Crăciunul – Nașterea Domnului – 25 decembrie

Astăzi S-a născut Hristos!

Și minunea întrupării Lui mai presus de legile firii a uimit întreg pământul, a înnoit toată lumea, a rupt istoria omenirii în două și, străbătând cele douăzeci de secole, ni se face cunoscută nouă astăzi. Astăzi S-a născut Mesia! Și vestea aceasta pe care au adus-o din cer îngerii, pe care au primit-o întâi păstorii, ca un fulger s-a revărsat peste toate marginile.

Vestea aceasta, care l-a tulburat pe Irod “și tot Ierusalimul cu dânsul”, ca o trâmbiță duhovnicească a răsunat din veac în veac, din hotar în hotar, de la țărm, și a ajuns astăzi și la inimile noastre. Vestea aceasta auzind-o, săracii s-au bucurat, păcătoșii s-au veselit, orbii s-au luminat, bolnavii s-au mângâiat, iar șchiopii au săltat. Vestea aceasta auzind-o, ritorii în nedumerire au căzut, caci ea pe învățați i-a făcut să tacă, pe filozofi să se rușineze, pe împărați să se cutremure. Vestea aceasta pe mame le-a făcut să se bucure, pe fecioare să cânte, iar pe prunci să dănțuiască.

Cel dintâi praznic împărătesc cu dată fixă, în ordinea firească (cronologică) a vieții Mântuitorului, este Nașterea, numită în popor și Crăciunul, la 25 decembrie, este sărbătoarea anuală a nașterii cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Ea a fost vestită prin proroci, care au arătat locul nașterii, seminția din care Se va naște și multe alte semne. Pare a fi cea dintâi sărbătoare specific creștină, dintre cele ale Mântuitorului, deși nu este tot atât de veche ca Paștile sau Rusaliile, a căror origine stă în legătură cu sărbătorile iudaice corespunzătoare.

Fiul lui Dumnezeu s-a născut din Fecioara Maria, care, la vremea nașterii Sale, era logodită cu dreptul Iosif. El a fost născut într-o iesle din Bethleem. Amintim că în acel timp, împăratul Cezar August dăduse porunca de a se face un recensământ general, încât toți erau obligați să ajungă în cetatea strămoșilor pentru a se înregistra. Din acest motiv, Iosif, fiind din neamul lui David, ajunge în Bethleem, locul în care Fecioara Maria Îl va naște pe Hristos. Din Scriptură cunoaștem că Pruncului i-au fost aduse ca daruri: aur, smirna și tămâie. Aur ca unui împărat, tămâie ca unui Dumnezeu și smirnă ca unui arhiereu care urma să moară pentru întreaga omenire. Astfel, există obiceiul ca de Crăciun să oferim și noi daruri. Prin ele răspundem la darul iubirii lui Dumnezeu pentru noi.

Crăciunul a fost prăznuit la date diferite, în Apus și Răsărit. În Apus, cel puțin de prin secolul al III-lea, Crăciunul era prăznuit pe 25 decembrie, în vreme ce în Răsărit, până prin a doua jumătate a secolului al IV-lea, Nașterea Domnului a fost sărbătorită pe 6 ianuarie, împreună cu Botezul Său. Crăciunul s-a prăznuit pentru prima dată separat de Botez în jurul anului 375, în Biserica din Antiohia. În prima jumătate a secolului al V-lea, ziua de 25 decembrie a fost introdusă ca zi a Nașterii Domnului și în Biserica Alexandriei, apoi în cea a Ierusalimului, cuprinzând întregul Răsărit creștin. Armenii păstrează și astăzi ziua de 6 ianuarie ca dată a sărbătorii Nașterii Domnului.

Venirea Mântuitorului Hristos în lume s-a făcut ca oamenii să-L vadă pe Dumnezeu, să-L cunoască, să se pocăiască și să se împărtășească cu Trupul și Sângele Său. Hristos coboară din ceruri pe pământ, ca pe noi, pământenii, să ne înalțe la ceruri.

Să ne străduim să-L slăvim pe Dumnezeu pentru coborârea Lui la noi.

Ziua Crăciunului este una binecuvântată și plină de căldură, pentru că simțim dragostea lui Hristos Care S-a întrupat spre a Se putea întâlni cu noi după căderea și îndepărtarea noastră din Rai.

”Eram răniți de păcat și El a venit ca doctor să ne tămăduiască, eram în pribegie și El a venit ca prieten în locul pribegiei noastre, eram deznădăjduiți și El ne-a adus nădejdea, purtam o prea adâncă durere sufletească și trupească și El ne-a dăruit bucurie. Cum poate omul să nu iubească un asemenea Dumnezeu Care iubește, Care Se naște ca om, Care Se supune la o viață de emigrant în Egipt, Care trăiește toate condițiile tragice ale vieții pe care o trăiește omul și, în cele din urmă, Se jertfește spre a ne mântui?”

Sfinții Bisericii simt în adâncul inimii lor marea dragoste, dragostea gingașă a Celui Care iese din Sine pentru noi, dragostea jertfelnică și autentică a lui Hristos, și această dragoste îi eliberează din orice robie, din orice mâhnire, din orice deznădejde și greutate. Când știi că cineva te iubește cu adevărat, nu mai simți mâhnirile cele din afară, problemele care ne asupresc.

Moș Crăciun

Crăciunul este celebrarea zilei de naștere a Domnului Iisus Hristos. Un colind spune: Că-i născut un domn prea bun / Cu numele lui Crăciun, / Că-i născut un om frumos, / Cu numele lui, Hristos.

Reprezentarea actuală a lui Moș Crăciun cu plete dalbe, îmbrăcat în costum roșu, cu sacul doldora de jucării sau alte atenții, deplasându-se în sanie trasă de reni sau de cerbi, nu ține deloc de vechile tradiții românești, ci reprezintă un împrumut târziu din lumea apuseană. Când vine vorba despre Moș Crăciun, personajul central al sărbătorilor de iarnă, toată lumea știe câte ceva. Bunăoară, toată lumea, și mai ales copiii, îl asociază pe Moș Crăciun cu acel personaj ghiduș, ce apare în toate galantarele super-marketurilor și în reclame la televizor, îmbrăcat într-un costum roșu, cu un sac plin de cadouri în spate, având barba și părul albe. Ce imagine comercială și goală de sens! Alții știu că Moșu’ trăiește undeva în Laponia, de unde, în noaptea de 24/25 decembrie, pornește, într-o sanie trasă de reni, al căror șef este Rudolf, să aducă tuturor copiilor jucăriile pe care le confecționează de-a lungul întregului an cu ajutorul spiridușilor. Frumos, dar…..neconform cu adevăratul sens a lui Moș Crăciun.

Întrebând tradiția românească despre Moș Crăciun, aflăm lucruri deosebit de interesante și surprinzătoare. El este Bătrânul Crăciun, un nume semnificativ, și vom vedea imediat de ce, și Regele Păstorilor. Tradiția creștină spune că Moș Crăciun ar fi fost proprietarul staulului în care a născut Fecioara. Că a fost un om bogat și rău, care ar fi refuzat să dea ajutor Mariei, de n-ar fi intervenit nevastă-sa, Crăciuneasa. Ba mai mult, de furie că femeia i-a ajutat pe străini, el i-ar fi tăiat mâinile de la coate, dar acestea s-au refăcut miraculos în scalda Pruncului. Pentru inima ei bună, Crăciuneasa trece drept patroană a moașelor. În fața unei asemenea minuni, Crăciun însuși se spășește și se creștinează, devenind primul dintre sfinți. S-a spus și că personajul popular ar fi continuarea unei vechi zeități păgâne a locului. În vechime, creștinii sărbătoreau tot acum și Anul Nou, ceea ce explică faptul că Anul nou actual (1 ianuarie) mai este numit pe alocuri și Crăciunul cel mic.

Descolindatul
În lumea satului tradițional, cei care refuzau să-i primească pe colindători, erau sancționați printr-un gest contrar colindatului, numit „descolindat”. Este un obicei pe care nu îl întâlnim în toată țara și constă într-o mulțime de acțiuni negative împotriva celor care nu primeau colindătorii. Doamna Sabina Ispas mărturisește că „de multe ori s-a interpretat această acțiune ca o agresivitate a cetei de colindători, dar în realitate nu este așa, este un mijloc de a elimina din structura rituală acele gospodării care ar fi putut să primejduiască unitatea comunității. Unul din rosturile colindatului era să recreeze în spațiul și timpul sacre, în contextul teofaniei de Crăciun, unitatea spirituală”.

Descolindatul este un termen introdus în circuitul științific de etnologul Petru Caraman, explicându-l prin „a întoarce în rău urârile de bun augur ale colindei sau ale colindelor cântate anterior”.

Smulsul porților, alungarea vitelor și a pasărilor din curte, mânjitul ușilor cu păcură sunt doar câteva din acțiunile specifice descolindatului. Dincolo de aceste acțiuni, descolindatul se lasă cu amenințări și blesteme. Versurile de la descolindat erau de cele mai multe ori contrare celor de bun-augur de la colindat. Atunci când îi primeai pe colindători ți se ura: „Câte cuie pe casă/ Atâția galbeni pe masă!/ Câte paie în ogor/ Atâtea vite-n obor!.”, în vreme ce la descolindat se spunea: „Câte paie sunt în șură/ Atâtea găini moarte-n bătătură!” sau: „Câte cuie sunt pe casă/ Atâția păduchi în casă/ Și-atâția șoareci pe masă!”

Crăciunul de supermarket

Ce bine e când vine Crăciunul! Magazinele se gătesc frumos, apar ofertele de iarnă și rafturile se îndoaie sub greutatea mărfurilor colorate. Miroase a mirodenii și a vin, a cârnați usturoiați și a slănină fiartă în boia, moale ca untul; râde cozonacul din cuptor, cu dinții pătați de cacao și stafide, iar chiftelele se înghesuie unele în altele în farfurii lustruite de gospodine grijulii. Te gândești ce mai ai de cumpărat, cui mai ai de cumpărat…

Alergi prin magazine și iți bucuri ochii cu abundența de mărfuri, alegi ce te lasă buzunarul și împarți banii așa încât să simți că e sărbătoare și să faci câte un cadou mic celor la care ții și celor cu care trebuie să fii atent. Ai chiar un sentiment de împlinire atunci când casiera iți ia banii și vezi că ai coșul plin cu de toate, măcar acum. Ești în rândul lumii, ieși mulțumit din magazin și te gândești că ar fi bine să pui pe tine și un parfum plăcut mirositor, care să arate că trăiești modern, în anul 2017, în Uniunea Europeană și NATO.

Dar parcă tot nu e bine și nu știi de ce. De ce? DE CE? Aaa, daa… Ai făcut cumpărături la același mic magazin de cartier de la care cumperi și peste an, în timp ce lumea cu adevărat modernă se plimbă acum prin cash and carry, super-hipermarketuri, împingând cărucioare silențioase printre rafturi elegante și bine garnisite. Ce e rău în asta? Nu e rău. E chiar bine că în Romania există asemenea magazine elegante și practice, și că lumea dă semne că progresează. Încet, dar sigur. Cântă în ele Stille nacht-uri și Jingle bells-uri, sau chiar colinde românești, dar acestea nu sunt recomandabile, fiindcă n-au ritm și nu îndeamnă subconștient lumea să se miște mai repede către casa de marcat.

Oricum, plutește în aer sărbătoarea. Cum, „care sărbătoare“? Cea din 25 decembrie. N-o știți? E anuală și are de-a face cu Moș Gerilă sau cu Moș Crăciun. Și cu încă cineva, parcă… Nu știu sigur, fiindcă în supermarketuri n-am văzut decât Moși Crăciuni vii sau împăiați, sau mai degrabă împăpușiți. Nici măcar prin brazii scoși la vânzare n-am văzut altceva decât moși și globuri. Eventual cutii de cadouri… Dar, parca mai era ceva, totuși, în 25 decembrie. Poate că străinii știu mai multe decât mine despre asta? Aiurea! Americanii nici măcar nu-i mai zic Christmas. Acum e X-mas.

Ce bine că am întrebat-o pe bunica… Am aflat că, de fapt, e sărbătoarea Nașterii lui Iisus Hristos, Dumnezeul întrupat, adus pe lume de Fecioara Maria, într-o iesle care nu se găsește la nici unul din supermarketuri. Am auzit că ea s-ar găsi în biserici, unde miroase a tămâie și a rugăciune și unde oamenii grăbiți ca mine învață să iubească și să fie mai buni. Am mai auzit că m-aș putea spovedi și că păcatele mele ar putea fi iertate de acest Dumnezeu născut în iesle. Am auzit chiar că sufletul meu ar putea fi mântuit. Cred că am să încerc să petrec acest Crăciun în biserică, bucurându-mă de Nașterea Domnului.

Jocul caprei, obicei străvechi
Jocul caprei constituie una dintre formele elementare ale teatrului popular. Costumația bogată, agilitatea jucătorilor, ritmul alert, versurile şi strigăturile, fac din acest obicei un mic spectacol. Jocul caprei este întâlnit în perioada sărbătorilor de iarnă. Versurile și jocul fac trimitere la ideea fertilizării ca transformare cosmică. „Pe durata jocului, capra dansează, consumând energii vitale, moare și renaște, simbolizând regenerarea ritualică și continuitatea vieții” (Marcel Lutic, etnograf din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei). Capra moare violent, prin lovire sau împușcare și renaște simbolic.

Capra este personificarea fertilității. Jocul caprei ține de la Crăciun până la Anul Nou. În unele sate din Bucovina, întâlnim mai multe capre sub forma unor cete (Ostra), iar în alte zone ale țării, capra este singură, în prezența ciobanului, a unui moș și a unei babe. Masca este alcătuită dintr-un cap de capră din lemn, cu maxilarul inferior mobil, care este tras cu o sfoară în timpul dansului. Cel mai importat în Jocul caprei este ca mișcările să fie realizate corect de la botul caprei, iar corpul să fie purtat într-o parte ți în alta de la jumătate, să se onduleze. Mișcările trebuie să formeze valuri.

În Transilvania acest joc al caprei este cunoscut sub denumirea de „Turca”. Unul dintre colindători poartă mască și prin dansuri și gesturi transmite anumite mesaje. Acestea sunt explicate de liderul grupului, numit birău. Moartea și învierea „turcii”, vestesc gazdei „trecerea comunității în noul an sub semnul restabilirii ordinii cosmice, cu alte cuvinte triumful vieții asupra morții, a luminii asupra întunericului, a fertilității și fecundității asupra sterilității, a binelui asupra răului” (profesorul etnograf Crăciun Parasca).

Jocul caprei prezintă un scenariu al morții și învierii rituale. Capra cade la pământ și trebuie să fie resuscitată, readusă la viață. Probabil originea este în vechi culte ale divinităților cu înfățișări animaliere care mor și renasc; asta se potrivește foarte bine și cu perioada anului în care timpul vechi, îmbătrânit, uzat al anului este cel care renaște, crește soarele în fiecare zi odată cu solstițiul (Șerban Anghelescu, etnolog la Muzeul Țăranului Român din Capitală).

Jocul caprei – versuri

Foaie verde și-o alună
Bună ziua, ziua bună
Ia deschideți porțile
Să intre căprițele
Ța, ța, ța, căpriță, ța
Nu te da, nu te lăsa
Ța, ța, ța, căpriță, ța
Capra noastră-i cu mărgei
Cu cercei, cu catifeli
Joacă veselă căprița
Toți îs bucuroși de ea.
Ța, ța, ța, căpriță, ța
Nu te da nu te lăsa
Ța, ța, ța, căpriță, ța
Și plecai și eu la târg
Pe căpriță ca s-o vând
Și mergând pe drum, mergând

Aud din urmă strigând:

Cumpărătorul:
– De vânzare-i capra, bade?
Ciobanul:
– De vânzare!
Cumpărătorul:
– Și cât vrei pe ea?
Ciobanul:
– 800 de lei!
Cumpărătorul:
– E blândă, nu împunge?
Ciobanul:
– E blândă, nu împunge.
(capra îl împunge pe cumpărător)
Cumpărătorul:
– Eu îți dau 400 de lei pe ea pentru că împunge.
Ciobanul:
– De cât să-mi dai 400 de lei pe ea, mai bine îi dau un par în cap. (Și o lovește cu bățul, iar capra cade și rămâne nemișcată)
Alaiul:
– Văleu, capra noastră a murit!
Ța, ța, ța, căpriță, ța
Te-o lovit vreo boală grea
Sau pe unde-ai colindat
Veste rea tu ai aflat
Ciobanul:
– Baa! daa capra nu-i moartă și nu din pălitură a leșinat, ci din cele ce-o aflat.
Alaiul:
Scoală tu, căprița mea,
Faptele s-or îndrepta
Și-acum haide să plecăm
Și-alte case colindăm
Ța, ța, ța, căpriță, ța
Nu te da nu te lăsa
Ța, ța, ța, căpriță, ța.

Plugușorul, o colindă agrară
Plugușorul este un obicei general, practicat de români cu prilejul Anului Nou. Obicei agrar, cu adânci rădăcini în spiritualitatea românească, plugușorul este o colindă; o colindă agrară declamată, cu elemente teatrale, având ca subiect munca depusă pentru obținerea pâinii. Plugul, ornat cu hârtie colorată, panglici, șervete, flori, pe care se punea, eventual, și un brad, era o prezență nelipsită în cadrul acestei colinde. Acum este, mai mult, o prezență simbolică, în cadrul urăturilor care li se adresează oficialităților.

Plugușorul se recita din casă-n casă în Ajunul Anului Nou, seara, sau până în dimineața Anului Nou. Era practicat de copii sau adolescenți, ca și acum. Dar se spune că, mai demult, îl practicau numai bărbații în puterea vârstei. Izolat (în județele Botoșani și Galați) este consemnată și prezența femeilor în ceată. În general, se practica în cete mici, de 2-3 inși. Mai demult, se ura și în cete mai mari, care își alegeau un vătaf. Recitarea textului este însoțită de sunetul clopoțeilor, al buhaiului și de pocnetul bicelor. În scenariile mai complexe ale obiceiului apar și instrumente muzicale (fluier, cimpoi, tobă, cobză, vioară), dar și pocnitori și pușcoace, care amplifică atmosfera zgomotoasă în care se desfășoară obiceiul.

Unii cercetători leagă obiceiul, de începutul primăverii, când se sărbătorea, mai demult, Anul Nou. Odată cu stabilirea datei acestuia la 1 ianuarie, se presupune că a migrat și obiceiul. Ca răsplată, colindătorilor li se dădeau colaci, fructe, bani, cârnați, pentru care se mulțumea.

În prezent, plugușorul este mult utilizat pentru felicitarea autorităților și intens mediatizat, ca și majoritatea obiceiurilor de iarnă. Pe la case, în sate și la orașe, se practică în cete mici, de copii, până în dimineața Anului Nou. În unele locuri se mai practică Plugul cel mare, cu plug tras de boi sau purtat de flăcăi. Dar în Moldova, Muntenia și Nordul Dobrogei acesta a fost înlocuit de buhai.

În dimineața Anului Nou, ca o continuare a Plugușorului, copiii umblă cu semănatul. Ei aruncă semințe de grâu, porumb sau orez prin case și peste oameni. Rostesc o urare scurtă prin Bucovina („Sănătate! Anul Nou!”), primind în schimb bani, fructe, nuci, colaci. Mai recent însă s-a generalizat formula de la Sorcova, prezentă inițial, în centrul Moldovei: „Să trăiți/ Să-nfloriți/ ca merii, / ca perii, / În mijlocul verii, / ca toamna cea bogată / De toate-ndestulată!”.

Plugușorul

Aho, aho, copii și frați
Stați puțin și nu-mânați,
Lângă boi v-alăturați
Și cuvântul mi-ascultați:
S-a sculat mai an
Bădica Traian
Și-a încălecat
Pe-un cal învățat,
Cu numele de Graur,
Cu șeaua de aur,
Cu frâu de mătasă,
Cât vița de groasă.
Și în scări s-a ridicat,
Ca s-aleagă-un loc curat
De arat și semănat.
Și-n curând s-a apucat,
Câmpul neted de arat,
În lungiș
Și-n curmeziș
S-a apucat într-o joi,
C-un plug cu doisprezece boi:
Boi bourei
În coadă cu dălbei,
În frunte țintăței.
Mânați flăcăi: hăi, hăi!
Ziua toată a lucrat,
Brazda neagră a răsturnat
Și prin brazde-a semănat
Grâu mărunt și grâu de vară,
Să dea Domnul să răsară.
Și când lucrul a sfârșit
Iată, mare, s-a stârnit,
Un vânt mare pe pământ
Și ploi multe după vânt,
Pământul de-a răcorit
Și sămânța a-ncolțit
La luna, la săptămâna
Își umplu cu aur mâna.
Și se duse ca să vadă
De i-a dat Dumnezeu roadă
Și de-i grâul răsărit
Și de-i spicul aurit.
Mânați flăcăi: hăi, hăi!
Traian iute s-a întors…
Și din grajd pe loc a scos
Un alt cal mai năzdrăvan,
Cum îi place lui Traian:
Negru ca corbul
Iute ca focul,
De nu-l prindea locul;
Cu potcoave de argint
Ce sunt spornici la fugit.
El voios a-ncălecat,
La Tighina a plecat
Și oțel a cumpărat
Ca să facă seceri mari
Pentru secerători tari.
Și să facă seceri mici
Pentru copilași voinici.
Și-a strâns fine și vecine
Și vreo trei babe bătrâne,
Care știu rândul la pâne;
Și pe câmp i-a dus
Și pe toți i-a pus,
La lucrul pământului în răcoarea vântului.
Ei cu stânga apucau
Și cu dreapta secerau
Și prin lan înaintau
De părea ca înotau.
Mânați măi: hăi, hăi!
Alții în urma lor legau
Și clăi mândre ridicau,

Apoi carele-ncărcau

Și pe toate le cărau

În capul pământului,

În bătaia vântului.

Arie pe loc făceau

Și grâul îl trierau;
Harabale încărcau
Și la moară le porneau.
Și turnau deasupra-n coș
Grâu mărunțel de cel roș,
De sub piatră în covată
Curgea făina curată.
Traian mult se bucura,
Zeciuiala morii da
Și voios se înturna.
Iară mândra jupâneasă
Auzea tocmai din casă
Chiotul flăcăilor
Scârțâitul carelor.
Mânați măi: hăi, hăi!
În cămară ea mergea
Și din cui își alegea
Sită mare și cam deasă
Tot ca pânza de mătasă
Și cernea, mare, cernea,
Ninsoare se așternea;
Apoi pâne plămădea
Și-o lăsa până dospea;
Colăcei că învârtea
Pe lopată mi-i culca
Și-n cuptor mi-iarunca;
Apoi iară cu lopata,
Rumeni îi scotea și… gata!
Atunci ea-mpărțea vreo cinci,
La flăcăii cei voinici
Și-mpărțea trei colăcei
La copiii mititei.
Mânați măi: hăi, hăi!
Cum a dat Dumnezeu an,
Holde mândre lui Traian,
Astfel să dea și la voi
Ca s-avem parte și noi.
Să vă fie casa, casă;
Să vă fie masa, masă;
Tot cu mesele întinse
Și făcliile aprinse.
Și la anul să trăiți,
Să vă găsim înfloriți,
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii,
Ca toamna cea bogată
De toate-ndestulată.
Aho, aho!

„Plugușorul” tras de boi sau de buhai. După sărbătorile Crăciunului, mai ales în ultimele două zile din an, pe 30 și 31 decembrie, colindătorii revin cu obiceiuri tradiționale din pitorescul național, specifice pentru fiecare zonă geografică, majoritatea purtând denumirea de „Plugușor„.

În Moldova, copiii mai mici merg cu „Plugul mic” de lemn, pe care-l trag prin zăpada din curte, ca şi cum ar ara, în timp ce alţi membri din ceată se adună lângă fereastră, sună din clopoţei şi pocnesc din bice, urându-le gazdelor, belșug și sănătate.

Altă ceată, formată din copii mai mari şi flăcăi, merg cu „Plugul mare”. Ei duc un buhai, format dintr-o doniță din lemn, fără fund, care este acoperită cu o piele argăsită, în mijlocul căreia se află un smoc lung din păr de cal, ce imită mugetul buhaiului, când e tras prin mâini.

Alții, din același grup, poartă clopote şi bice, uneori și un fluieraș sau o zongoră, în sunetul cărora rostesc urături lungi despre bădica Traian: „Dimineaţă s-a sculat, / Pe ochi negri s-a spălat, / La icoană s-a închinat, / Pe cal alb a-ncălecat / Şi cu plugul a plecat / La arat şi semănat…” În continuare, se vorbeşte despre arat şi semănatul „grâului de vară”, secerat cu: „Seceri mari/ Pentru secerători tari / Şi altele mai mititele / Pentru fete ocheşele…”

Prin alte localități, unii gospodari umblă cu „Plugul mare” tras de patru boi, împodobiţi cu colaci în coarne şi acompaniaţi de buhai şi clopote mari.

Cei mai buni urători din sat rostesc cu strigături, urarea agrară, desprinsă din cea mai cunoscută versiune populară – „Pluguşorul”, după textul clasic prelucrat de Vasile Alecsandri.

Urăturile au denumiri variate: „Plug”, „Plugușoare”, „Bicișoare”, sau chiar „Fierărie” și se desfășoară într-o atmosferă ritualică, în care gesturile au semnificaţie simbolică.

Urătorii sunt costumați în ținută populară, specifică zonei din care provin.

Astăzi, obiceiul este perpetuat mai mult la sat și mai puțin la oraș, de cete mici de copii, până în dimineața Anului Nou.

PLUGUȘOR CU PATRU BOI

Aho, aho, copii și frați,
Ia poftiți de ne-ascultați!
C-am pornit încă din zori,
Să urăm de sărbători!
Patru boi am pus la jug
Și de coarne ținem plug.
În frunte e un buhai,
Ce-i mânat cu bici, de-un crai.
Vrem să vă arăm ogorul
Și să cântăm Plugușorul!
Cine, azi, ne este gazdă,
Le semănăm grâu-n brazdă.
Ia deschideți porțile,
Ca să tragem brazdele!
Că-i vremea de semănat
Și colindu-i de urat!
Trageți brazdă, măi flăcăi,
Și sunați din zurgălăi,
Să răsune peste văi!
Mânați măi: Hăi! Hăi!
Grâu mărunt și grâu de vară,
Să răsară-n primăvară!
Dumnezeu să îi dea ploi,
Că e semănat de noi!
Grâul în brazdă să crească
Și-n spic să se aurească!
S-aveți în anul ce vine,
Hambarul plin, pentru pâine.
Ogor cu spice bogate
Pentru mese-mbelșugate,
Pâinea să o rumenească
Doar pe vatră strămoșească!
Să vă intre în hambare,
Grâul pentru bunăstare!
De noi să vă amintiți
Întru mulți ani fericiți!
Iar la Anul, când venim,
Fericiți să vă găsim!

Cu pâine caldă pe masă

Și vin de viță aleasă.
Trageți brazdă măi flăcăi,
Și sunați din zurgălăi!
Mai pocniți din bice, măi,
Să răsune peste văi!
Aho, aho de Anul Nou,
Cu Plugușoru-n ecou,
Plugușor cu patru boi,
Ia mai mânați măi: Hăi! Hăi!
Revelionul să vă fie,
În belșug și bucurie!
În conturi să aveți bani,
La Anul și la mulți ani!
Ia opriți, nu mai mânați!
Pe buhai îl deshămați,
Să-i dați grâușor din brazdă,
Cât timp vă cinstește gazdă.
De-o avea fată frumoasă,
Să-i puneți un semn la casă!
Noroc, unuia să-i fie,
Când o cere de soție!
Dacă vă poftește-n casă
Și vă invită la masă,
Ori vă seamănă cu bani,
Să-i urați: Mulți ani! Mulți ani!

PLUGUȘOR CONTEMPORAN

Aho, aho, copii și frați,
Ochii de la geam nu-i luați!
Să ascultați urătorii
Ce vin de când apar zorii!
Pe Facebook să vă uitați,
La prieteni să urați:
Anul Nou cu sănătate,
Pe masă s-aveți de toate!
Ia mai mânați măi flăcăi
Și sunați din zurgălăi!
Ca să facem o urare,
Gazdelor, la mic și mare:
Cu noroc și bucurie,
Viața-ntreagă să vă fie!
Să aveți belșug în casă
Și copiii pe lângă masă!
Să petreceți an de an,
Cu cârnați și cu ciolan,
Cu vin bun și cozonaci,
La masă cu oaspeți dragi!
Cu pastramă și fripturi,
Cu șorici și răcituri,
Stropite cu țuică fiartă,
Ce fac petrecerea lată.
Noi vă lăsăm sănătoși,
Să petreceți bucuroși,
Cu fete și cu flăcăi;
Ia mai mânați măi: Hăi! Hăi!
Iar dacă ne veți poza,
Oricând ne puteți vedea,
Fără să vă coste bani,
La Anul și la mulți ani!

În ajunul Anului Nou, toată familia se îmbracă în hainele cele mai bune, iar pe masa din casa mare se așează din belșug merinde. Toți membrii familiei rostesc o rugăciune și la lăsarea întunericului începe veselia. În Obcinele Bucovinei, Anul Nou era serbat și pe vremuri, în ziua Sfântului Vasile. Noaptea Anului Nou reprezintă un motiv de veselie și voie bună, pentru că se spune că felul în care îți începi anul este decisiv pentru cel care va urma. Tradițional, numele trecerii dintre ani este Îngropatul anului sau Înnoirea anului, termenul de revelion fiind introdus recent.

Tradiții, Credințe, Obiceiuri prezente în sărbătorile de iarnă

Obiceiurile calendaristice și cele legate de viața de familie sunt o componentă perenă a culturii noastre tradiționale. Cele mai răspândite și mai fastuoase s-au dovedit a fi cele legate de marele Praznic al Crăciunului și de sărbătorirea Anului Nou. Repertoriul tradițional al obiceiurilor și tradițiilor românești cuprinde pe lângă colindele propriu-zise – cântece de stea, vicleimul, plugușorul, sorcova, vasilica, jocuri cu măști (turca, cerbul, brezaia), teatrul popular, dansuri (căluții, călușeii) – și o seamă de datini, practici, superstiții, ziceri, sfaturi cu originea în credințe și mituri străvechi sau creștine. Dintre acestea, care exprimă înțelepciunea populară, realul sau fantasticul, esențe ale bogăției noastre spirituale, redăm câteva specifice diferitelor zone ale țării.

– Se spune că Dumnezeu a lăsat Crăciunul, ca omul să fie în această zi sătul. Cine nu are porc gras de Crăciun nu poate spune că a fost fericit în acel an.
– În unele zone ale țării, porcul se taie de Ignat, adică în 20 decembrie. Se zice că porcul care n-a fost tăiat în această zi nu se mai îngrașă, căci și-a văzut cuțitul. Sângele scurs din porc după ce a fost înjunghiat se pune la uscat, apoi se macină și se afumă cu el, peste an, copiii ca să le treacă de guturai, de spaimă și de alte boli.
– În Bucovina, în Ajunul Crăciunului se pun pe masă un colac și un pahar de apă, deoarece se crede că sufletele celor răposați vin în această noapte pe la casele lor, gustă din colac și-și udă gura cu apă.
– În Ajunul Crăciunului, cei ce cresc albine, nu dau nimic din casă, ca albinelor să le meargă bine și să nu părăsească stupul pe vremea roitului.
– În Ajunul Crăciunului nu e bine să te bați, nici măcar în glumă, cu cineva, căci faci buboaie peste an.
– După Crăciun să nu mai fie lăsați copiii să mai spună colinde, că fac bube.
– Acolo unde este datina de a tăia porcul înainte de Crăciun, gospodinele pregătesc o mâncare din carne macră de porc cu ceapă și slănină, din care sunt ospătați cei dintâi dintre străinii ce le calcă pragul casei, acestei mâncări i se spune „pomana porcului„.
– În unele sate maramureșene se zice că-i blestemată femeia care nu pune de Crăciun pe masă fața de masă cu ciocălăi, pe pereți șterguri tărcate (brodate) și pe pat perne cu fețe tărcate.
– Cu o săptămână înainte de Crăciun, în zona Codru din Maramureș încep pregătirile pentru colindat, culminând în cele două zile anterioare sărbătorii, când se pregătesc mâncărurile și se împodobesc interioarele locuințelor: masa cu față brodată, fețe de perne ornamentate, pe pereți se pun șterguri și blide ornamentate, crengi de brad, banița, busuioc, brebenoc.
– Aluatul frământat în noaptea de Crăciun e bun de deochi pentru vite.
– Se crede că la miezul nopții, înspre Crăciun, apa se preface în vin, iar dobitoacele vorbesc.
– La cele trei sărbători mari – Crăciun, Paște și Rusalii – să te speli cu apă în care au fost puși bani de argint și vei fi bănos.
– Nu e bine ca în Ajunul Crăciunului să fie pus pe masă mai întâi rachiul, pentru că nu el are întâietate în această seară, ci bucatele.
– Dacă visezi grâu verde în postul Crăciunului e semn bun, că anul care vine are să fie mănos în toate.
– În Ajunul Crăciunului se leagă pomii cu paie, pentru ca acești pomi să lege rod bogat.
– În Ajunul Crăciunului se ung pâinile pe deasupra cu muruială de faină de grâu, ca ele să nu crape, iar cu muruiala care a rămas, se ung pomii din gradină, ca ei să fie în vară încărcați de roade.
– În Ziua de Crăciun nu se matură în casă, ci a doua zi, și după ce ai maturat du gunoiul acela la pomi, că-i ajută să fie roditori.
– Pomul Crăciunului îmbracă în sate din zona Codru aspecte diferite, deosebindu-se de bradul cu elemente ornamentale cumpărate din oraș. Cel mai răspândit era pomul cu cercuri din nuiele de salcie sau din sârmă, îmbrăcate în hârtie colorată, peste ele sunt trecute sfori din ață de fuior pe care sunt înșirate boabe de fasole albă.
– În alte sate se făcea pom împodobit cu paie de grâu tăiate scurt și înșirate pe sfoară, delimitate de floricele de porumb. Fasolea albă simboliza „curățirea sufletului”. Unii locuitori preferau pomul de vâsc, pe care se aplicau panglici de hârtie colorată.
– În Ajunul Crăciunului se dă copiilor să mănânce bostan, ca să fie grași peste an.
– În Bucovina, colacii Crăciunului se făceau în formă de 8 și se păstrau până primăvara când se afumau și se tămâiau boii și plugul înainte de pornitul la arat, apoi colacii erau mâncați de plugari în țarină.
– În anumite sate din Transilvania se pune, în Ajunul Crăciunului, pe un scaun, în tinda casei, fân și pe el un colac și in jurul colacului un număr de coci corespunzător numărului de animale din gospodărie. Cocii se dădeau la animale împreună cu fânul ca să se înmulțească și să fie „an bun”.
– În seara de 23 spre 24 decembrie, până după miezul nopții și în unele locuri până la ziuă, cete de copii merg din casă în casă cu colinda: Moș-Ajunul, Buna-dimineața, Colindișul sau Buna-dimineața la Moș-Ajun. În unele parți din Ardeal, copiii care merg cu colindatul se numesc piterei sau pizerei. După credința populară, ei sunt purtători de noroc și fericire.
– Prin unele parți, băieții, dar mai cu seamă cântăreții bisericești umblă cu icoana în ziua de Ajunul Crăciunului – o icoană pe care este zugrăvită nașterea lui Iisus Hristos în mijlocul staulului.
– Oamenii, când se dau la băut rachiu sau vin în sărbătorile Crăciunului, nu zic că beau, ci că se cinstesc.
– În unele părți, aproape de revărsatul zorilor, colindători cu lăutari sau fără lăutari pleacă pe la casele gospodarilor înstăriți și le cântă la fereastră un cântec sau mai multe, aceste cântece numindu-se „zori”, spunându-se că atunci „cântă zorile”.
– Prin Transilvania, se înțelege sub numele de „zorit”, datina de a se cânta colinde de către feciori și oameni însurați la „zoritul” în ziua de Crăciun.
– Începând cu întâia zi de Crăciun și în următoarele zile ale acestei sărbători, copiii umblă cu Steaua, cântând colinde de stea prin care vestesc nașterea lui Iisus Hristos.
– „Vicliemul” sau „Irozii” este datina prin care tinerii reprezintă la Crăciun nașterea lui lisus Hristos, șiretenia lui Irod, care a poruncit uciderea pruncilor, de a afla Pruncul și adesea înfruntarea necredinței, personificate printr-un copil sau printr-un cioban.
– Capra, Turca, Brezaia fac parte dintre datinile de Crăciun și Anul Nou. Dimitrie Cantemir spune în „Descrierea Moldovei” ca „Turca este o joacă iscodită încă din vremurile bătrâne, din pricina ciudei și scârbei ce o aveau moldovenii împotriva turcilor”. Cu turca, capra sau brezaia umblă tinerii începând de la Ignat și sfârșind cu zilele Crăciunului și prin unele parți în ziua de Sf. Vasile până seara. Numele de Turca, Capra sau Brezaia îl poartă unul dintre tinerii mascați.
– Despre cei Trei Crai de la Răsărit sau Magii călători se spune că au venit să se închine lui lisus, după unii din Arabia Fericită, iar după alții din Persia. Tradiția ne arată că ei se numesc: Melchior, Gaspard și Balthazar.
– Datina împodobirii bradului de Crăciun pare a fi de obârșie germană, așa cum este și cântecul „O, brad frumos!”. În Germania, această sărbătoare este cunoscută sub numele de Cristbaum.
– Împodobirea Pomului de Crăciun a pătruns din Alsacia în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea, precum și în Țările de Jos, Spania, Italia, Elveția. Tot pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, această datină se întâlnește în casele nemților din orașele românești și apoi se răspândește pe cuprinsul țării, odată cu cântecul bradului „O, Tannenbaum!” (O, brad faimos!)
– Despre Moș Ajun se spune că a fost baciul aflat în slujba lui Moș Crăciun, stăpânul staulului unde Maica Domnului l-a născut pe lisus Hristos.
– Colinda a dobândit o destinație precisă ca formă de magie benefică, ea marcând rodnicia câmpurilor, sporul animalelor, domestice, creșterea copiilor, împlinirea prin căsătorie a tinerilor, pacea și tihna bătrânilor, influențarea, în sens pozitiv, a vieții oamenilor și a naturii.
– Vinul era în unele regiuni ale țării și simbol al comuniunii, al unirii a doi tineri. În momentul solemn al căsătoriei li se toarnă vin peste mâinile lor împreunate, simbolizând puterea vieții, trăinicia și fericirea noii familii.
– „Paharul de aur” este paharul ritual cu care se bea la zile mari, cum este sărbătoarea Crăciunului, din care s-a băut cândva în momente solemne, la botez , la cununie, și care reprezentă un bun al familiei, transmițând-se din generație în generație. La origine are un înțeles magic, proprietăți curative, unele dintre astfel de pahare poarta inscripții cu caracter misterios.
– A doua zi de Crăciun se reia jocul duminical întrerupt vreme de șase săptămâni, și tot atunci fetele, pe alocuri și flăcăii, își fac intrarea în ceata feciorească.
– Crucea sau troița ridicate la hotarul satului au menirea să consacre caracterul sacru al locului, să delimiteze și să apere spațiul propriu satului de ființe demonice și totodată și comunitățile pe care le adăpostesc.
– Fiecare om are un copac frate. Sădirea unui copac în gradină, în parc sau în orice alt loc aduce noroc. Confesându-te copacului, dobândești o forță fizică sporită și tărie sufletească. Copacii, ca și florile, au anumite semnificații: afinul semnifică nevoia de libertate; alunul – bunătate, sinceritate; bradul – teama de suferință; castanul – teama nevinovată; frasinul – amabilitate; gorunul – noroc surprinzător; liliacul – iubire; mărul -invidie, nedreptate; măslinul – pace și împăcare; mesteacănul – fericire în familie; nucul – însănătoșire; paltinul – atenție la libertatea pe care o ai; piersicul – dificultăți; plopul – prietenie, devotament; prunul – făgăduieli uitate; salcia – respect; salcâmul – pudoare; socul – pierderea unui prieten; stejarul – iubire sinceră; teiul – iubire conjugală; ulmul – prietenie trainică; vișinul – lipsa de inițiativă; vița de vie – petrecere; zmeurul – discordie.
– Semnificațiile populare ale unor flori: albăstrelele – delicatețe; brândușa – regret; bujorul – rușine ; busuiocul – sărăcie; crinul – iubire ideală; garoafa – iubire pătimașă; ghiocelul -nădejde; iasomia – bucurie; laleaua – reușită deosebită; lăcrimioara – noroc și prosperitate; liliacul – iubire care se naște; macul – liniște, sănătate; margareta – candoare; narcisa – egoism, amor propriu; nufărul – răceală în iubire; nu-mă-uita – bucurie efemeră; odoleanul – gelozie, cearta; sulfina – noutate; vioreaua – aventura primejdioasă; trandafirul – iubire și frumusețe.
– Aduc noroc și se oferă ca dar: paharul de cristal, șalul, vioara, mânușile, lampa (veioza), tabloul înrămat, blana frumoasă, medalia gravată, cartea, bijuteriile din aur sau argint, parfumurile cu mirosuri dulci.
– Nu aduc noroc și nu se oferă cadou: cuțite, călimară, valiză, creion, cuie, pilă de unghii, centură, fular, umbrelă, oglindă, batista, ace de cravată, ace de păr, parfumuri cu mirosuri violente, perle negre, farfurii, papuci.
– În noaptea Anului Nou, în Țara Chioarului, fetele ies în ogradă și numără nouă stele și dacă a noua stea este mai strălucitoare înseamnă că și ursitul ei va fi frumos, va fi voinic, apoi o roagă pe stea sa-i aducă ursitul.
– La miezul nopții, de Anul Nou, fetele iau de pe masă colacul ornamentat care se ține pe masa de sărbători, îl țin pe vârful capului, se așează pe tăietor și așteaptă să audă un sunet dintr-o direcție oarecare și din ce parte vine sunetul, în acea parte își va găsi ursitul.
– În Țara Oașului, în vatra focului de la stână se introduc patru potcoave pe care, după ce se înroșesc, se mulg oile peste ele, crezându-se că oile „stricate”, care nu dau lapte, se vindecă datorită funcției magice a fierului.
– În tinda casei se pune un vas de grâu ca să treacă colindătorii peste el, apoi grâul se dă la păsări și la animale, „să fie cu spor ca și colindătorii”.
– În Ajunul Anului Nou, feciorii care merg la colindat schimbă porțile unor săteni care s-au certat în cursul anului, determinându-i astfel să vorbească și să se împace.
– În ziua de Crăciun nu se scoate gunoiul afară decât a doua zi, deoarece dacă-l arunci „îți arunci norocul!”
– În părțile Muscelului se crede că primele patru zile, începând cu 24 decembrie, corespund în ordine celor patru anotimpuri: prima zi e de primăvară, a doua de vară, a treia de toamnă și a patra de iarnă, și cum va fi vremea în aceste zile așa vor fi si anotimpurile.
– În seara de Crăciun, în satele maramureșene, se ung cu usturoi vitele pe la coarne și solduri, și ușile de la grajduri pentru a alunga spiritele rele să nu ia laptele vacilor. Cu usturoi se ung și oamenii pe frunte, pe spate, la coate și la genunchi, precum și ușile și ferestrele casei pentru a îndepărta demonii nopții.
– În dimineața de Crăciun e bine să ne spălam cu apă curată, luată dintr-un izvor sau fântână în care punem o monedă de argint, pentru ca tot anul să fim curați ca argintul și feriți de boli.
– În noaptea de Crăciun nu-i îngăduit nimănui să doarmă în grajduri, deoarece în acea noapte boii vorbesc unii cu alții, în limba lor, despre Iisus Hristos, cel născut în iesle și încălzit de vite cu suflarea lor.
– În zonele Făgăraș și Mureș este obiceiul ca de Anul Nou să se pună pe masă 12 farfurii sub care se ascund diferite obiecte. Fete și feciori sau perechi de fete și feciori intră pe rând în casă și întorc fiecare dintre ei câte o farfurie și ce se află sub farfurie le arată că așa le va fi ursitul(a) sau că așa le va fi norocul dacă se vor căsători: oglinda = mândrie; paharul de țuică = băutor; pâinea = bogăție; cărbunele = negru la suflet; sarea = sărăcie; creionul = domn; bani = avuție. Se face haz de aceste preziceri.
– Se crede că în timp ce omul strănută, îi intră sau îi iese prin nări un duh rău sau o părticică din suflet. De aceea, pentru a nu se întâmpla ceva rău celui ce strănută, se recurge la rostirea unei urâri: „Doamne ajută!”, „Să-ți fie de bine!”, „Sănătate!”.
– Când strănuți de mai multe ori la rând e semn că vei face chef.

Semnificațiile unor întâmplări:

– Ai noroc:
– dacă verși vin pe masă
– dacă răstorni cutia de chibrituri
– dacă atingi cocoașa unui cocoșat
– dacă strici un pahar de culoare albă
– dacă îți țiuie urechea stângă
– dacă dai pomană unui sărac.

Diferite superstiții:

– Pâinea să nu se pună cu coaja de jos în sus că trage a sărăcie.
– Dacă cineva bea ceai și varsă din el din întâmplare, e semn bun.
– Când te mănâncă palma dreaptă e semn că vei da bani altei persoane, iar dacă te mănâncă palma stângă înseamnă că vei primi bani.
– Femeia care poartă cercei schimbați, adică unul de la o pereche și altul de la alta, e semn că își va schimba și bărbatul.

– Dacă porți o cămașă pe dos e semn că ți se întoarce norocul spre rău.

– Când cineva își muscă limba e semn că cineva îl vorbește de rău.

– Dacă la masă se varsă vin din pahar din greșeală înseamnă că va fi veselie.

– Când cocosul cântă în fata ușii sau a ferestrei vestește sosirea unor musafiri.

Semne de timp:

– Dacă începutul lui decembrie va fi geros, tot așa va fi vremea zece săptămâni.
– Când câinii latră la lună, urmează ger mare.
– Când porcii de îngrășat mănâncă bine, va fi timp senin.
– După o iarnă grea, urmează un an mănos.
– Zăpada multă și gerul din decembrie vestesc grâu și bucate din belșug.
– Gâște sălbatice multe sunt vestitoare ale iernii grele.
– De va ploua la începutul lunii noiembrie, săptămâna Crăciunului va fi geroasă.
– Neaua multa de pe pomi însemnă muguri puțini pe pomi în primăvară.
– Ianuarie cald nu e semn de an mănos.
– Ianuarie uscat și geros aduce Faur umed.
– Când se trag norii spre miazăzi, urmează frig, iar când e spre miazănoapte, căldură.

Cum ne îmbrăcăm de sărbători – semnificațiile unor culori

– Alb – liniște, inocență, virtute, castitate, împăcare
– caracterizează persoanele expansive, suave, puritane.
– Albastru – liniște, satisfacție, tandrețe, iubire, afecțiune
– caracterizează persoanele concentrice, pasive, senzitive, perceptive, unificative
– Galben – aspirație, originalitate, veselie, spontaneitate
– caracterizează persoanele active, proiective, expansive, investigative.
– Gri – melancolie, tristețe, plictiseală

– caracterizează persoanele deprimate, închise, cu tendințe de izolare, cu stare de amărăciune.
– Negru – sobrietate, tristețe, doliu, singurătate, despărțire, moarte
– Portocaliu – exprimă dorință, excitabilitate, dominanță, erotism
– este specifică persoanei active, ofensive, competitive, sociabile.
– Roșu – voință, dominanță, ardoare, erotism, acțiune, însuflețire
– specifică persoanei active, excentrice, autonome, locomotorie, dominatoare, erotice, competitive.
– Verde – concentrare, renaștere, siguranță, îndrăzneală, abstinență, autoevaluare, persistență
– caracterizează persoanele pasive, defensive, autonome, reținute, posesive, imuabile.

Calendarul din cărbuni și de ceapă din noaptea Anului Nou
În trecut, când viața oamenilor depindea de recoltele obținute, de Anul Nou țăranii încercau să afle cum va fi vremea în anul următor, ca să știe când să are și să semene. Astfel, în noaptea Anului Nou, țăranii apelau la „calendarul din cărbuni”. Alegeau câțiva cărbuni aprinși și le dădeau numele plantelor pe care doreau să le semene: orz, ovăz, grâu, secară etc. și după cantitatea de cenușă rezultată în urma arderii complete și a stingerii cărbunilor, se vedea cât de bună va fi recolta.

Era folosit și calendarul de ceapă. În 12 foi de ceapă erau puse cantități egale de sare și erau lăsate pe pervazul ferestrei. Fiecare foaie de ceapă simboliza o lună din anul calendaristic. A doua zi, se putea observa gradul de umiditate. În funcție de umiditate, se știa care luni ale anului vor fi secetoase și care ploioase. Și aceasta era o previziune importantă pentru agricultor.

Atât de importantă era recolta, încât și prin colinde li se urau oamenilor să aibă parte de recolte îmbelșugate. Exista tradiția ca atunci când flăcăii mergeau cu Plugușorul să folosească un plug adevărat. Cu el trăgeau o brazdă prin curtea gospodarului ca să-i meargă bine semănaturile. Tot în ajunul Anului Nou se mergea și cu semănatul.

Aruncau în brazda proaspătă semințe de grâu, porumb, secara și ovăz. Sau aruncau grâul peste casă, să crească cât casa. Așa sperau să obțină o recoltă bogată în anul următor.

Creanga de aur – vâscul
De sărbători, în casele românilor, dar și în multe case din statele europene pot fi văzute atârnate deasupra ușilor sau agățate de lustre bobițele albe ale crenguțelor de vâsc. De unde provine acest obicei și de ce este atât de apreciată planta numita vâsc?

Conform unor mituri și legende, ramura de vâsc (creanga de aur) este un simbol universal al regenerării și nemuririi, asociată cu forța, înțelepciunea și cunoașterea, virtuți care o apropie din punct de vedere simbolic de Sfinxul egiptean. Legenda spune că la o mie de ani, vâscul face o creangă de aur, iar cine are norocul să o găsească capătă puteri miraculoase și devine nemuritor.

Pe de o parte, în concepția unor credințe străvechi, creanga de vâsc deschide Infernul, având puteri magice, îndepărtând demonii și conferind nemurire, pentru că nu este atacată de foc.

Folosită de Enea și Orfeu în călătoriile lor subpământene, creanga de aur este simbolul luminii care permite explorarea Infernului fără pierderea sufletului.

În medicina tradițională, vâscul este o plantă semi-parazită, ce se dezvoltă pe ramurile unor pomi fructiferi sau a unor arbori. Sunt cunoscute efectele benefice ale vâscului în diferite afecțiuni, în special planta care se recoltează de pe măr, prun sau păr. În schimb, cel adunat din păduri, de pe stejar, de pe conifer sau chiar tei este toxic. Extractul de rămurele și frunze de vâsc este un excepțional vaso-dilatator coronarian, folosit foarte mult în vindecarea tumorilor intra-craniene. De asemenea, se știu efectele benefice ale ceaiului și sucului de vâsc care sunt folosite în tămăduirea bolilor de inimă.

Pe de altă parte, potrivit concepției druide, vâscul este considerată o planta sacră, simbolizând viața eternă, la fel ca și pomul de crăciun. Preoții druizi tăiau vâscul de pe stejar cu o seceră de aur în cadrul unor ceremonii religioase speciale, iar ramurile trebuiau prinse înainte de a atinge pământul. Apoi, aceștia rupeau crengile de vâsc în mai multe rămurele și le împărțeau credincioșilor care le atârnau deasupra ușilor ca protecție împotriva fenomenelor meteo periculoase și a calamităților naturale. O legendă spune că doi conducători de armate care urmau să se confrunte, s-au întâlnit într-o pădure și întâmplarea a făcut ca în stejarul sub care s-au oprit să fie o creangă de vâsc, fapt care a dus la încheierea păcii.

Apoi, majoritatea europenilor consideră că vâscul este una dintre cele mai misterioase și magice plante. În concepția folclorică europeană, vâscul este o plantă de leac și farmece, un apărător al vieții, al fertilității și un bun afrodisiac. În acest sens, scandinavii considerau că această plantă veșnic verde aduce noroc și bunăstare. Aceștia vedeau în vâsc o plantă a păcii și armoniei, asociind-o cu Frigga, zeița dragostei. De asemenea, potrivit unei credințe străvechi, în Marea Britanie, se crede că planta a fost adusă de fulgere și trăsnete pe crengile copacilor și de aceea vâscul poate stinge focul.

Obiceiul sărutului sub vâsc

Tradiția de a te săruta sub ramura de vâsc își are rădăcinile într-o frumoasă legendă scandinavă legata de Frigga, zeița dragostei și de Balder, zeul soarelui, fiul acesteia. Într-o noapte, Balder are un vis despre propria-i moarte. Îngrozit, el aleargă la mama lui să-i spună visul. Premoniția fiului ei despre moarte o îngrijorează nespus de mult, întrucât ea știa că odată cu Balder va dispărea și pământul. Pentru a preveni o astfel de tragedie, Frigga aleargă la toate creaturile aerului, pământului, focului pentru a le smulge promisiunea de a nu face vreun rău fiului ei.

Cu toate acestea, Loki, zeul răului a aflat că Frigga a uitat să ceară promisiunea unei singure plante. Aceasta era întâlnită, de obicei, pe ramurile stejarilor și era cunoscută sub numele de vâsc. Loki a făurit o săgeată otrăvită în vârful căreia a pus o crenguță de vâsc și l-a păcălit pe Hoder, să o îndrepte către Balder, fratele acestuia. Zis și făcut. Fără să stea pe gânduri, Hoder a trimis săgeata otrăvită chiar în inima lui Balder, acesta murind pe loc. După trei zile, Frigga reușește să-l readucă la viată pe fiul ei, cu ajutorul vâscului. Zeița dragostei a binecuvântat planta și a adus asupra acesteia vraja ca oricine stă sub ea să fie apărat permanent de pericole și să aibă dreptul de a fi sărutat, ca un semn al dragostei.

Așadar, de atunci și până în zilele noastre se păstrează acest obicei. Se spune că dacă doi tineri îndrăgostiți cad sub vraja acestui obicei, în acel an se căsătoresc, iar dacă doi soți sunt atrași de aceasta vrajă, aceștia vor avea parte de înțelegere, armonie și multă iubire.

Datini, tradiții și obiceiuri românești în luna decembrie

sursa: http://azm.gov.ro/datini-traditii-si-obiceiuri-romanesti-in-luna-decembrie/#

Comentarii

Leave a Reply