produsul zaharos devine vâscos şi se întăreşte repede, iar albinele nu-l mai pot lua decât dacă intervine un timp puţin umed, o ceaţă sau burniţă de ploaie, care-l diluează. Când ploua abundent apa spală aceste depozite, iar culesul de mană încetează complet.

Numai după 2-3 săptămâni, tinerele insecte, trăind la început pe seama mesei ierboase a arborelui, sunt capabile, fără să se fecundeze, să depună ouă din care apare prima generaţie.

Numai din câteva ouă păstrate peste iarnă şi ferite de ger se nasc până în toamnă, 5-10 generaţii, putându-se ajunge la circa 25 miliarde, dacă nu ar fi vânate de o serie de dăunători pe măsură, frânându-le înmulţirea aşa prodigioasă care ar dăuna pădurii.

Începând din iunie, când înmulţirea lor este mare şi secreţia bogată, albinele încep să culeagă această miere de mană dacă conţinutul de zahăr este de peste 8%.

Obişnuit, bogăţia acestei eliminări este aşa de mare încât albinele adună abia 2% din ea, restul se risipeşte.

16.11. Limitarea ouatului

  • Se caută matca şi se ridică cu fagurele pe care se află, punând-o într-un stup gol cu fund, aducând lângă matcă toţi fagurii cu puiet necăpăcit, completând corpul cu faguri artificiali. Peste corp se aşează o gratie Hannemann, deasupra punând corpul al doilea cu restul de rame cu puiet căpăcit, hrană şi fagurii goi. La stupii orizontali matca se izolează în marginea opusă urdinişului pe 2-3 faguri, despărţiţi cu gratie.

  • Orfanizarea coloniei cu 10 zile înaintea culesului mare dă rezultate bune cu condiţia ca la fiecare 3-4 zile să primească puţin puiet larvar ştiut fiind că numai coloniile care au puţin puiet necăpăcit activează la parametri maximi în timpul culesului.

Izolarea mătcii în cuibul său – cu ajutorul unui cerc de tablă cu gratie Hannemann, fagurele cu matcă plasându-se în dreptul urdinişului. Linia

16.12. Linia

Grupa de familii de albine care se evidenţiază prin productivitate deosebită şi prin însuşirea de a transmite la descendenţi întocmai însuşirile ereditare se numeşte linie.

Prin încrucişarea între mătci fiice ale unei linii cu trântori din altă linie se obţin descendenţi cu însuşiri valoroase superioare celor două linii iniţiale. Pentru crearea unei linii este nevoie de un material biologic numeros (obţinut de la un mare număr de stupi), de staţiuni controlate de împerechere sau de practicarea împerecherilor artificiale, ceea ce presupune existenţa unor centre specializate, apicultorii semiprofesionişti putând practica cu succes însă selecţia individuală.

Familiile cu însuşiri necorespunzătoare se elimină de la reproducţie.

16.13. Liofilizarea

Este operaţia care se face în anumite laboratoare ce au o aparatură specială şi supun diferite substanţe unei acţiuni de îngheţare în vid cu o temperatură de minus 40-50 grade. Prin această acţiune brutală de îngheţare rapidă în vid, apa din produsul pus la liofilizat se elimină prin sublimare, obţinându-se o pulbere complet deshidratată ce se închide în fiole ermetice spre a se feri de aer.

În ceea ce priveşte lăptişorul de matcă, liofilizarea prea brutală îi dăunează dacă nu se iau anumite măsuri.

De acea liofilizarea acestuia se recomandă a se face la o temperatură mai joasă şi fără vid.

16.14. Loca

Boala albinelor numită loca sau pesta era cunoscută la noi în 1958 sub 4 forme: loca americană, loca europeană, puietul în sac şi paraloca.

16.15. Locamicinul

M – Locamicinul

 

16.16. Longevitatea culegătoarelor

Albinele de vară trăiesc între 28-35 de zile, în medie 31 de zile. În principiu, ele devin lucrătoare începând cu a 21-a zi. Dacă trăiesc mai mult pot să producă mai mult.

Albinele care încep să culeagă abia la vârsta de 28 de zile, recoltează încă 8-9 zile. Dar, dacă culesul începe deja la vârsta de 15-16 zile, el continuă încă 14-15 zile, aproape de două ori mai mult ca în cazul precedent.

Cunoscând faptul că o doică poate să se ocupe de mai multe larve, în cazul în care o colonie are pentru fiecare larvă câte o doică, în acea familie va apărea un excedent de doici. În familiile slabe acest excedent este mic, însă în familiile puternice, în care matca depune până la 2000 ouă pe zi, mai mult de 10.000 doici pot să se găsească în şomaj tehnic.

În acest caz, glandele lor faringiene regresează şi devin culegătoare înainte de vârsta normală. Cum nu sunt epuizate prin hrănirea larvelor ele au şi o longevitate mai mare.

Trebuie deci stimulate albinele cu cel puţin 40 de zile înaintea culesului principal pentru a avea maximum de culegătoare la început de cules.

16.17. Lotul apicol

Este terenul destinat culturii plantelor melifere valoroase.

Culturile întinse de plante melifere nu sunt rentabile decât în situaţia în care terenul nu poate fi folosit mai bine altfel.

În acest caz este indicat a se cultiva plante melifere perene, care nu necesită cheltuieli prea mari, cum sunt urechea porcului care poate sat pe acelaşi loc 8 ani, iarba şarpelui, melisa, nalba, salvia, isopul, cătuşnica, levănţica din varietatea lavandula, busuiocul, cimbrişorul etc., care cer lucrări numai de rărire şi cel mult de îngrăşare minerală.

16.18. Lotul de prăsilă

Este format din acele familii care s-au dovedit a fi cele mai productive din stupină, criteriile de selecţie urmărind în special productivitatea. În fiecare stupină, sunt folosite – de regulă – 3 colonii recordiste: una crescătoare de trântori, una donatoare de larve şi una crescătoare.

16.19. Lucerna

Dacă este irigată iar terenul este calcaros, poate da o producţie de 250 kg miere la ha, iar în cazul în care sunt folosite îngrăşăminte chimice cu azot, potasiu sau fosfor, producţia se poate dubla.

Pe terenuri obişnuite şi fără amendamente producţia este de 25 kg miere la ha.

Planta este meliferă mai ales dacă este lăsată pentru sămânţă şi când înflorirea coincide cu o perioadă umedă.

17. M.

 

17.1. Magnetul de apă

17.2. Mai

17.3. Mamifere dăunătoare

17.4. Marcatorul de mătci

17.5. Martie

17.6. Masa de descăpăcit

17.7. Masca

  

17.8. Matca

Comportarea mătcii

Crearea spaţiului fără îngrădirea mătcii

Limitarea ouatului

Marcarea mătcilor

Maturarea mătcilor

Moartea mătcii

Pierderea capacităţii de ouat a mătcilor

Viaţa mătcii în stup

  

Creşterea naturală a mătcilor

Metoda 1

Metoda 2

 

Creşterea artificială a mătcilor

Cu orfanizare

Metoda Doolittle-Pratt

Metoda W. Coffey (SUA)

Metoda Heyrand

Metoda Romanescu

Metoda R. Jordan-Volosyevici

Metoda Joe Smith

Fără orfanizare

În orizontali

În verticali

Regulile creşterii mătcilor

17.9. Maturatorul

17.10. Măcrişul

17.11. Medicamente

Amitrazul

Apistanul

Codratinul

Locamicinul

Micocidinul

Oxitetraciclina

Protofilul

17.12. Melanoza

17.13. Melisa

17.14. Meloscopul

17.15. Menta acaricid

17.16. Micozele

17.17. Micronucleul

17.18. Mierea

17.19.Muştarul

 

17.1. Magnetul de apă

Este un dispozitiv ce se montează la fundul stupului spre leaţul din spate şi constă dintr-o fâşie de tablă de 6/20 cm ce acoperă o tăietură făcută pe fund, vaporii proveniţi din respiraţia albinelor condensându-se aici (punctul cel mai rece) fiind atraşi ca de un magnet, apa scurgându-se uşor afară.

17.2. Mai

Flora meliferă din luna mai este cea mai bogată. Creşterile de mătci dau rezultatele cele mai bune. Apar totuşi şi situaţii neplăcute, în special în jurul datei de 12-14 mai, caracterizate prin răciri bruşte, posibile căderi de brumă, vânturi puternice şi reci, cauzând pagube apiculturii şi agriculturii. Aceste manifestări sunt cauzate de interpunerea între soare şi pământ a unei pulberi de stele ce cândva s-au ciocnit în cosmos. În aceste zile este indicat să ne reţinem a face roiri, existând riscul răcirii puietului.

În prima decadă a lunii sosesc prigoriile, mătcile ce ies la împerechere fiind cele mai periclitate în această perioadă.

Prevenirea roitului este o măsura ce trebuie avută permanent în vedere, mai ales la începutul celei de a doua decade, fiind indicate în acest sens folosirea şi întărirea roiurilor temporare (după culesul de la salcâm). Înfiinţarea familiilor noi se poate face acum cu prisosul de albine rămase libere după culesul de la salcâm, folosind tehnica roilor la pachet.

În perioada premergătoare culesului se aplică tehnicile de îngrădire a ouatului mătcii, crearea spaţiului pentru cules, sau una din metodele de sporire a producţiei.

Pe timpul culesului se va avea mare grijă ca albinele să nu blocheze cuiburile, oferindu-le la timp faguri goi gata clădiţi sau mutând mierea în corpurile de strânsură. În cazul în care în stupină vom avea roi naturali energia acestora va fi folosită la sporirea producţiei, clădirea fagurilor artificiali sau la ajutorarea familiilor de producţie. Nu trebuie uitat că în timpul culesurilor mătcile pot fi înlocuite foarte uşor folosind colivii automate şi gratii separatoare.

Culesul de la salcâm este cel mai potrivit pentru asigurarea fagurilor în secţiuni.

17.3. Mamifere dăunătoare

D – Mamifere

17.4. Marcatorul de mătci

Dacă modelele folosite până în prezent (opalit, ac cu gămălie, marcator cu piston), necesită prinderea mătcii cu mâna, imobilizarea ei, marcarea, eliberarea pe ramă, operaţii ce durează între 15 secunde şi un minut, prin folosirea noului procedeu, marcarea propriu zisă durează 3 secunde. Dispozitivul are posibilitatea de reglare a tensiunii elasticului, iar capacitatea rezervorului siringii ajunge pentru marcarea unei stupine de 125 de familii. Greutatea constă doar în identificarea mătcii împerecheate.

Modul de lucru. Se prinde furculiţa cu elastic în mâna stânga, se identifica matca pe rama rezemată de stup, se aşează elasticul pe propodeumul mătcii (între torace şi abdomen) şi cu mâna dreapta pe pistonul seringii de 1 ml umpluta anterior cu vopsea, se depune o pata de 2-4 mm2 pe torace, corespunzător culorii pentru anul respectiv.

Detalii:

  • furculiţa este teşită la vârf pentru a se putea aşeza pe fagure, este uşoară (din aluminiu), iar elasticul întins creează un spaţiu de 2 mm până la fagure, care protejează propodeumul mătcii, dar nu permite deplasarea ei;

  • seringa (mai uşoara din plastic) de 1 ml fără ac, are niplul teşit pentru a lăsa meniscul picăturii din lateral, astfel ca marcarea să se facă prin atingerea meniscului vopselei de torace.

17.5. Martie

În familiile puternice, unde proviziile de miere şi păstură au fost asigurate din belşug, s-a crescut până acum cel puţin o generaţie de albină tânără. Stupii se deschid cât mai puţin ştiut fiind că pentru refacerea regimului termic la un stup deschis pentru 5 minute pe timp friguros albinele consumă pentru refacere 0,5 kg miere, echilibrul restabilindu-se abia a doua zi. Până la efectuarea reviziei generale observaţiile vor fi făcute fără a deschide stupul.

Atunci când temperatura atinge +12 0C se poate face un control sumar, având grijă ca acesta să nu dureze mai mult de câteva minute, având la îndemână faguri cu miere preîncălziţi şi stropiţi cu apă mierată, scopul controlului fiind descoperirea stărilor anormale. Se va vedea dacă albinele trăiesc, dacă sunt vioaie şi dacă se văd pete de diaree, dacă mai există miere căpăcită. În cazul în care ceva pare anormal se depărtează ramele mărginaşe până la observarea puietului, fagurii fără miere fiind îndepărtaţi şi îndepărtaţi şi înlocuiţi cu alţii plini cu provizii.

După 7-8 zile de zboruri active şi la o temperatură adecvată (cel puţin 14-15 0C) se poate face revizia de fond, lucrare care este de o însemnătate capitală pentru viitoarea dezvoltare a familiilor. Cele mai bune rezultate se obţin dacă revizia este făcută sub un cort protector. Trebuie avută în vederea legea statornicită în stupărit cu privire la dezvoltarea timpurie a familiilor de albine: „orice pierdere ce ar depăşi 500-600 g albină în primăvară se va răsfrânge printr-o întârziere de cel puţin 3 săptămâni în dezvoltarea cuibului”, colonia pierzând cel puţin o generaţie de puiet. În al doilea rând vin rezervele de hrană din stup, măsurile de igienă, comprimarea cuibului şi păstrarea căldurii coloniei.

Familiile alese pentru înmulţirea trântorilor selecţionaţi vor primi în cuib faguri cu celule de trântori şi vor fi stimulate periodic cu mici cantităţi de sirop şi păstură. Nu se dau faguri cu puiet de la alte familii pentru întărire, pentru a nu se schimba în vreun fel caracterele performante ale coloniei paterne.

17.6. Masa de descăpăcit

Pentru ca ramele sa aibă un sprijin mai bun, se foloseşte o masă special construită pentru sprijinul şi descăpăcirea mai eficientă a ramelor cu miere.

17.7. Masca

Este făcută dintr-un voal mătăsos negru, rar şi subţire, acoperind şi ferind faţa de înţepăturile albinelor. Poate fi adaptată la ochelari de vedere sau ochelari de ceaţă, în cazul în care se urmăreşte îmbunătăţirea performanţelor vederii.

17.8. Matca

Matca este aceea care asigură perpetuarea speciei, numai ea fiind în stare să dea ouă fecundate din care să ia naştere viitoarele generaţii de albine. Atunci când printr-un accident matca dispare, colonia se pregăteşte să-şi crească una nouă, clădind 1-2 botci „de salvare” în mijlocul cuibului. Dacă matca devine necorespunzătoare albinele pregătesc botci de „înlocuire liniştită”, iar atunci când se pregătesc să roiască, construiesc „botci de roire” (numărul acestora fiind foarte mare), acestea fiind luate în creştere eşalonat (la distanţă de câteva zile între ele), pentru ca viitoarele mătci să nu eclozioneze toate deodată.

În mod obişnuit albinele au o înclinare naturală de selectivitate pentru matca lor, în raport cu o matcă străină cu care intră în contact. Această selectivitate nu se manifestă la fel în tot timpul anului (pe timpul marilor culesuri schimbarea mătcilor făcându-se cu uşurinţă).

În preajma roitului matca este mai puţin hrănită, lipsa de hrană contribuind totodată la împuţinarea substanţei de matcă şi la uşurarea acesteia în vederea zborului apropiat.

 

17.8.1. Comportarea mătcii

C – Comportarea mătcii

 

17.8.2. Crearea spaţiului fără îngrădirea mătcii

C – Crearea spaţiului fără Îngrădirea mătcii

 

17.8.3. Limitarea ouatului

L – Limitarea ouatului

17.8.4. Marcarea mătcilor

Avantajele marcării mătcilor sunt de necontestat (siguranţa vârstei, distingerea mai uşoară, cunoaşterea provenienţei).

Momentul marcării este controversat. În cazul în care marcarea se face după împerechere, este recomandat a lăsa să treacă cel puţin 2 ore până la introducerea lor, mirosul pătrunzător al lacului proaspăt cu care se face marcarea iritând albinele din coloniile orfane, pe când albinele din stupuşori nu se sesizează. Marcarea se poate face direct pe fagurele pe care se găseşte, fixând-o cu un dispozitiv cu elastic dar, poate fi atacată apoi de albine. De aceea, pentru marcare se recomandă prinderea mătcii în tubul de sticlă şi eliberarea ei într-o cameră, pe o perniţă din burete de cauciuc întins pe masă. Acolo se fixează cu 2 degete de la mâna stângă, în timp ce cu mâna dreaptă se aplică o picătură de şerlac pe torace; imediat se ia o rondelă de opalit colorată şi se aşează peste picătura de adeziv, suflând câteva secunde, pentru ca acesta să se întărească. Apoi se pune în faţa mătcii o colivie deschisă şi ridicând degetele de pe corpul ei, matca intră în colivie. În loc de capac aplicăm o foiţă de fagure artificial căruia i s-a făcut cu un cui 3-4 orificii. Introducem colivia între fagurii stupului care se închide. La viitorul control ridicăm colivia.

Pentru marcare se poate prepara o soluţie de acetonă (20 g) în care se pun 2 g celuloid de film (tăiat mărunt). Sticla cu acetonă şi celuloid se agită de câteva ori în 24 de ore (timp în care celuloidul se dizolvă). Adăugăm apoi puţină anilină de culoarea dorită. Soluţia de şerlac se face dizolvând cristalele în 1/4 din capacitatea unei mici sticle care se completează cu alcool de 46o.

Pe baza unei convenţii internaţionale pentru marcarea mătcilor se folosesc 5 culori, fiecare pentru un an, repetându-se din 5 în 5 ani.

 

alb

galben

roşu

verde

albastru

2001

2002

2003

2004

2005

2006

2007

2008

2009

2010

2011

2012

2013

2014

2015

2016

2017

2018

2019

2020

2021

2022

2023

2024

2025

 

Pentru marcarea mătcilor se întrebuinţează vopseaua Duco diluată cu acetonă şi celuloid (20-30 g celuloid dizolvat în 100 ml acetonă), iar după dizolvare se colorează cu vopsele preparate pe bază de anilină.

17.8.5Maturarea mătcilor

Matca este matură la 5 zile de la eclozionare, se împerechează de la 8 până la 12 ori, în timp de câteva zile (ziua 7-12 uneori chiar până la 21) şi începe ponta după ce au trecut 2 până la 5 zile de la ultima împerechere.

17.8.6. Moartea mătcii

Poate fi naturală – datorată bolilor (în special nosemozei care răpune mătci în timpul iernii sau primăvara după începerea ouatului, melanozei), bătrâneţii (matca epuizată având ovarele atrofiate, spermatoizii degeneraţi), atacului unei alte mătci – sau accidentală (matca pierzându-se pe timpul zborului de recunoaştere sau împerechere, intrării într-un stup vecin, intervenţiei necorespunzătoare a apicultorului (deschiderea prea timpurie după împerechere), căderii pe pământ, zborului mătcii când deschidem stupul pentru control, ţinerea îndelungată a mătcii între degete şi imprimarea unui miros nerecunoscut de albine, ridicării prea bruşte a fagurelui pe care se află matca, cu ocazia transportului în pastoral, controlul prea timpuriu primăvara (înainte ca albinele să-şi fi început activitatea, introducerea mătcilor cumpărate în colivia de transport împreună cu albina însoţitoare etc.).

De aceea, atunci când se procedează la marcarea mătcilor acestea se introduc în colivii de protecţie, până când albinele se obişnuiesc cu noul miros. În cazul în care matca şi-a luat zborul trebuie să stăm nemişcaţi cu stupul deschis până ce matca se reîntoarce. Uciderea mătcii mai poate surveni şi cu ocazia unirii a două colonii, când apicultorul trebuie să lase în stup numai una din cele 2 mătci. Tratamentele prea brutale cu medicamente, fumigaţiile, narcotizările etc. pot cauza de asemenea moartea mătcii, dacă dozele sunt exagerate sau durata tratamentului este mai mare decât cea prescrisă. Unele mătci tinere dacă sunt luate între degete pot avea reacţii neaşteptate, datorate unor turburări nervoase, ajungând să paralizeze sau să pară ca şi moarte. În astfel de situaţii nu trebuie să aruncăm matca aparent moartă ci să aşteptăm cu răbdare reanimarea ei.

17.8.7. Pierderea capacităţii de ouat a mătcilor

P – Pierderea capacităţii de ouat

17.8.8. Viaţa mătcii în stup

V – Viaţa mătcii în stup

18.8.9. Creşterea naturală a mătcilor

Perioada cea mai favorabilă formării roiurilor este după 15 mai. Diferitele metode de obţinere a mătcilor se practică în funcţie de:

  • nivelul de pregătire profesională,

  • nivelul dotării materiale şi

  • numărul necesar a fi realizat.

 

A. Metoda 1

Constă în alegerea celei mai bune familii din stupină, a cărei matcă să fie mai în vârstă (aceasta intrând mai curând în frigurile roitului), cu condiţia ca aceasta să nu fi manifestat 2-3 ani tendinţe de roire, altfel vor fi perpetuate tendinţele roitoare care vor compromite recolta. Colonia va fi stimulată şi menţinută pe un cuib strâns, având asiguraţi din timp trântorii pentru împerechere. După declanşarea roirii botcile mature căpăcite şi protejate vor fi altoite la coloniile cu mătci bătrâne, orfanizate sau nu în prealabil.

B. Metoda 2

Constă în folosirea a 1-3 colonii crescătoare, recordistele stupinei, fiecare din acestea fiind ajutată de câte 4 FA (familii ajutătoare), ce vor fi stimulate împreună, imediat după zborul de curăţire, din 7 în 7 zile. Când timpul se stabilizează, coloniile crescătoare vor fi ajutate cu faguri cu puiet căpăcit, fără a întrerupe hrănirile de stimulare. Când apar botci, cu 1-2 zile înaintea căpăcirii acestora, se scoate matca coloniei recordiste şi se formează un nucleu de rezervă. După alte 5-6 zile (timp în care botcile sunt căpăcite şi devin mature) botcile pot fi folosite după necesităţi, cea mai bună folosire fiind aceea a împărţirii fagurilor cu botci şi albina însoţitoare, în cât mai multe nuclee, fiecare fagure cu botcă primind alţi faguri cu albină, puiet şi provizii de la stupii ajutători. Dacă nu dispunem de suficienţi faguri cu botci mai putem altoi din botcile în exces (cu o zi înainte de înfiinţarea nucleelor), la unificarea fagurilor nucleelor folosind apă aromatizată. Pentru evitarea depopulării nucleele vor fi duse la 3-4 km distanţă sau vor primi albină scuturată de la FA, blocând urdinişurile cu iarbă udă.

 

C. Metoda Alley

Se alege cea mai bună familie, se scot toţi fagurii cu puiet (fără albină), mai puţin 2 faguri cu puiet în eclozionare, între care se introduce „rama de creştere” cu fagurii tip Miller. Lateral, de o parte şi de alta se aşează fagurii cu hrană, polen şi miere. Fagurii rămaşi trebuie să fie acoperiţi din abundenţă cu albinele familiei. Metoda poate fi folosită şi pentru obţinerea mai multor serii de mătci, cu condiţia ca familiile donatoare, pornitoare şi crescătoare să fie asigurate în permanenţă cu faguri cu puiet la eclozionare şi cu hrană din abundentă.

Este oarecum asemănătoare cu cea descrisă mai înainte, pregătind o ramă specială prevăzută cu un fagure artificial prevăzut doar cu 2-3 sârme orizontale, ramă care este dată spre creştere unei colonii bune, în centrul cuibului, fiind retrasă după 48 ore gata clădită, după care o introducem definitiv în mijlocul cuibului coloniei donatoare ce va stimulată în acest scop. După însămânţare, se taie 1-2 fâşii de celule ce conţin larve, cuţitul trebuind să aibă o lamă fină, bine ascuţită şi să fie încălzit uşor în apă fierbinte. După încălzire, lama cuţitului va fi ştearsă cu un prosop uscat şi curat, fiind folosită la scurtarea celulelor cu 5-6 mm. După scurtare, cu capătul rotund al unui chibrit se strivesc câte 2 ouă larve vecine, lăsând neatinsă în celula ei pe cea de a treia. Partea de sus a celulelor cu larve vii se lărgeşte pentru ca albinele să poată clădi uşor botci spaţioase. După terminarea acestei lucrări, fâşia de larve se lipeşte în partea inferioară a unui fagure gol, cald, scurtat până la jumătate din înălţimea lui. În celulele goale ale fagurelui se toarnă sirop călduţ de miere pentru ca albinele doici să nu facă economie de hrană. Rama astfel pregătită se introduce în mijlocul coloniei crescătoare orfanizate de matcă şi puiet cu 2-3 ore înainte.

Preferinţa albinelor de a creşte mătci în faguri noi se datorează faptului că ele pot modela cu uşurinţă botci bune, spaţioase, cu fundul bombat şi adâncit aşa cum trebuie pentru dezvoltarea normală a larvei şi mătcii.

 

D. Metoda Caillas

Este o variantă simplificată a metodei lui Alley prin folosirea unui fagure artificial introdus în cea mai bună colonie, care, după creştere şi însămânţare este scurtat până la marginea elipsei de puiet şi, fără a mai tăia fâşii din el, celulele care rămân în partea de jos a fagurelui vor fi lărgite şi rărite, restul decurgând ca la metoda de mai sus.

 

E. Metoda Miller

Constă în folosirea unei rame speciale pe a cărei spetează superioară sunt lipite 3-4 bucăţi de fagure artificial lungi de 15-18 cm, tăiat în formă triunghiulară cu baza fiecărui fagure triunghiular de 6-8 cm, vârful fiecărui fagure fiind orientat în josul ramei. Pentru a nu se dărâma sub greutatea albinelor când vor fi clădiţi, aceşti faguri artificiali sunt mărginiţi cu sârme întinse de sus în jos, de-a lungul laturilor triunghiului, sârme care se fixează pe aceste margini consolidând fagurii triunghiulari. Rama astfel pregătită se introduce în cel mai bun stup din prisacă, din care s-au retras majoritatea fagurilor cu puiet, dar s-au lăsat matca şi 2 faguri cu larve cu puiet căpăcit, intercalându-se între ei. Albinele vor clădi aceşti faguri numai cu celule de albine lucrătoare, lăţindu-i pe margini şi depăşind sârmele de consolidare, iar matca, din lipsă de spaţiu, îi va ocupa cu ouă până la marginea fâşiilor triunghiulare, repede clădite de albine. Pentru o şi mai bună creştere lucrarea va fi încredinţată la 2 colonii selecţionate (prima donatoare iar cea de-a II-a crescătoare), ambele stimulate din plin cu 10-15 zile înainte şi pe tot parcursul lucrărilor de creştere.

În ziua a 3-a de la depunerea ouălor în celulele fagurilor tip Miller, vom ridica matca şi tot puietul necăpăcit şi fagurii cu ouă din familia crescătoare (doică), lăsând în mijlocul cuibului un spaţiu gol în care, după 2 ore vom aduce rama Miller aflată în familia donatoare. Înainte de a introduce rama specială, cu ajutorul unui cuţit bine ascuţit îi vom scurta celulele, până aproape de fundul lor, eliminând din 3 în 3 ouăle aflate în celulele de pe marginea făguraşilor, astfel încât vor fi îndeplinite toate condiţiile creşterii unor botci cât mai apropiate ca mărime de cele de roire.

 

F. Metoda poloneză

Utilizează 3 colonii fruntaşe (1 donatoare, 1 crescătoare mamă, 1 crescătoare tată) pregătite din primăvară prin stimulări, astfel ca la începutul lucrărilor de creştere aceste colonii să fie pline până la refuz de albine şi puiet.

Colonia crescătoare de trântori va primi în mijlocul cuibului, încă din primele zile ale primăverii, un fagure gol, gata clădit cu celule de trântori, din care au eclozionat 2-3 generaţii, care va fi stropit cu sirop diluat şi călduţ. Este bine ca fagurele să fie introdus mai dinainte la marginea cuibului, pentru ca să fie încălzit şi să prindă mirosul coloniei. Albinele se vor grăbi să cureţe celulele iar matca le va însămânţa. Fagurele va fi verificat începând de a 2-a zi, şi pentru aceasta va fi lăsat un spaţiu mai larg pentru uşurarea manevrării şi pentru ca matca şi albinele vecine să nu se neliniştească.

Colonia donatoare va primi, la timpul oportun, un fagure gol gata clădit, în care cu un an înainte, spre sfârşitul verii, albinele au crescut 1-2 generaţii puiet (având grijă ca acesta să nu aibă miros străin). Fagurele să fie cald, fie a stat în acelaşi cuib (dincolo de cel cu păstură, lângă diafragmă, albinele curăţindu-l parţial), fie că a fost ţinut în casă, lângă sobă 2-3 zile. După însămânţare, acesta va fi scos şi pregătit pentru a fi plasat în colonia crescătoare.

Înainte de a fi introdus în mijlocul cuibului coloniei donatoare fagurele se stropeşte cu puţină apă. Începând cu a 2-a zi fagurele va fi verificat pentru a şti cu precizie vârsta ouălor. Pentru uşurarea acestei operaţii pentru acest fagure se lasă un interval puţin mai mare pentru a putea fi scos cu uşurinţă, fără a deranja prea mult cuibul, pe spaţiul în excedent adunându-se cât mai multă albină tânără.

Colonia crescătoare mamă, cu 2 ore înainte de primirea fagurelui cu larve, va fi orfanizată de matcă şi de tot puietul necăpăcit, lăsând în centrul cuibului un spaţiu pentru primirea fagurelui anume pregătit şi va fi puternic stimulată. Puţin înainte de trecerea celor 2 ore de la orfanizarea coloniei crescătoare, fagurele din care au început să eclozioneze primele larve din ouă se duce într-o cameră caldă, înfăşurat într-un prosop (ca să nu răcim larvele). În camera încălzită vom tăia de-a lungul fagurelui 2 ferestre orizontale late de 5 cm, aproape pe toată lungimea fagurelui, cea de-a 2-a fereastră fiind situată la 8 cm sub prima. Celulele cu larve situate în partea de sus a fiecărei ferestre se scurtează la jumătate din înălţimea lor, numai pe una din feţele fagurelui. Cu ajutorul unui beţişor de chibrit vom distruge câte 4 larve în şir, lăsând-o intactă pe cea de-a 5-a (exceptând situaţia în care avem nevoie de mai multe botci, când vom distruge larvele din 3 în 3), care va fi lărgită cu un lărgitor de celule pentru a înlesni albinelor clăditul botcilor. Fagurele astfel pregătit va fi dat apoi coloniei crescătoare, unde, doicile orfanizate vor revărsa asupra celulelor pregătite de noi lăptişorul de matcă secretat din abundenţă şi vor clădi botcile ce vor sta suspendate în golurile dintre ferestre anume tăiate de noi. Colonia crescătoare va fi zilnic stimulată până la căpăcirea celor 30-40 de botci. Cu cât mătcile vor fi în număr mai mic cu atât vor fi de o calitate mai bună.

 

G. Metoda Örösi Pall Zoltan

Pornind de la constatările lui Joe Smith care a observat şi a scris încă din 1926, că albinele care vor să-şi construiască botci de roire, cu puţin înainte de apariţia larvelor viitoare regine, pun în jurul celor câtorva ouă o picătură de lăptişor, fără ca acesta să aibă contact cu oul şi că albinele au predilecţie să crească botci mari pe fagurii noi, a căror ceară este mai uşor de modelat, a tras concluzia că trebuie să găsească o metodă în care creşterea să pornească încă din faza de ou. Cu atât mai mult cu cât s-a observat că mătcile crescute din larve mai mari de o jumătate de zi de la ecloziune au o valoare cu atât mai scăzută cu cât larva luată în îngrijire va fi mai mare ca vârstă.

Pentru obţinere ouălor de vârstă precisă este utilizată mai întâi metoda Joe Smith.

Pentru a obţine lăptişor cât mai proaspăt necesar ouălor gata de ecloziune, creşterea mătcilor va fi începută cu cel mult o zi înainte, botcile fiind încredinţate unei colonii pornitoare. După 24 de ore de la acceptare, larvele sunt eliminate din botci (cu ajutorul unei pensete fine şi cu multă atenţie pentru ca lăptişorul pe care stau să nu se întindă în botcă mai mult decât locul ocupat până atunci) aşezând în locul lor rondelele cu ou decupate din colonia donatoare cu ajutorul unui dispozitiv denumit preducea. Rondelele vor fi apoi transvazate cu ajutorul unui ac înfipt în marginea rondelei, aceasta fiind aşezată pe patul de lăptişor. De îndată ce rondela a luat contact cu lăptişorul se lipeşte pe el şi rămâne pe loc. Rondelele având un diametru de 3 mm, aproape că acoperă lăptişorul de pe fundul botcii, rămânând totuşi o margine ce o înconjoară. Lăptişorul, fie va fi îndepărtat de albine (existând riscul deplasării şi căderii rondelei, fapt ce va compromite creşterea botcii), fie va fi depus în jurul oului ca în jurul unei insule (acoperind rondelele cu un strat subţire de lăptişor). Astfel, lăptişorul vechi rămâne pe loc, iar rondelele se încrustează între stratul vechi şi cel nou de lăptişor depus de albine.

Pentru luarea în creştere a ouălor transvazate cu foarte puţin timp înainte de a vira spre larvă de o zi se folosesc starteri sau familii crescătoare orfanizate pentru câteva ore. Crescătorul de mătci trebuie să lucreze cu o mare precizie, astfel ca transplantarea oului cu rondelă să nu se facă cu multe ore înainte de eclozionarea larvei din ou, căci atunci şi lăptişorul depus în jurul oului se învecheşte. Autorul a obţinut rezultate bune folosind fie o colonie crescătoare orfanizată, fie una în care matca este prezentă dar izolată într-un mic compartiment cu 3 faguri ca la metoda Joe Smith (1 cu miere şi 2 goi). Când se face mutaţia oului în locul larvelor, nu mai este nevoie de ridicarea mătcii, albinele fiind obişnuite cu situaţia.

Rezultatele obţinute cu această metodă întrec toate metodele de creştere. Mătcile obţinute sunt de foarte bună calitate dar metoda cere o foarte bună pregătire profesională iar procentul de mătci crescute este mai mic decât la alte metode. Simplificarea acestei metode se face prin forţarea albinelor să ia în creştere ouăle în pragul eclozionării larvelor.

17.8.10. Creşterea artificială a mătcilor

Impune folosirea a 4 categorii de familii de albine: FPM (familii de prăsilă mamă), FPT (familii de prăsilă tată), FS (familii starter) şi FPC (familii de prăsilă crescătoare).

17.8.10.1. Cu orfanizare

Când puietul ajunge pe 8-10 faguri bine umpluţi şi musca s-a înmulţit:

  • căutăm matca şi facem cu ea un nucleu de rezervă, sau formăm un roi artificial: pe 1 fagure cu miere, unul cu păstură şi alţi 8 goi, stupul cu matcă fiind aşezat în locul altui stup care se mută pe un alt loc;

  • pe fagurii cu ouă aduşi din familiile recordiste, amplasaţi în mijlocul cuibului (unde căldura este mai mare), din loc în loc, stricăm câte 2-3 celule;

  • după 3-4 zile, marcăm fiecare botcă apărută pe aceşti faguri (4-20) şi distrugem botcile necorespunzătoare apărute pe ceilalţi faguri;

  • botcile nemarcate vor fi distruse la următorul control.

În cazul în care vom folosi botci cu larve transvazate nu vom depăşi numărul de 50-60 pe serie.

Creşterea mătcilor, în mai multe serii, în familii îndelung orfanizate se poate face cu condiţia împrospătării periodice cu faguri cu puiet căpăcit şi faguri cu ouă. În această variantă creşterea are un randament ridicat, sunt luate în creştere un număr mare de botci, iar calitatea mătcilor nu este afectată.

a. Metoda Doolittle-Pratt

Este o metodă ce foloseşte transvazarea simplă a larvelor de câteva ore. Mutaţia larvei în botcile artificiale se recomandă a se face imediat după fasonare. Înainte de a planta larvele să avem grijă să introducem în fiecare botcă o mică cantitate de lăptişor de matcă. Această operaţie va uşura desprinderea larvei de pe spatulă şi prinderea ei de fundul botcii artificiale, asigurând o amorsare sigură. Transvazarea larvelor se face cu o spatulă confecţionată din sârmă oţelită cu diametrul de 1,5 mm, lunga de 20 cm, având vârful subţire până la 0,2 mm şi îndoit într-un unghi de 100 o. Operaţia trebuie să se facă într-o cameră luminoasă, la minimum 20 oC, iar umiditatea relativă să fie destul de ridicată, pentru a nu se usca larvele. Pe măsura transvazării, botcile cu larve se aşează cu gura în jos pe o pânză flanelată umezită cu apă caldă până la completarea tuturor celor 30-60 de botci. După completare, rama se duce la stupul dinainte pregătit învelită într-un prosop pentru a se feri în timpul transportului de curenţii reci şi de soare.

Colonia crescătoare va fi pregătită din timp prin întărire cu puiet căpăcit de la coloniile vecine şi prin stimulare cu sirop. Cu ajutorul unui şablon vom asigura numărul de botci artificiale necesare. Acestea se vor lipi pe mici suporturi de lemn (degetare) ce stau în suspensie într-o ramă sau fagure port-botci. Botcile artificiale se dau 2-3 ore albinelor coloniei crescătoare pentru obişnuire şi curăţare cu salivă, uşurând acceptarea lor mai uşoară după operaţia de transvazare a larvelor. Cu 4-5 zile înaintea demarării lucrării propriu-zise de creştere, orfanizăm provizoriu un nucleu, păstrând matca într-o colivie cu câteva albine. Nucleul orfan se stimulează iar albinele vor clădi botci. După 3 zile eliminăm din botci toate larvele, recoltăm lăptişorul şi-i redăm nucleului matca, lăptişorul fiind diluat şi folosit în operaţia de transvazare. Concomitent, introducem matca celei mai valoroase familii într-un izolator de matcă, unde, timp de 36 de ore ea va depune ouă într-un fagure curăţat în prealabil cu salivă de către albine. Când larvele încep să eclozioneze din ou, diluăm lăptişorul recoltat din nucleul orfanizat temporar, cu apă distilată, punând pe fundul fiecărei botci artificiale o picătură cât un bob de mei. Apoi scoatem din celulele fagurelui cu spatulă fină din sârmă de oţel larve abia eclozionate, punându-le câte una în fiecare botcă. Rama port-botci se aşează apoi în mijlocul cuibului coloniei crescătoare, orfanizate de matcă şi puiet larvar, mai înainte cu 2 ore. Albinele orfanizate vor lua în creştere botcile artificiale, hrănindu-le până la maturitate etc.

b. Metoda simplificată de transferare a larvelor

Mânuirea diverselor scule cu care aceste larve urmează să fie scoase din celule şi depuse în botcile artificiale nu este chiar simplă. Transvazarea poate fi executată însă şi fără ajutorul spatulei, cu ajutorul unui tub de plastic flexibil de aspirare cu gura (cu diametrul de 4 mm, lung de 10-15 cm), la capătul căruia se fixează, cu ajutorul unui colier confecţionat dintr-o pană de gâscă (guler, inel de 7-8 mm lungime şi 5 mm diametru), o sită fină provenită dintr-un ciorap de mătase (2 mm din lungimea colierului depăşind capătul tubului). Larvele care urmează să fie transferate se identifică cu ajutorul unei lupe, iar celulele în care se află se înseamnă printr-o mică crestătură. Se introduce după aceea tubul până în fundul acestor celule şi se suge uşor larva (astfel încât să se lipească de sită), care apoi, printr-o simplă suflare, va fi pusă în botcă artificială, peste o picătură de lăptişor diluat. Pentru ca larva să nu rămână agăţată în unghiul format între colier şi sită, este bine ca acest unghi să fie nivelat cu propolis moale, ceea ce permite dirijarea larvei aspirate spre centrul sitei. Folosind acest dispozitiv, transferarea larvelor poate fi executată chiar şi de apicultorii fără experienţă, sau de cei cu vederea mai slabă.

 
 
c. Metoda W. Coffey (SUA)

În cazul în care avem nevoie de mai multe botci pentru înlocuirea mătcilor necorespunzătoare, după 24 de ore, scoatem ramele port-botci şi le plasăm în alte familii crescătoare puternice, neorfanizate, ştiut fiind că până la căpăcire mătcile nu vor fi deranjate de prezenţa acestora.

Este o metodă mai expeditivă, orfanizând temporar colonia de creştere doar cu 30 de minute înaintea primirii botcilor, colonia fiind stimulată puternic cu 4 zile înainte cu miere şi păstură. Matca va fi izolată cu puietul în corpul de jos, peste acesta aflându-se încă un corp care, la momentul orfanizării va fi mutat cu 30 cm în spatele corpului cu matcă. Fagurii cu provizii din acest corp vor fi scoşi într-o lădiţă portativă, locul lor fiind luat de fagurii cu matca şi puietul din corpul de jos. În acest fel, stupul mutat va avea matcă, puiet, miere şi albina tânără. Stupul rămas va avea toată albina zburătoare, care se întoarce la vechiul loc şi fagurii cu provizii. Până să observe noua situaţie, stupul rămas pe vechiul loc va mai fi întărit cu albina tânără scuturată de pe încă 5-6 faguri cu puiet larvar (luaţi de la alţi stupi din stupină, ale căror mătci au fost izolate). Aşezarea fagurilor în acest stup se face mai distanţat, pentru ca între faguri să încapă cât mai multă albină, lăsând loc pentru 2-3 rame port-botci cu larve transvazate care vor fi introduse în stup după 30 de minute, fiecare bară port-botci având maxim 20 de botci, colonia fiind stimulată permanent până la căpăcirea botcilor. Dacă avem nevoie de cât mai multe botci, putem folosi tot această familie pentru creştere, după 24 de ore scoţând ramele port-botci acceptate şi împărţindu-le pe la diferite familii puternice, botcile fiind crescute în corpul de sus, în prezenţa mătcilor izolate cu gratie în corpul de jos. Pentru ca larvele botcilor să fie cât mai bine îngrijite, din corpul de jos se ridică în corpul de sus câte 2 faguri cu puiet larvar, între care vom încadra rama port-botci. Coloniile gazde vor fi hrănite tot timpul cu sirop şi polen.

d. Metoda Heyrand

A apărut după 3 decenii de la metoda lui Doolittle-Pratt, constând în mutaţia larvei odată cu celula ei, celulă care este lipită pe un dop de creştere. Pentru aceasta, cu câteva zile mai înaintea demarării lucrărilor de creştere, introducem în mijlocul cuibului familiei donatoare, un fagure nou clădit, din care au eclozionat cel puţin o generaţie de puiet, stropind-o cu apă îndulcită cu miere sau zahăr. După 24 de ore se controlează începerea pontei pentru a şti când să ridicăm fagurele în vederea demarării propriu-zise a lucrării. Celulele cu larve vor fi decupate cu o preducea şi vor fi lipite pe suporturi cilindrice de lemn, care au la una din extremităţi câte un triunghi de tablă fixat cu un cui mic. Celulele cu larve vor fi scurtate la jumătate cu ajutorul unei lame, apoi vor fi lărgite. Pana triunghiulară de tablă cu suportul respectiv şi celula lipită se înfige pe un fagure vechi gol, care are deasupra un hrănitor jgheab, pe fiecare faţă a unui astfel de fagure plantându-se câte 10 botci cu suporţi.

Fagurele port-botci se introduce în mijlocul cuibului coloniei crescătoare, orfanizată cu 2 ore înainte. Când botcile ajung la maturitate se retrag cu suportul lor şi se folosesc în funcţie de necesităţi.

e. Metoda Romanescu

Are avantajul rapidităţii dar are dezavantajul greutăţii clăditului şi însămânţatului ramei speciale, precum şi a faptului că nu se pot creşte mătci direct din ouă, pentru practicarea ei având nevoie de unelte speciale, destul de complicate. Se fixează un fagure artificial pe suprafaţa unei plăci de lemn formate din cuburi îmbinate, care pot fi apoi dezmembrate. Placa cu fagurele pe ea, după ce a fost clădit bine, se introduce în mijlocul cuibului cu matcă pentru a fi însămânţat. După ecloziunea larvelor din ouă, suprafaţa fagurelui este aranjată astfel încât pentru fiecare cub să rămână o celulă cu larvă. Placa cu micile cuburi se întoarce astfel încât celulele să vină cu faţa în jos şi se introduce deasupra cuibului familiei crescătoare.

f. Metoda detaliată

Este descrisă în lucrarea intitulată „Sistematizarea creşterii reproducătorilor de albine”, N. Romanescu, Bucureşti, 1948.

g. Metoda R. Jordan-Volosyevici

Este metoda dublei transvazări. Superioritatea mătcilor crescute natural se datorează faptului că pe fundul botcilor de roire, după eclozionarea mătcilor rămâne o cantitate de 3 ori mai mare de lăptişor decât în cazul botcilor artificiale crescute prin transvazare simplă. S-a constatat, de asemenea, că de multe ori, botcile crescute prin transvazare sunt luate în creştere abia după 4-6 ore de la transvazare, flămânzirea temporară fiind în detrimentul bunei dezvoltări. Aceste dezavantaje sunt eliminate prin metoda dublei transvazări. Larvele acceptate, după 24 de ore, sunt înlocuite cu altele abia eclozionate, crescute într-o familie donatoare de elită. Astfel de larve, cu alimentaţie abundentă sunt bine primite de coloniile crescătoare, fără ca botcile să mai fie încredinţate coloniilor pornitoare. Cu toate acestea nici prin această metodă nu s-a ajuns să se obţină mătci la fel de bune cu cele crescute de coloniile ce roiesc.

Analizându-se aceste rezultate s-a constatat următoarele:

  • lăptişorul dat larvelor cu destinaţia iniţială de a fi viitoare mătci are în componenţa sa mult acid pantotenic (cel mai activ aminoacid ce ajută creşterii şi dezvoltării corporale şi a ovarelor, precum şi a hormonilor sexuali);

  • larvele de 24 de ore sunt hrănite cu o hrană diferită ce nu corespunde întru totul viitoarelor mătci;

  • oricât de repede s-ar face transvazarea, este nevoie să treacă o perioadă de acomodare şi adaptare a larvelor la noul mediu (10 minute – 5-7 ore);

  • dacă se face dubla transvazare, noua larvă găseşte în botcă un lăptişor a cărui dozare nu este corespunzătoare chimic şi calitativ vârstei şi stării de larvă viitoare matcă, adeseori albine înlocuind această hrană cu alta corespunzătoare, timp în care larva nu se alimentează corespunzător.

Termenele lucrărilor în practica dublei transvazări a larvelor trebuie să fie riguros respectate, altfel munca e în zadar:

  • cu 15 zile înainte se începe lucrarea de creştere a trântorilor

  • cu 4 zile înainte se compartimentează şi se orfanizează colonia crescătoare

  • cu 4-6 ore înainte se introduce fagurele cu botcile artificiale (pentru a fi linse de albine)

  • cu o oră înaintea introducerii larvelor se scoate rama cu larve şi rama port-botci şi se începe transvazarea propriu-zisă

  • la 8-14 ore după introducerea primei serii se face verificarea acceptării larvelor şi comasarea botcilor acceptate în 1-2 rame de creştere, se înlătură larvele acceptate şi se face ce-a de-a doua transvazare a larvelor viitoarei mătci (de până în 12 ore), provenite dintr-o familie de prăsilă

  • după 12 ore se verifică din nou botcile eliminându-le pe cele necorespunzătoare

  • după 10-11 (ziua a 14-a de la faza de ou) zile, cele corespunzătoare sunt izolate în cuşti de eclozionare sau sunt introduse în nuclee, în vederea acceptării lor

  • începând cu a 13-a zi de la transvazare, zilnic se verifică acceptarea mătcilor neîmperecheate

  • la 20-29 de zile mătcile sunt scoase din nuclee valorificate în funcţie de împrejurări.

Finalizarea lucrărilor până la împerecherea mătcii

  • În ziua a 14 dopul cu botcă se introduce în colivia de eclozionare.

  • În ziua a 15-a nimfa începe să înmoaie cu salivă căpăcelul botcii.

  • În a 16-a zi nimfa roade căpăcelul şi eclozionează.

  • În zilele 17-19 matca se hrăneşte şi se maturizează. Este indicat a nu se deranja.

  • În zilele 20-21 matca face zboruri de recunoaştere (se împerechează de la 8 până la 12 ori). A nu se deranja.

  • În zilele 22-25 matca face zboruri de împerechere. Controlul împerecherii se face numai după orele 17.

  • În zilele 26-27 matcă începe a fi hrănită cu lăptişor de matcă în vederea începerii ovulaţiei.

  • În zilele 28-31 matcă depune ouă, iar după căpăcirea larvelor se da unei noi familii de producţie, iar în nucleu se începe o nouă serie de botci căpăcite sau mătci eclozionate.

h. Metoda Joe Smith

Este metoda industrială de creştere (a fâşiilor decupate), fiecare crescător având la dispoziţie:

  • 4-5 stupi bine populaţi – (fiecare stup ocupând cel puţin 2 corpuri cu albină), ce vor furniza albina tânără pe tot parcursul lucrărilor;

  • 1 colonie de selecţie – producătoare de ouă cu vârstă precisă (1 stup Dadant cu 12 rame în pat cald, prevăzut cu hrănitor exterior);

  • 1 colonie pornitoare – orfanizată cu 2 ore înainte (pentru fiecare colonie pornitoare având repartizate 2-3 colonii furnizoare de albină tânără, pe măsură ce albina proprie înaintează în vârstă);

  • 1 colonie de creştere – prevăzută cu gratie Hannemann la urdiniş, toate aceste colonii fiind stimulate pe măsura nevoilor.

  • stupi de finisare – folosiţi pentru preluarea botcilor care nu mai au loc în stupii de creştere.

Se pregătesc din timp ramele special înfundate de ouat (rame al căror gol e completat cu o scândură groasă de 20 mm, în mijlocul căreia se taie un dreptunghi cu latura orizontală de 210 mm şi cea verticală de 130 mm), golul scândurii fiind ocupat cu un fagure artificial lipit cu ceară pe margini. În luna aprilie aceste rame se introduc lângă cuibul mai multor colonii, după clădire fiind retrase şi păstrate până la începerea lucrărilor (fiecare colonie donatoare având rezervate câte 2 rame de acest fel).

Se desfac din cuie câteva rame de stup, ale căror speteze superioare au pe faţa interioară câte un jgheab longitudinal de 3 mm (nut). În acest nut se introduce marginea unei fâşii de fagure artificial lată de 60 mm, fâşia fiind consolidată cu ceară topită. Spetezele cu fâşii se dau albinelor, alături de cuib, pentru a fi clădite, după care se retrag şi se păstrează într-un stup gol.

Organizarea coloniei donatoare şi a coloniei crescătoare.

Cu cel puţin 2 săptămâni înainte de începerea lucrărilor, colonia donatoare şi cea crescătoare trebuie să aibă cel puţin 3,5 kg albină, şi mătcile cele mai bune din stupină. Ramele stau în stup în pat cald, coloniile alimentându-se prin orificiul făcut în peretele din spate cu câte 100 g sirop bogat în proteine, oferit în hrănitorul exterior. Când dăm siropul stupul se ciocăneşte puţin, pentru ca albinele să-şi formeze un reflex condiţionat de hrănire.

Cu 3-4 zile înainte de a porni creşterea mătcilor, stupul coloniei crescătoare se împarte în 2 compartimente neegale, cu ajutorul unei diafragme etanşe prevăzute în partea de jos cu o gratie Hannemann lată de 3 cm, pin care albinele celor 2 compartimente pot să circule şi să transporte în compartimentul mare hrana din hrănitorul exterior. Compartimentul de la peretele din spate va avea un spaţiu de 3 rame, ce stau în larg, iar cel de-al doilea va avea 8 rame.

După 3-4 zile, când albinele s-au obişnuit cu cele 2 compartimente, se prinde matca coloniei cu tubul de sticlă şi se ţine provizoriu la căldura corpului într-un buzunar. Compartimentul mic se goleşte de rame, albinele scuturându-se în spaţiul rămas liber, se mai scutură apoi albinele tinere de pe 3-4 faguri cu puiet larvar şi se introduce la mijloc 1 ramă cu puiet căpăcit cu albina însoţitoare, încadrând-o cu 2 rame bune de ouat, din cele completate cu scândură, dar cu făguraşii clădiţi mai de mult. Eliberăm apoi matca în compartimentul mic, care se acoperă cu un podişor etanş, tip PFL. Neavând alt loc disponibil, matca va umplea cu ouă ramele înfundate. Stupul se hrăneşte în continuare de 2 ori pe zi ciocănindu-l.

După 3 zile se retrage fagurele cu puiet din mijloc, îndepărtând încet albinele şi matca de pe el, acestea rămânând în continuare în acelaşi compartiment mic. Fagurele retras este înlocuit cu o spetează cu fâşie de fagure nou lată de 60 mm (clădită mai de mult). Pe spetează se scrie data introducerii acestei fâşii. După 24 de ore ridicăm speteaza cu fâşia cu ouă proaspete şi o introducem în compartimentul cel mare, în mijlocul cuibului, în locul ei introducându-se pentru ouat o altă fâşie de fagure clădit. Această operaţie se repetă în fiecare zi.

Când s-au împlinit 3 zile de la însămânţarea primei fâşii care se află acum în compartimentul mare, se trece în stupul pornitor, orfanizat cu 2 ore înainte de a începe să eclozioneze larve şi anume: într-un stup gol cu fund, podişor şi capac, se aşează în mijloc un fagure gata clădit în a cărui celulă se toarnă apă îndulcită. În dreapta şi stânga lui se lasă loc să încapă câte o ramă, iar dincolo de acest spaţiu se aşează 2 rame cu hrană (una cu miere în stânga şi alta cu polen în dreapta), spaţiile laterale fiind mărginite cu 2 diafragme. Popularea cu albină a stupului pornitor se face scoţând disponibilul de albină din stupii furnizori, care vor asigura starterului atâta tineret cât este nevoie. Astfel, dacă stupului pornitor i se dau spre pornire 50 de botci vom scutura acolo cel puţin 2 kg albină tânără. Pentru 75-100 botci trebuie să dispunem de 3,5-4 kg albină. Albinele tinere scuturate în starter stau cu urdinişul închis 2-3 ore, dar având montate 2 site de ventilaţie (una la fund, alta la capac). Pentru uşurarea înfrăţirii albinele scuturate ce provin de la 2-3 familii furnizoare, se năclăiesc cu miere în vederea înfrăţirii prin lingere reciprocă.

După trecerea celor 2 ore, se deschide stupul cu colonia donatoare, de unde ridicăm spetezele cu larve în eclozionare şi le ducem într-o cameră caldă, din fiecare fâşie făguraş, lat de 60 mm, tăind de-a lungul cel puţin 4 fâşii înguste, fiecare cuprinzând de la un capăt la celălalt un şir de celule cu larve ce eclozionează, fâşiile înguste lipindu-le cu ceară topită turnată pe şipci subţiri. Scurtăm apoi până la jumătate înălţimea celulelor (cu ajutorul unei lame încălzite), iar cu o mică spatulă eliminăm larvele din 4 în 4, şipcile aşezându-se la o distanţă de 6 cm una de alta, golul de sub spetezele ce mărginesc şipcile subţiri cu celule completându-se cu 2 fâşii de placaj. Cele 2 rame port-botci vor fi introduse în spaţiile lăsate libere în starter, de o parte şi de alta a fagurelui mijlocaş prevăzut cu sirop în celule, unde rămân 24 de ore, timp în care orfanizăm stupii crescători (de matcă şi puietul necăpăcit, fiecare colonie doică având 2 corpuri pline la refuz cu albine), după care sunt trecute în corpul de jos al familiilor crescătoare, unde vor sta până la maturizarea botcilor.

17.8.10.2. Fără orfanizare

Este folosită mai mult în Germania, folosind stupi model Zander (asemănători multietajaţilor de la noi) sau orizontali. Colonia crescătoare se stimulează permanent cu hrană proteică astfel ca în momentul potrivit aproape să intre în stare de roire, fără să-şi fi clădit încă botci.

Prezenţa mătcii prin feromonul ei are influenţa numai asupra începerii clădirii botcilor nu şi asupra creşterii lor în continuare. Botcile vor fi aşezate într-un compartiment (separat cu gratie), între 2 rame cu puiet tânăr, matca cu restul puietului aflându-se în cealaltă parte a stupului. În compartimentul de creştere (după gratia despărţitoare de matcă), puietul foarte tânăr va atrage în exces albinele doici. Pentru a da randament optim nu trebuie să creştem mai mult de 30 de botci – la fiecare serie de creştere.

a. În orizontali

Colonia crescătoare se stimulează continuu astfel încât la momentul potrivit să atingă pragul de roire. În stupul orizontal se pune o diafragmă etanşă, având la mijloc o porţiune de gratie Hannemann, formând dincolo de ea un compartiment de creştere ca şi la metoda Joe Smith. În compartimentul mic, lângă gratie se aduc 2 faguri cu puiet căpăcit, lângă ei se aşează rama port-botci (care are sub speteaza superioară o fâşie de fagure artificial, iar la 6 cm sub ea – şipci port-botci cu larve), urmată de 1 fagure cu puiet necăpăcit şi 1 fagure cu miere şi păstură (în ramă hrănitor cu jgheab). În compartimentul mare cuibul se aşează lângă gratie, urmat de fagurii cu miere. Ambele compartimente se servesc de urdinişul compartimentului mare.

Compartimentul mic (A cu matcă)

Nu este prevăzut cu urdiniş şi va avea lângă gratie 2 faguri cu puiet căpăcit, urmaţi de 2 faguri port-botci (ce au sub speteaza superioară o fâşie de fagure artificial, iar la 6 cm sub ea – şipci având pe ele botci cu larve), 1 fagure cu puiet necăpăcit (pentru a se atrage acolo un număr mai mare de doici) şi 1 fagure cu hrană (miere şi păstură) şi un hrănitor.

Compartimentul mare (B de creştere şi îmbătrânire)

Are urdiniş şi va avea cuibul (6-7 rame puiet) lângă gratie, urmat de fagurii cu miere şi hrănitor, devenind compartimentul de creştere între 10 iunie şi 19 august. Mutarea ramelor căpăcite din compartimentul A în compartimentul B poate coincide cu ridicarea botcilor „mature” gata de eclozionare pentru a fi puse în cuşti de eclozionare. Din 10 în 10 zile botcile pot fi considerate mature. După ridicarea lor mai e nevoie de 2-3 zile pentru eclozionarea mătcilor din cuşti. Timpul necesar pentru „modelarea” începuturilor de botci este de circa 1 zi. În total 14 zile pentru fiecare generaţie de mătci luate în creştere.

Aceasta perioadă poate fi scurtată mult dacă botcile imediat după căpăcire, sunt date altor familii până la maturizarea lor, eliberându-se familia de creştere pentru o nouă operaţiune. În cazul creşterilor succesive, botcile crescute, dar încă necăpăcite, se pot pune într-o ramă izolator şi aceasta se introduce într-o familie puternică cu matcă. Pentru o bună reuşită este nevoie de o strictă evidenţă a lucrărilor şi programărilor la date fixe. La terminarea creşterii, ce le două familii pot fi refăcute în vederea iernării.

a. În verticali

Împărţirea va fi asemănătoare. Cuibul de jos va avea matca izolată de cel de sus printr-o gratie Hannemann acoperită în mare parte cu carton în cea mai mare parte (exceptând centrul). În corpul de sus se vor ridica 2 faguri cu puiet căpăcit şi se va lăsa loc pentru 1 ramă port-botci; urmează apoi 1 fagure puiet tânăr şi 1 fagure cu miere. După 24 ore (timp în care albinele se obişnuiesc cu noua organizare), cele 2 corpuri vor fi izolate, timp de o oră, cu un separator dublu din pânză de sârmă (tip Snellgrove), operaţia fiind recomandată a se face seara. Albinele se vor simţi orfane şi după o oră vor primi cu bucurie ramele port-botci luând în creştere 10-12 larve (din cele deja pornite), fără să roiască.

La stupii verticali compartimentul B va fi situat în partea de sus. Rama cu botci va fi amplasată întotdeauna între un fagure cu puiet tânăr şi un fagure cu păstură, acest aranjament determinând albinele tinere, care merg să se aprovizioneze cu păstură, să se oprească şi să hrănească larvele din botci.

Aranjamentul este următorul:

  • miere,

  • polen,

  • larve de vârsta 4-5,

  • larve de vârsta 1-2,

  • ramă cu botci,

  • polen,

  • larve de vârsta 6-7,

  • miere,

  • hrănitor.

Din cuibul de jos, despărţit de corpul superior cu o gratie Hannemann, în parte acoperită cu carton, dar lăsând un spaţiu liber la mijloc, se ridică 2 faguri cu puiet căpăcit. Se lasă loc pentru rama port-botci după care urmează o ramă cu puiet larvar, şi fagurii cu provizii. Stupul pregătit astfel se lasă 24 ore, timp în care multe albine din cuib urcă în corpul de sus. După 24 ore izolăm cele 2 corpuri cu un separator dublu tip podişor Snellgrove, timp de 1 oră (seara) după care se introduce rama port-botci care va fi luată în creştere. După o oră se scoate separatorul dublu şi se înlocuieşte cu aceeaşi gratie Hannemann obturată şi totul intră în normal, albinele continuând să hrănească botcile.

17.8.11. Regulile creşterii mătcilor

R – Regulile creşterii mătcilor

17.9. Maturatorul

Este un vas din tablă groasă cositorită, aluminiu, sau oţel inoxidabil, cu o capacitate de 200-300 kg miere în care se pune mierea după extracţie, la o temperatură a camerei de peste 25 0C pentru a se decanta şi a elimina din masa ei procentul de apă care i-ar putea strica calităţile dacă nu s-ar evapora. Partea superioară a maturatorului trebuie să fie cât mai largă pentru a uşura evacuarea mierii. În cazul în care mierea nu apucă să cristalizeze evacuarea se poate face şi cu ajutorul unui robinet cu gura largă situat în partea de jos a maturatorului. Maturatoarele din tablă de fier zincată sunt oxidabile, mierea închizându-se la culoare şi căpătând gust de cocleală. La nevoie, maturatorul poate fi vopsit în interior cu vopsea duco sau alt lac, de preferat din cele provenite din materiale plastice, care formează pe pereţi un strat izolator.

 

17.10. Măcrişul

Se cultivă în grădini pentru frunzele sale acrişoare care împreună cu spanacul sunt folosite în scop alimentar. Frunzele măcrişului conţin acid oxalic şi acid tartric şi sunt recomandate în neutralizarea efectelor nocive provocate de consumul mierii de mană de către albine pe perioada de iarnă. În acest scop frunzele se culeg pe timpul verii şi sunt puse la păstrare în saci de hârtie la loc uscat pentru a se folosi în ianuarie (2 kg frunze la 10 litri apă) împreună cu un volum egal de miere administrată în sirop cald, pentru a combate diareea.

17.11. Medicamente

Amitrazul

Patologie apicola – amitrazul

Apistanul

Este o panglică de polietilenă impregnata cu fluvalinat „substanţa activă prezentă în klartan”. Aşezată între fagurii stupului timp de 8 săptămâni, ea difuzează lent şi regulat substanţa activă. Paraziţii sunt ucişi pe măsură ce ies din celulele compartimentului unde se află larvele şi colonia este debarasata de oaspeţii nedoriţi ai stupului pe timp de 1 an. Această tehnică suprimă intervenţiile plicticoase cu pulverizatorul a căror eficacitate se limitează doar la momentul aplicării. În schimb preţul aplicării produsului este destul de mare: 30 franci anual pentru fiecare colonie.

Deşi e remarcabil de eficace, lupta chimică prelungită prezintă un inconvenient major în caz de utilizare prelungită existând riscul apariţiei unei specii de acarieni adaptaţi, rezistenţi la substanţe toxice. Acest risc este inexistent în cazul folosirii unor substanţe odorante care să-i poată atrage pe acarienii din stupi.

Codratinul

Este Micocidin concentrat de 40 de ori.

Locamicinul

Este folosit pentru pudrare peste larve şi albine, în doze de 80-100 g de 3 ori la interval de 3 zile şi apoi de 2 ori la 5-7 zile. Are în componenţă zahăr pudră şi teramicină (oxitetraciclină).

Micocidinul

Se administrează pentru combaterea puietului văros prin administrarea prin pudrare peste albine a câte 80-100 g, în total 4-5 tratamente, primele 2 la interval de 3-4 zile, ultimele la 5-7 zile.

Are 3 forme de administrare:

  1. pudră,

  2. soluţie prin aspersie şi

  3. sirop.

Soluţia prin aspersie este tratamentul de şoc al puietului văros, care se face economic, prin solubilizare în apă, fără a fi nevoie de cantităţi mari de zahăr sau miere. Sunt suficiente 20 de grame la litru sirop. Unei familii de albine îi este necesară 1 kg de Micocidin pentru tratamentul complet, aşa cum este specificat în prospect. Dacă în unele familii apar concomitent semne de ascosferoză şi de locă tratamentul se poate face cu micocidin la care se adaugă 2,5 g teramicină (omogenizată la 1 kg micocidin).

Oxitetraciclina

Se administrează în sirop, în concentraţie de 0,75 g la litru, în 4-5 reprize a câte 250-500 ml sirop, în funcţie de puterea familiei de albine, primele două administrări la interval de 4 zile, ultimele la 5-7 zile. În cazul apariţiei semnelor de loca americană sau europeană se administrează concomitent şi pudrări cu locamicin, câte 80-100 g pentru 1 familie de albine.

Protofilul

Cantitatea de Protofil (sau a înlocuitorilor acestuia) ce se administrează unei familii de albine este de 50-80 ml, în funcţie de mărime, administrarea făcându-se în siropul de completare sau în hrănirile târzii de stimulare. Protofilul se va administra numai familiilor ce au suferit de nosemoză, ascosferoză, maladii virotice sau intoxicaţii.

17.12. Melanoza

Patologie apicola – Melanoza

17.13. Melisa

Este o floare meliferă (150 kg nectar la ha), numită şi roiniţă, floarea stupilor, izma stupilor, mătăciune, având un miros asemănător cu cel de lămâie. Are multiple întrebuinţări în stupină, datorită mirosului ei plăcut fiind folosită la frecarea pereţilor roiniţei, la unificarea mirosurilor coloniilor înainte de unificare, la tratarea diareei, la îndepărtarea fluturilor de găselniţă, la ferirea de înţepături. Esenţa de melisă se prepară umplând, până la refuz, o sticlă cu frunze de melisă, după care se toarnă alcool de 96o şi se lasă la macerat 2 săptămâni, storcând conţinutul sticlei cu o presă puternică.

17.14. Meloscopul

Este un aparat cu care se stabilesc nuanţele culorii mierii ce urmează să fie comercializată.

17.15. Menta acaricid

Ramurile mentei sălbatice, tăiate cât mai aproape de sol, în perioada de înflorire, se aşează între rame şi podişor. Planta se poate folosi şi uscată la umbră în prealabil, în sezonul de iarnă, după cum urmează: ramurile uscate, stropite cu puţina apă se păstrează în pungi de plastic, până când devin mai moi şi se introduc între rame şi podişor. Datorita substanţelor volatile, acarienii ieşiţi din celule pier.

17.16. Micozele

Sunt boli infecto-contagioase ale albinelor, datorate unor ciuperci de genul levurilor, foarte numeroase în natură, ce se prezintă ca mucegaiuri. Aceste vegetale saprofite trăiesc parazitar şi se hrănesc din descompunerea organică a corpurilor parazitate sau moarte, ori chiar cu hrana proteică a albinelor (polenul şi păstura din faguri). Elementele favorabile dezvoltării lor sunt:

  • o temperatură potrivită în limite foarte elastice (de la 18 oC – la 37 oC);

  • o umiditate mai ridicată în stup.

Micozele sunt mai puţin periculoase ca celelalte boli molipsitoare ale albinelor, gen nosemoza sau loca, şi uneori dispar fără nici un fel de tratament. Este bine să luăm măsuri preventive pentru eliminarea acestei boli din stupină.