Povestea lui Harap-Alb

Share on:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Povestea lui Harap-Alb

Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulţi ani trecură la mijloc de când aceşti fraţi nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei. Şi aşa veni împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăia istuilalt la o altă margine. Şi apoi, pe vremile acelea, mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate şi de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi. Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o
parte a lumii adeseori dus rămânea până la moarte.
Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii.
Amu cică împăratul acela, aproape de bătrâneţe, căzând la zăcare, a scris către frăţine-său craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoţi, ca să-l lase împărat în locul său după moartea sa. Craiul, primind cartea, îndată chemă tustrei feciorii înaintea sa şi le zise:
— Iaca ce-mi scrie frate-meu şi moşul vostru. Care dintre voi se simte destoinic a împărăţi peste o ţară aşa de mare şi bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca să împlinească voinţa cea mai de pe urmă a moşului vostru.
Atunci feciorul cel mai mare ia îndrăzneală şi zice :
— Tată, eu cred că mie mi se cuvine această cinste, pentru că sunt cel mai mare
dintre fraţi; de aceea te rog să-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme şi
cal de călărie, ca să şi pornesc, fără zăbavă.
— Bine, dragul tatei, dacă te bizuieşti că-i putea răzbate până acolo şi crezi că eşti în
stare a cârmui şi pe alţii, alege-ţi un cal din herghelie, care-i vrea tu, ia-ţi bani cât ţior trebui, haine care ţi-or plăcea, arme care-i crede că-ţi vin la socoteală şi mergi cu
bine, fătul meu.
Atunci feciorul craiului îşi ia cele trebuitoare, sărută mâna tătâne-său, primind carte de la dânsul către împăratul, zice rămas bun fraţilor săi şi apoi încalecă şi porneşte cu bucurie spre împărăţie.
Craiul însă, vrând să-l ispitească, tace molcum şi, pe înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale şi se bagă sub un pod. Şi când să treacă fiu-său pe acolo, numai iaca la capătul podului îl şi întâmpină un urs mornăind. Atunci calul fiului de crai începe a sări în două
2
picioare, forăind, şi cât pe ce să izbească pe stăpânu-său. Şi fiul craiului, nemaiputând
struni calul şi neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă ruşinat înapoi la tatu-său.
Până să ajungă el, craiul pe de altă parte şi ajunsese acasă, dăduse drumul calului,
îndosise pielea cea de urs şi aştepta acum să vină fecioru-său. Şi numai iaca îl şi vede
venind repede, dar nu aşa după cum se dusese.
— Da’ ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi? zise craiul cu mirare. Aista nu-i
semn bun, după cât ştiu eu.
— De uitat, n-am uitat nimica, tată, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a ieşit înainte un
urs grozav, care m-a vârât în toţi spărieţii. Şi cu mare ce scăpând din labele lui, am
găsit cu cale să mă întorc la d-ta acasă decât să fiu prada fiarelor sălbatice. Şi deacum înainte, ducă-se, din partea mea, cine ştie, că mie unuia nu-mi trebuie nici
împărăţie, nici nimica; doar n-am a trăi cât lumea, ca să moştenesc pământul.
— Despre aceasta bine ai chitit-o, dragul tatei. Se vede lucru că nici tu nu eşti de
împărat, nici împărăţia pentru tine; şi decât să încurci numai aşa lumea, mai bine să
şezi departe, cum zici, căci, mila Domnului: „Lac de-ar fi, broaşte sunt destule”.
Numai aş vrea să ştiu, cum rămâne cu moşu-tău. Aşa-i că ne-am încurcat în
slăbăciune?
— Tată, zise atunci feciorul cel mijlociu, să mă duc eu, dacă vrei.
— Ai toată voia de la mine, fătul meu, dar mare lucru să fie de nu ţi s-or tăia şi ţie
cărările. Mai ştii păcatul, poate să-ţi iasă înainte vreun iepure, ceva… şi popâc! m-oi
trezi cu tine acasă, ca şi cu frate-tău, ş-apoi atunci ruşinea ta n-a fi proastă. Dar dă,
cearcă şi tu, să vezi cum ţi-a sluji norocul. Vorba ceea: „Fiecare pentru sine, croitor
de pâine”. De-i izbuti, bine-de-bine, iară de nu, au mai păţit şi alţi voinici ca tine…
Atunci feciorul cel mijlociu, pregătindu-şi cele trebuitoare şi primind şi el carte
din mâna tată-său către împăratul, îşi ia ziua bună de la fraţi, şi a doua zi porneşte şi
el. Şi merge, şi merge, până se înnoptează bine. Şi când prin dreptul podului, numai
iaca şi ursul: mor! mor! mor! Calul fiului de crai începe atunci a forăi, a sări în două
picioare şi a da înapoi. Şi fiul craiului, văzând că nu-i lucru de şagă, se lasă şi el de
împărăţie şi, cu ruşinea lui, se întoarce înapoi la tată-său acasă. Craiul, cum îl vede,
zice:
— Ei, dragul tatei, aşa-i că s-a împlinit vorba ceea: „Apără-mă de găini, că de câini
nu mă tem”.
— Ce fel de vorbă-i asta, tată?! zise fiu-său ruşinat; la d-ta urşii se cheamă găini? Ba,
ia acum cred eu frăţine-meu, că aşa urs oştirea întreagă este în stare să o zdrumice…
Încă mă mir cum am scăpat cu viaţă; lehamite şi de împărăţie şi de tot, că doar, slavă
Domnului, am ce mânca la casa d-tale.
— Ce mânca văd eu bine că ai, despre asta nu e vorbă, fătul meu, zise craiul
posomorât, dar ia spuneţi-mi: ruşinea unde o puneţi? Din trei feciori câţi are tata, nici
unul să nu fie bun de nimica?!
Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricaţi mâncarea, dragii mei…
Să umblaţi numai aşa, frunza frăsinelului, toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că
sunteţi feciori de crai, asta nu miroase a nas de om… Cum văd eu, frate-meu se poate
culca pe o ureche din partea voastră; la sfântul Aşteaptă s-a împlini dorinţa lui. Halal
de nepoţi ce are! Vorba ceea:
La plăcinte, înainte
3
Şi la război, înapoi.
Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roş cum îi gotca, iese afară în
grădină şi începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele
cuvinte ale părintelui său. Şi cum sta el pe gânduri şi nu se dumerea ce să facă pentru
a scăpa de ruşine, numai iaca se trezeşte dinaintea lui cu o babă gârbovită de
bătrâneţe, care umbla după milostenie.
— Da’ ce stai aşa pe gânduri, luminate crăişor? zise baba; alungă mâhnirea din inima
ta, căci norocul îţi râde din toate părţile şi nu ai de ce fi supărat. Ia, mai bine miluieşte
baba cu ceva.
— Ia lasă-mă-ncolo, mătuşă, nu mă supăra, zise fiul craiului; acum am altele la capul
meu.
— Fecior de crai, vedea-te-aş împărat! Spune babei ce te chinuieşte; că, de unde ştii,
poate să-ţi ajute şi ea ceva.
— Mătuşă, ştii ce? Una-i una şi două-s mai multe; lasă-mă-n pace, că nu-mi văd
lumea înaintea ochilor de necaz.
— Luminate crăişor, să nu bănuieşti, dar nu te iuţi aşa de tare, că nu ştii de unde-ţi
poate veni ajutor.
— Ce vorbeşti în dodii, mătuşă? Tocmai de la una ca d-ta ţi-ai găsit să aştept eu
ajutor?
— Poate ţi-i deşanţ de una ca aceasta? zise baba. Hei, luminate crăişor! Cel-de-sus
varsă darul său peste cei neputincioşi; se vede că aşa place sfinţiei-sale. Nu căuta că
mă vezi gârbovă şi stremţuroasă, dar, prin puterea ce-mi este dată, ştiu dinainte ceea
ce au de gând să izvodească puternicii pământului şi adeseori râd cu hohot de
nepriceperea şi slăbiciunea lor. Aşa-i că nu-ţi vine a crede, dar să te ferească
Dumnezeu de ispită! Căci multe au mai văzut ochii mei de-atâta amar de veacuri câte
port pe umerii aceştia. Of! crăişorule! crede-mă, că să aibi tu puterea mea, ai vântura
ţările şi mările, pământul l-ai da de-a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite aşa, pe
degete, şi toate ar fi după gândul tău. Dar uite ce vorbeşte gârbova şi neputincioasa!
Iartă-mă, Doamne, că nu ştiu ce mi-a ieşit din gură! Luminate crăişor, miluieşte baba
cu ceva!
Fiul craiului, fermecat de vorbele babei, scoate atunci un ban şi zice:
— Ţine, mătuşă, de la mine puţin şi de la Dumnezeu mult. — De unde dai, milostivul
Dumnezeu să-ţi dea, zise baba, şi mult să te înzilească, luminate crăişor, că mare
norocire te aşteaptă. Puţin mai este, şi ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe
faţa pământului aşa de iubit, de slăvit şi de puternic. Acum, luminate crăişor, ca să
vezi cât poate să-ţi ajute milostenia, stai liniştit, uită-te drept în ochii mei şi ascultă cu
luare-aminte ce ţi-oi spune: du-te la tată-tău şi cere să-ţi dea calul, armele şi hainele
cu care a fost el mire, şi atunci ai să te poţi duce unde n-au putut merge fraţii tăi;
pentru că ţie a fost scris de sus să-ţi fie dată această cinste. Tatu-tău s-a împotrivi şi na vrea să te lase, dar tu stăruieşte pe lângă dânsul cu rugăminte, că ai să-l îndupleci.
Hainele despre care ţi-am vorbit sunt vechi şi ponosite, şi armele ruginite, iară calul
ai să-l poţi alege punând în mijlocul hergheliei o tavà plină cu jăratic, şi care dintre
cai a veni la jăratic să mănânce, acela are să te ducă la împărăţie şi are să te scape din
multe primejdii. Ţine minte ce-ţi spun eu, că poate să ne mai întâlnim la vrun capăt
de lume: căci deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om!
4
Şi pe când vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un hobot alb, ridicându-se
în văzduh, apoi înălţându-se tot mai sus, şi după aceea n-o mai zări defel. Atunci o
înfiorare cuprinde pe fiul craiului, rămânând uimit de spaimă şi mirare, dar pe urmă,
venindu-i inima la loc şi plin de încredere în sine că va izbuti la ceea ce gândea, se
înfăţişază înaintea tată-său, zicând:
— Dă-mi voie ca să mă duc şi eu pe urma fraţilor mei, nu de alta, dar ca să-mi încerc
norocul. Şi ori oi putea izbuti, ori nu, dar îţi făgăduiesc dinainte că, odată pornit din
casa d-tale, înapoi nu m-oi mai întoarce, să ştiu bine că m-oi întâlni şi cu moartea în
cale.
— Lucru negândit, dragul tatei, să aud aşa vorbe tocmai din gura ta, zise craiul. Fraţii
tăi au dovedit că nu au inimă într-înşii, şi din partea lor mi-am luat toată nădejdea.
Doar tu să fii mai viteaz, dar parcă tot nu-mi vine a crede. Însă, dacă vrei şi vrei
numaidecât să te duci, eu nu te opresc, dar mi-i nu cumva să te întâlneşti cu scârba în
drum şi să dai şi tu cinstea pe ruşine, c-apoi atunci curat îţi spun că nu mai ai ce căuta
la casa mea.
— Apoi dă, tată, omul e dator să se încerce. Am să pornesc şi eu într-un noroc şi cum
a da Dumnezeu! Numai, te rog, dă-mi calul, armele şi hainele cu care ai fost d-ta
mire, ca să mă pot duce.
Craiul, auzind aceasta, parcă nu i-a prea venit la socoteală şi, încreţind din sprâncene,
a zis:
— Hei, hei! dragul tatei, cu vorba aceasta mi-ai adus aminte de cântecul cela:
Voinic tânăr, cal bătrân,
Greu se-ngăduie la drum!
D-apoi calul meu de pe atunci cine mai ştie unde i-or fi putrezind ciolanele! Că
doar nu era să trăiască un veac de om! Cine ţi-a vârât în cap şi una ca aceasta, acela
încă-i unul… Ori vorba ceea: Pesemne umbli după cai morţi să le iei potcoavele.
— Tată, atâta cer şi eu de la d-ta. Acum, ori c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind,
aceasta mă priveşte pe mine; numai vreau să ştiu dacă mi-l dai ori ba.
— Din partea mea, dat să-ţi fie, dragul tatei, dar mi-i de-a mirarea de unde ai să-l iei,
dacă n-are fiinţă pe lume.
— Despre aceasta nu mă plâng eu, tată, bine că mi l-ai dat; de unde-a fi, de unde n-a
fi, dacă l-oi găsi, al meu să fie.
Şi atunci, odată se suie în pod şi coboară de-acolo un căpăstru, un frâu, un bici şi o şa,
toate colbăite, sfarogite şi vechi ca pământul. Apoi mai scoate dintr-un gherghiriu
nişte straie foarte vechi, un arc, nişte săgeţi, un paloş şi un buzdugan, toate pline de
rugină, şi se apucă de le grijeşte bine şi le pune deoparte. Pe urmă umple o tava cu
jăratic, se duce cu dânsa la herghelie şi o pune jos între cai. Şi atunci, numai iaca ce
iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal, grebănos, dupuros şi slab, de-i numărai
coastele; şi venind de-a dreptul la tava, apucă o gură de jăratic. Fiul craiului îi şi trage
atunci cu frâul în cap, zicând:
— Ghijoagă urâcioasă ce eşti! din toţi caii, tocmai tu te-ai găsit să mănânci jăratic?
De te-a împinge păcatul să mai vii o dată, vai de steaua ta are să fie!
Apoi începe a purta caii încolo şi încoace, şi numai iaca slăbătura cea de cal iar se
repede şi apucă o gură de jăratic. Fiul craiului îi mai trage şi atunci un frâu în cap, cât
ce poate, şi apoi iar începe a purta caii de colo până colo, să vadă, nu cumva a veni alt
5
cal să mănânce jăratic. Şi numai iaca, şi a treia oară, tot gloaba cea de cal vine şi
începe a mânca la jăratic, de n-a mai rămas. Atunci fiul craiului, mânios, îi mai trage
un frâu, iar cât ce poate, apoi îl prinde în căpăstru şi, punându-i frâul în cap, zice în
gândul său: „Să-l iau, ori să-i dau drumul? Mă tem că m-oi face de râs. Decât cu aşa
cal, mai bine pedestru”.
Şi cum sta el în cumpene, să-l ia, să nu-l ia, calul se şi scutură de trei ori, şi
îndată rămâne cu părul lins-prelins şi tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai
frumos în toată herghelia. Şi apoi, uitându-se ţintă în ochii fiului de crai, zice:
— Sui pe mine, stăpâne, şi ţine-te bine! Fiul craiului, punându-i zabala în gură,
încalecă, şi atunci calul odată zboară cu dânsul până la nouri şi apoi se lasă în jos ca o
săgeată. După aceea mai zboară încă o dată până la lună şi iar se lasă în jos mai iute
decât fulgerul. Şi unde nu mai zboară şi a treia oară până la soare şi, când se lasă jos,
întreabă:
— Ei, stăpâne, cum ţi se pare? Gândit-ai vrodată că ai să ajungi: soarele cu picioarele,
luna cu mâna şi prin nouri să cauţi cununa?
— Cum să mi se pară, dragul meu tovarăş? Ia, m-ai băgat în toate grozile morţii, căci,
cuprins de ameţeală, nu mai ştiam unde mă găsesc şi cât pe ce erai să mă prăpădeşti.
— Ia, aşa am ameţit şi eu, stăpâne, când mi-ai dat cu frâul în cap, să mă prăpădeşti, şi
cu asta am vrut să-mi răstorc cele trei lovituri. Vorba ceea: una pentru alta. Acum
cred că mă cunoşti şi de urât şi de frumos, şi de bătrân şi de tânăr, şi de slab şi de
puternic; de-aceea mă fac iar cum m-ai văzut în herghelie, şi de-acum înainte sunt
gata să te întovărăşesc oriunde mi-i porunci, stăpâne. Numai să-mi spui dinainte cum
să te duc: ca vântul ori ca gândul?
— De mi-i duce ca gândul, tu mi-i prăpădi, iar de mi-i duce ca vântul, tu mi-i folosi,
căluţul meu, zise fiul craiului.
— Bine, stăpâne. Acum sui pe mine fără grijă şi hai să te duc unde vrei.
Fiul craiului, încălecând, îl netezeşte pe coamă şi zice: — Hai, căluţul meu!
Atunci calul zboară lin ca vântul, şi când vântul a aburit, iaca şi ei la crai în ogradă au
sosit.
— Bun sosit la noi, voinice! zise craiul, cam cu jumătate de gură. Dar aista cal ţi l-ai
ales?…
— Apoi dă, tată, cum a dat târgul şi norocul; am de trecut prin multe locuri şi nu
vreau să mă ia oamenii la ochi. M-oi duce şi eu cât călare, cât pe jos, cum oi putea.
Şi zicând aceste, pune tarniţa pe cal, anină armele la oblânc, îşi ia merinde şi bani de
ajuns, schimburi în desagi şi o ploscă plină cu apă. Apoi sărută mâna tată-său,
primind carte de la dânsul către împăratul, zice rămas bun fraţilor săi şi a treia zi către
seară porneşte şi el, mergând din pasul calului. Şi merge el, şi merge, până se
înnoptează bine. Şi, prin dreptul podului, numai iaca îi iese şi lui ursul înainte,
mornăind înfricoşat. Calul atunci dă năvală asupra ursului, şi fiul craiului, ridicând
buzduganul să dea, numai iaca ce aude glas de om zicând:
— Dragul tatei, nu da, că eu sunt. Atunci fiul craiului descalecă, şi tată-său,
cuprinzându-l în braţe, îl sărută şi-i zice:
— Fătul meu, bun tovarăş ţi-ai ales; de te-a învăţat cineva, bine ţi-a priit, iară de-ai
făcut-o din capul tău, bun cap ai avut. Mergi de-acum tot înainte, că tu eşti vrednic de
împărat. Numai ţine minte sfatul ce-ţi dau: în călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi, şi
6
de buni, dar să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spân, cât îi putea; să n-ai dea face cu dânşii, căci sunt foarte şugubeţi. Şi, la toată întâmplarea, calul, tovarăşul
tău, te-a mai sfătui şi el ce ai să faci, că de multe primejdii m-a scăpat şi pe mine în
tinereţile mele! Na-ţi acum şi pielea asta de urs, că ţi-a prinde bine vreodată.
Apoi, dezmierdând calul, îi mai sărută de câteva ori pe amândoi şi le zice:
— Mergeţi în pace, dragii mei. De-acum înainte, Dumnezeu ştie când ne-om mai
vedea!…
Fiul craiului atunci încalecă, şi calul, scuturându-se, mai arată-se o dată tânăr,
cum îi plăcea craiului, apoi face o săritură înapoi şi una înainte şi se cam mai duc la
împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este. Şi
merg ei o zi, merg două, şi merg patruzeci şi nouă, până ce de la o vreme le intră
calea în codru şi atunci numai iaca ce le iese înainte un om spân şi zice cu îndrăzneală
fiului de crai:
— Bun întâlnişul, voinice! Nu ai trebuinţă de slugă la drum? Prin locurile iestea e
cam greu de călătorit singur; nu cumva să-ţi iasă vro dihanie ceva înainte şi să-ţi
scurteze cărările. Eu cunosc bine pe-aici, şi poate mai încolo să ai nevoie de unul ca
mine.
— Poate să am, poate să n-am, zise fiul craiului, uitându-se ţintă în ochii Spânului,
dar acum deodată mă las în voia întâmplării, şi apoi, dând pinteni calului, porneşte.
Mai merge el înainte prin codru cât merge, şi, la o strâmtoare, numai iaca ce Spânul
iar îi iese înainte, prefăcut în alte straie, şi zice cu glas subţiratic şi necunoscut:
— Bună calea, drumeţule! — Bună să-ţi fie inima, cum ţi-i căutătura, zise fiul
craiului. — Cât despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zise Spânul oftând…
Numai ce folos? Omul bun n-are noroc; asta-i ştiută; rogu-te, să nu-ţi fie cu supărare,
drumeţule, dar fiindcă a venit vorba de-aşa, îţi spun, ca la un frate, că din cruda
copilărie slujesc prin străini, şi încaltea nu mi-ar fi ciudă, când n-aş vra să mă dau la
treabă, căci cu munca m-am trezit. Dar aşa, muncesc, muncesc, şi nu s-alege nimica
de mine; pentru că tot de stăpâni calici mi-am avut parte. Şi vorba ceea: La calic
slujeşti, calic rămâi. Când aş da odată peste un stăpân cum gândesc eu, n-aş şti ce să
fac să nu-l smintesc. Nu cumva ai trebuinţă de slugă, voinice? Cum te văd, sameni a
avea seu la rărunchi. De ce te scumpeşti pentru nimica toată şi nu-ţi iei o slugă
vrednică, ca să-ţi fie mână de ajutor la drum? Locurile aiestea sunt şugubeţe; de unde
ştii cum vine întâmplarea, şi, Doamne fereşte, să nu-ţi cadă greu singur.
— Acum deodată încă tot nu, zise fiul craiului cu mâna pe buzdugan; m-oi mai sluji
şi eu singur, cum oi putea, şi dând iar pinteni calului, porneşte mai repede.
Şi mergând el tot înainte prin codri întunecoşi, de la un loc se închide calea şi încep a
i se încurca cărările, încât nu se mai pricepe fiul craiului acum încotro să apuce şi pe
unde să meargă.
— Ptiu, drace! iaca în ce încurcătură am intrat! Asta-i mai rău decât poftim la masă,
zise el. Nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica. De ce mergi înainte, numai peste
pustietăţi dai; parcă a pierit sămânţa omenească de pe faţa pământului. Îmi pare rău
că n-am luat măcar spânul cel de-al doilea cu mine. Dacă s-a aruncat în partea mânesa, ce-i vinovat el? Tata aşa a zis, însă la mare nevoie ce-i de făcut? vorba ceea: Rău-i
cu rău, dar e mai rău făr’ de rău. Şi tot horhăind el când pe o cărare, când pe un drum
7
părăsit, numai iaca ce iar îi iese Spânul înainte, îmbrăcat altfel şi călare pe un cal
frumos, şi, prefăcându-şi glasul, începe a căina pe fiul craiului, zicând:
— Sărmane omule, rău drum ai apucat! Se vede că eşti străin şi nu cunoşti locurile pe
aici. Ai avut mare noroc de mine, de n-ai apucat a coborî priporul ista, că erai
prăpădit. Ia, colo devale, în înfundătura ceea, un taur grozav la mulţi bezmetici le-a
curmat zilele. Şi eu, mai deunăzi, cât mă vezi de voinic, de-abia am scăpat de dânsul,
ca prin urechile acului. Întoarce-te înapoi, ori, dacă ai de dus înainte, ia-ţi un ajutor pe
cineva. Chiar şi eu m-aş tocmi la d-ta, dacă ţi-a fi cu plăcere.
— Aşa ar trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului, dar ţi-oi spune drept: tata mi-a
dat în grijă, când am pornit de-acasă, ca să mă feresc de omul roş, iară mai ales de cel
spân, cât oi putea; să n-am de a face cu dânşii nici în clin, nici în mînecă; şi dacă n-ai
fi spân, bucuros te-aş tocmi.
— Hei, hei! călătorule. Dacă ţi-i vorba de-aşa, ai să-ţi rupi ciochinele umblând şi tot
n-ai să găseşti slugă cum cauţi d-ta, că pe-aici sunt numai oameni spâni. Ş-apoi, când
este la adicălea, te-aş întreba: ca’ ce fel de zăticneală ai putea să întâmpini din pricina
asta? Pesemne n-ai auzit vorba ceea: că de păr şi de coate-goale nu se plânge nimene.
Şi când nu sunt ochi negri, săruţi şi albaştri! Aşa şi d-ta: mulţumeşte lui Dumnezeu că
m-ai găsit şi tocmeşte-mă. Şi dacă-i apuca odată a te deprinde cu mine, ştiu bine că nam să pot scăpa uşor de d-ta, căci aşa sunt eu în felul meu, ştiu una şi bună: să-mi
slujesc stăpânul cu dreptate. Hai, nu mai sta la îndoială, că mă tem să nu ne-apuce
noaptea pe aici. Şi când ai avea încaltea un cal bun, calea-valea, dar cu smârţogul ista
îţi duc vergile.
— Apoi dă, Spânule, nu ştiu cum să fac, zise fiul craiului. Din copilăria mea sunt
deprins a asculta de tată şi, tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu ştiu cum. Dar,
fiindcă mi-au mai ieşit până acum înainte încă doi spâni, şi cu tine al treilea, apoi
mai-mi vine a crede că asta-i ţara spânilor şi n-am încotro; mort-copt, trebuie să te iau
cu mine, dacă zici că ştii bine locurile pe aici.
Şi, din două vorbe, fiul craiului îl tocmeşte şi după aceea pornesc împreună să
iasă la drum, pe unde arată Spânul. Şi mergând ei o bucată bună, Spânul se preface
că-i e sete şi cere plosca cu apă de la stăpânu-său. Fiul craiului i-o dă, şi Spânul, cum
o pune la gură, pe loc o şi ia, oţărându-se, şi varsă toată apa dintr-însa. Fiul craiului
zice atunci supărat:
— Dar bine, Spânule, de ce te apuci? Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? Şi pe
arşiţa asta o să ne uscăm de sete.
— Să avem iertare, stăpâne! Apa era bâhlită şi ne-am fi putut bolnăvi. Cât despre apa
bună, nu vă îngrijiţi; acuş avem să dăm peste o fântână cu apă dulce şi rece ca gheaţa.
Acolo vom poposi puţin, oi clătări plosca bine ş-oi umple-o cu apă proaspătă, ca să
avem la drum, căci mai încolo nu prea sunt fântâni, şi, din partea apei, mi se pare că
i-om duce dorul. Şi cârnind pe o cărare, mai merg ei oleacă înainte, până ce ajung
într-o poiană şi numai iaca ce dau de o fântână cu ghizdele de stejar şi cu un capac
deschis în lături. Fântâna era adâncă şi nu avea nici roată, nici cumpână, ci numai o
scară de coborât până la apă.
— Ei, ei! Spânule, acum să te văd cât eşti de vrednic, zise fiul craiului. Spânul atunci
zâmbeşte puţin şi, coborându-se în fântână, umple întâi plosca şi o pune la şold. Apoi,
mai stând acolo în fund pe scară, aproape de faţa apei, zice:
8
— Ei, da’ ce răcoare-i aici! „Chima răului pe malul pârăului!” Îmi vine să nu mai ies
afară. Dumnezeu să uşureze păcatele celui cu fântâna, că bun lucru a mai făcut. Pe
arşiţele ieste, o răcoreală ca asta mult plăteşte!
Mai şede el acolo puţin şi apoi iese afară, zicând: — Doamne, stăpâne, nu ştii cât mă
simţesc de uşor; parcă îmi vine să zbor, nu altăceva! Ia vâră-te şi d-ta oleacă, să vezi
cum ai să te răcoreşti; aşa are să-ţi vină de îndemână după asta, de are să ţi se pară că
eşti uşor cum îi pana…
Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se
bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla. Şi cum sta şi el
acolo de se răcorea, Spânul face tranc! capacul pe gura fântânii, apoi se suie deasupra
lui şi zice cu glas răutăcios:
— Alelei! fecior de om viclean ce te găseşti; tocmai de ceea ce te-ai păzit n-ai scăpat.
Ei, că bine mi te-am căptuşit! Acum să-mi spui tu cine eşti, de unde vii şi încotro te
duci, că, de nu, acolo îţi putrezesc ciolanele!
Fiul craiului ce era să facă? Îi spune cu de-amănuntul, căci, dă, care om nu ţine la
viaţă înainte de toate?
— Bine, atâta am vrut să aflu din gura ta, pui de viperă ce mi-ai fost, zice atunci
Spânul: numai cată să fie aşa, că, de te-oi prinde cu oca mică, greu are să-ţi cadă.
Chiar acum aş putea să te omor, în voia cea bună, dar mi-i milă de tinereţile tale…
Dacă vrei să mai vezi soarele cu ochii şi să mai calci pe iarbă verde, atunci jură-mi-te
pe ascuţişul paloşului tău că mi-i da ascultare şi supunere întru toate, chiar şi-n foc de
ţi-aş zice să te arunci. Şi, de azi înainte, eu o să fiu în locul tău nepotul împăratului,
despre care mi-ai vorbit, iară tu — sluga mea; şi atâta vreme să ai a mă sluji, până
când îi muri şi iar îi învia. Şi oriunde vei merge cu mine, nu care cumva să bleşteşti
din gură către cineva despre ceea ce a urmat între noi, că te-am şters de pe faţa
pământului. Îţi place aşa să mai trăieşti, bine-de-bine; iară de nu, spune-mi verde în
ochi, ca să ştiu ce leac trebuie să-ţi fac…
Fiul craiului, văzându-se prins în cleşte şi fără nici o putere, îi jură credinţă şi
supunere întru toate, lăsându-se în ştirea lui Dumnezeu, cum a vrea el să facă. Atunci
Spânul pune mâna pe cartea, pe banii şi pe armele fiului de crai şi le ia la sine; apoi îl
scoate din fântână şi-i dă paloşul să-l sărute, ca semn de pecetluire a jurământului,
zicând:
— De-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb; aista ţi-i numele, şi altul nu.
După aceasta încalecă, fiecare pe calul său, şi pornesc, Spânul înainte, ca stăpân,
Harap-Alb în urmă, ca slugă, mergând spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că
cuvântul din poveste, înainte mult mai este.
Şi merg ei, şi merg, cale lungă să le-ajungă, trecând peste nouă mări, peste
nouă ţări şi peste nouă ape mari, şi într-o târzie vreme ajung la împărăţie.
Şi cum ajung, Spânul se înfăţişază înaintea împăratului cu carte din partea craiului. Şi
împăratul Verde, citind cartea, arde de bucurie că i-a venit nepotul, şi pe dată îl şi
face cunoscut curţii şi fetelor sale, care îl primesc cu toată cinstea cuvenită unui fiu
de crai şi moştenitor al împăratului.
Atunci Spânul, văzând că i s-au prins minciunile de bine, cheamă la sine pe
Harap-Alb şi-i zice cu asprime:
9
— Tu să şezi la grajd nedezlipit şi să îngrijeşti de calul meu ca de ochii din cap, că
de-oi veni pe-acolo şi n-oi găsi trebile făcute după plac, vai de pielea ta are să fie. Dar
până atunci, na-ţi o palmă, ca să ţii minte ce ţi-am spus. Bagat-ai în cap vorbele mele?
— Da, stăpâne, zise Harap-Alb, lăsând ochii în jos. Şi, ieşind, porneşte la grajd. Cu
asta a voit Spânul să-şi arate arama şi să facă pe HarapAlb ca să-i ia şi mai mult frica.
Fetele împăratului întâmplându-se de faţă când a lovit Spânul pe Harap-Alb, li s-a
făcut milă de dânsul şi au zis Spânului cu binişorul:
— Vere, nu faci bine ceea ce faci. Dacă este că a lăsat Dumnezeu să fim mari peste
alţii, ar trebui să avem milă de dânşii, că şi ei, sărmanii, sunt oameni!
— Hei, dragele mele vere, zice Spânul cu viclenia lui obicinuită; d-voastră încă nu
ştiţi ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâşiat pe
om. Şi trebuie să ştiţi că şi între oameni cea mai mare parte sunt dobitoace, care
trebuiesc ţinuţi din frâu, dacă ţi-i voia să faci treabă cu dânşii.
Ei, apoi… zi că nu-i lumea de-apoi! Să te ferească Dumnezeu când prinde
mămăliga coajă. Vorba ceea:
Dă-mi, Doamne, ce n-am avut,
Să mă mier ce m-a găsit.
Fetele atunci au luat altă vorbă, dar din inima lor nu s-a şters purtarea
necuviincioasă a Spânului, cu toate îndreptările şi înrudirea lui, pentru că bunătatea
nu are de-a face cu răutatea. Vorba ceea:
Viţa-de-vie, tot în vie,
Iară viţa-de-boz, tot răgoz.
Şi din ceasul acela au început a vorbi ele înde ele, că Spânul defel nu samănă în
partea lor, nici la chip, nici la bunătate; şi că Harap-Alb, sluga lui, are o înfăţişare
mult mai plăcută şi seamănă a fi mult mai omenos. Pesemne inima le spunea că
Spânul nu le este văr, şi de aceea nu-l puteau mistui. Aşa îl urâse ele de tare acum, că,
dacă ar fi fost în banii lor, s-ar fi lepădat de Spân ca de Ucigă-l-crucea. Dar nu aveau
ce se face de împăratul, ca să nu-i aducă supărare.
Amu, într-una din zile, cum şedea Spânul la ospăţ împreună cu moşu-său, cu
verele sale şi cu alţii, câţi se întâmplase, li s-au adus mai la urmă în masă şi nişte
sălăţi foarte minunate. Atunci împăratul zice Spânului :
— Nepoate, mai mâncat-ai sălăţi de aceste de când eşti? — Ba nu, moşule, zice
Spânul; tocmai eram să vă întreb de unde le aveţi, că tare-s bune!… O haraba întreagă
aş fi în stare să mănânc, şi parcă tot nu m-aş sătura.
— Te crede moşul, nepoate, dar când ai şti cu ce greutate se capătă! pentru că numai
în Grădina Ursului, dacă-i fi auzit de dânsa, se află sălăţi de aceste, şi mai rar om care
să poată lua dintr-însele şi să scape cu viaţă. Între toţi oamenii din împărăţia mea,
numai un pădurar se bizuieşte la treaba asta. Şi acela, el ştie ce face, ce drege, de-mi
aduce din când în când aşa, câte puţine, de poftă.
Spânul, voind să piardă acum pe Harap-Alb cu orice preţ, zise împăratului:
— Doamne, moşule, de nu mi-a aduce sluga mea sălăţi de aceste şi din piatra seacă,
mare lucru să fie!
— Ce vorbeşti, nepoate! zise împăratul; unul ca dânsul, şi încă necunoscător de
locurile acestea, cum crezi că ar putea face această slujbă? Doar de ţi-i greu de viaţa
lui.
10
— Ia las’, moşule, nu-i duce grija; pun rămăşag că are să-mi aducă sălăţi întocmai ca
aceste, şi încă multe, că ştiu eu ce poate el.
Ş-odată cheamă Spânul pe Harap-Alb şi-i zice răstit: — Acum degrabă să te
duci cum îi şti tu şi să-mi aduci sălăţi de aceste din Grădina Ursului. Hai, ieşi repede
şi porneşte, că nu-i vreme de pierdut. Dar nu cumva să faci de altfel, că nici în borta
şoarecului nu eşti scăpat de mine!
Harap-Alb iese mâhnit, se duce în grajd şi începe a-şi netezi calul pe coamă, zicând:
— Ei, căluţul meu, când ai şti tu în ce necaz am intrat! Sfânt să fie rostul tătâne-meu,
că bine m-a învăţat! Aşa-i că, dacă n-am ţinut seamă de vorbele lui, am ajuns slugă la
dârloagă şi acum, vrând-nevrând, trebuie s-ascult, că mi-i capul în primejdie?
— Stăpâne, zise atunci calul; de-acum înainte, ori cu capul de piatră, ori cu piatra de
cap, tot atâta-i: fii odată bărbat şi nu-ţi face voie rea. Încalecă pe mine şi hai! Ştiu eu
unde te-oi duce, şi mare-i Dumnezeu, ne-a scăpa el şi din aceasta!
Harap-Alb, mai prinzând oleacă la inimă, încalecă şi se lasă în voia calului,
unde vrea el să-l ducă.
Atunci calul porneşte la pas, până ce iese mai încolo, ca să nu-i vadă nimene. Apoi îşi
arată puterile sale, zicând:
— Stăpâne, ţine-te bine pe mine, că am să zbor lin ca vântul, să cutreierăm pământul.
Mare-i Dumnezeu şi meşteru-i dracul. Helbet! vom putea veni de hac şi Spânului
celuia, nu-i e vremea trecută.
Şi odată zboară calul cu Harap-Alb până la nouri; apoi o ia de-a curmezişul
pământului: pe deasupra codrilor, peste vârful munţilor, peste apa mărilor şi după
aceea se lasă încet- încet într-un ostrov mândru din mijlocul unei mări, lângă o căsuţă
singuratică, pe care era crescut nişte muşchi pletos de o podină de gros, moale ca
mătasa şi verde ca buraticul.
Atunci Harap-Alb descalecă, şi spre mai mare mirarea lui, numai iaca îl
întâmpină în pragul uşii cerşetoarea căreia îi dăduse el un ban de pomană, înainte de
pornirea lui de acasă.
— Ei, Harap-Alb, aşa-i că ai venit la vorbele mele, că deal cu deal se ajunge, dar încă
om cu om? Află acum că eu sunt Sfânta Duminică şi ştiu ce nevoie te-a adus pe la
mine. Spânul vrea să-ţi răpună capul cu orice chip şi de-aceea te-a trimis să-i aduci
sălăţi din Grădina Ursului, dar i-or da ele odată pe nas… Rămâi aici în astă-noapte, ca
să văd ce-i de făcut.
Harap-Alb rămâne bucuros, mulţumind Sfintei Duminici pentru buna găzduire şi
îngrijirea ce are de el.
— Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută, HarapAlb, zice Sfânta Duminică ieşind şi lăsându-l în pace să se liniştească.
Şi cum iese Sfânta Duminică afară, odată şi porneşte desculţă prin rouă, de
culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce şi
cu una de miere şi apoi ia mursa aceea şi iute se duce de o toarnă în fântâna din
Grădina Ursului, care fântână era plină cu apă până la gură. Şi mai stând Sfânta
Duminică oleacă în preajma fântânii, numai iaca ce vede că vine ursul cu o falcă în
cer şi cu una în pământ, mornăind înfricoşat. Şi cum ajunge la fântână, cum începe a
bea lacom la apă şi a-şi linge buzele de dulceaţa şi bunătatea ei. Şi mai stă din băut, şi
iar începe a mornăi; şi iar mai bea câte un răstimp, şi iar mornăieşte, până ce, de la o
11
vreme, încep a-i slăbi puterile şi, cuprins de ameţeală, pe loc cade jos şi adoarme
mort, de puteai să tai lemne pe dânsul.
Atunci Sfânta Duminică, văzându-l aşa, într-o clipă se duce şi, deşteptând pe
Harap-Alb chiar în miezul nopţii, îi zice:
— Îmbracă-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la tată- tău, apucă pe ici tot
înainte, şi cum îi ajunge în răscrucile drumului, ai să dai de Grădina Ursului. Atunci
sai repede înlăuntru de-ţi ia sălăţi într-ales, şi câte-i vrea de multe, căci pe urs l-am
pus eu la cale. Dar, la toată întâmplarea, de-i vedea şi-i vedea că s-a trezit şi năvăleşte
la tine, zvârle-i pielea cea de urs şi apoi fugi încoace spre mine cât îi putea.
Harap-Alb face cum îi zice Sfânta Duminică. Şi cum ajunge în grădină, odată
începe a smulge la sălăţi într-ales şi leagă o sarcină mare, mare, cât pe ce să n-o poată
ridica în spinare. Şi când să iasă cu dânsa din grădină, iaca ursul se trezeşte, şi după
dânsul, Gavrile! Harap-Alb, dacă vede reaua, i-aruncă pielea cea de urs, şi apoi fuge
cât ce poate cu sarcina în spate, tot înainte la Sfânta Duminică, scăpând cu obraz
curat.
După aceasta, Harap-Alb, mulţumind Sfintei Duminici pentru binele ce i-a
făcut, îi sărută mâna, apoi îşi ia sălăţile şi, încălecând, porneşte spre împărăţie,
Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este.
Şi mergând tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la împărăţie şi dă sălăţile în mâna
Spânului.
Împăratul şi fetele sale, văzând aceasta, le-a fost de-a mirarea. Atunci Spânul
zice îngâmfat:
— Ei, moşule, ce mai zici? — Ce să zic, nepoate? Ia, când aş avé eu o slugă ca
aceasta, nu i-aş trece pe dinainte.
— D-apoi de ce mi l-a dat tata de-acasă? numai de vrednicia lui, zise Spânul; căci
altfel nu-l mai luam după mine, ca să-mi încurce zilele.
La vro câteva zile după aceasta, împăratul arată Spânului nişte pietre scumpe, zicând:
— Nepoate, mai văzut-ai pietre nestemate aşa de mari şi frumoase ca acestea de când
eşti?
— Am văzut eu, moşule, felurite pietre scumpe, dar ca aceste, drept să-ţi spun, n-am
văzut. Oare pe unde se pot găsi aşa pietre?
— Pe unde să se găsească, nepoate! Ia, în Pădurea Cerbului. Şi cerbul acela este bătut
tot cu pietre scumpe, mult mai mari şi mai frumoase decât aceste. Mai întâi, cică are
una în frunte, de străluceşte ca soarele. Dar nu se poate apropia nimene de cerb, căci
este solomonit şi nici un fel de armă nu-l prinde; însă el, pe care l-a zări, nu mai scapă
cu viaţă. De-aceea fuge lumea de dânsul de-şi scoate ochii; şi nu numai atâta, dar
chiar când se uită la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc rămâne moartă. Şi
cică o mulţime de oameni şi de sălbătăciuni zac fără suflare în pădurea lui numai din
astă pricină: se vede că este solomonit, întors de la ţâţă, sau dracul mai ştie ce are de-i
aşa de primejdios. Dar cu toate aceste, trebuie să ştii, nepoate, că unii oameni îs mai
al dracului decât dracul; nu se astâmpără nici în ruptul capului; măcar că au păţit
multe, tot cearcă prin pădurea lui, să vadă, nu l-or putea găbui cumva? Şi care dintre
ei are îndrăzneala mare şi noroc şi mai mare, umblând pe acolo, găseşte din
întâmplare câte o piatră de aceste, picată de pe cerb, când se scutură el la şapte ani o
dată, şi apoi aceluia om nu-i trebuie altă negustorie mai bună. Aduce piatra la mine şi
12
i-o plătesc cât nu face; ba încă sunt bucuros că o pot căpăta. Şi află, nepoate, că
asemene pietre fac podoaba împărăţiei mele, nu se găsesc altele mai mari şi mai
frumoase decât aceste la nici o împărăţie, şi de-aceea s-a dus vestea despre ele în
toată lumea. Mulţi împăraţi şi crai înadins vin să le vadă, şi li-i de-a mirarea de unde
le am.
— Doamne, moşule! zise atunci Spânul; să nu te superi, dar nu ştiu ce fel de oameni
fricoşi aveţi pe aici. Eu pun rămăşag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pielea
cerbului aceluia, cu cap cu tot, aşa împodobit cum este.
Ş-odată cheamă Spânul pe Harap-Alb şi-i zice: — Du-te în Pădurea Cerbului,
cum îi şti tu, şi măcar fă pe dracul în patru, sau orice-i face, dar numaidecât să-mi
aduci pielea cerbului, cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc. Şi
doar te-a împinge păcatul să clinteşti vreo piatră din locul său, iară mai ales acea
mare din fruntea cerbului, c-apoi atâta ţi-i leacul! Hai, porneşte iute, că nu-i vreme de
pierdut!
Harap-Alb vede el bine unde merge treaba, că doar nu era din butuci; dar
neavând încotro, iese mâhnit, se duce iar în grajd la cal şi, netezindu-l pe coamă, îi
zice:
— Dragul meu căluţ, la grea belea m-a vârât iar Spânul!… De-oi mai scăpa şi din asta
cu viaţă, apoi tot mai am zile de trăit. Dar nu ştiu, zău, la cât mi-a sta norocul!
— Nu-i nimica, stăpâne, zise calul. Capul de-ar fi sănătos, că belelele curg gârlă.
Poate ai primit poruncă să jupeşti piatra morii şi să duci pielea la împărăţie…
— Ba nu, căluţul meu; alta şi mai înfricoşată, zise Harap- Alb.
— Vorbă să fie, stăpâne, că tocmeala-i gata, zise calul. Nu te teme, ştiu eu
năzdrăvănii de ale Spânului; şi să fi vrut, de demult i-aş fi făcut pe obraz, dar lasă-l
să-şi mai joace calul. Ce gândeşti? Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată,
pentru că fac pe oameni să prindă la minte… Zi şi d-ta că ai avut să tragi un păcat
strămoşesc. Vorba ceea: „Părinţii mănâncă aguridă, şi fiilor li se strepezesc dinţii”.
Hai, nu mai sta la gânduri; încalecă pe mine şi pune-ţi nădejdea în Dumnezeu, că
mare-i puterea Lui; nu ne-a lăsa el să suferim îndelung. Cum vrei. „Ce-i e scris
omului în frunte-i e pus.” Doar’ mare-i Cel-de-sus! S-or sfârşi ele şi aceste de la o
vreme…
Harap-Alb atunci încalecă, şi calul porneşte la pas, până ce iese mai încolo
departe, ca să nu-i ia lumea la ochi. Şi apoi, încordându-se şi scuturându-se o dată
voiniceşte, iară-şi arată puterile, zicând:
— Ţine-te zdravăn, stăpâne, că iar am să zbor:
În înaltul cerului,
Văzduhul pământului;
Pe deasupra codrilor,
Peste vârful munţilor,
Prin ceaţa măgurilor,
Spre noianul mărilor,
La crăiasa zânelor,
Minunea minunilor,
Din ostrovul florilor.
Şi zicând aceste, odată şi zboară cu Harap-Alb
13
În înaltul cerului,
Văzduhul pământului;
şi o ia de-a curmeziş:
De la nouri către soare,
Printre lună şi luceferi,
Stele mândre lucitoare,
şi apoi se lasă lin ca vântul:
În ostrovul florilor,
La crăiasa zânelor,
Minunea minunilor.
Şi când vântul a aburit, iaca şi ei la Sfânta Duminică iar au sosit. Sfânta
Duminică era acasă şi, cum a văzut pe Harap-Alb poposind la uşa ei, pe loc l-a
întâmpinat şi i-a zis cu blândeţe:
— Ei, Harap-Alb, aşa-i că iar te-a ajuns nevoia de mine? — Aşa este, măicuţă,
răspunse Harap-Alb, cufundat în gânduri şi galben la faţă, de parcă-i luase pânza de
pe obraz. Spânul vrea să-mi răpună capul cu orice preţ. Şi de-aş muri mai degrabă, să
scap odată de zbucium: decât aşa viaţă, mai bine moarte de o mie de ori!
— Vai de mine şi de mine, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică; parcă nu te-aş fi crezut
aşa slab de înger, dar, după cât văd, eşti mai fricos decât o femeie! Hai, nu mai sta ca
o găină plouată! rămâi la mine în astă noapte şi ţi-oi da eu vrun ajutor. Mare-i
Dumnezeu! N-a mai fi el după gândul Spânului. Însă mai rabdă şi tu, fătul meu, că
mult ai avut de răbdat şi puţin mai ai. Pân-acum ţi-a fost mai greu, dar de-acum
înainte tot aşa are să-ţi fie, până ce-i ieşi din slujba Spânului, de la care ai să tragi
încă multe necazuri, dar ai să scapi din toate cu capul teafăr, pentru că norocul te
ajută.
— Poate aşa să fie, măicuţă, zise Harap-Alb, dar prea multe s-au îngrămădit deodată
pe capul meu.
— Câte a dat Dumnezeu, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică; aşa a trebuit să se
întâmple, şi n-ai cui bănui: pentru că nu-i după cum gândeşte omul, ci-i după cum
vrea Domnul. Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a
fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul. Dar
până atunci, mai rabdă, HarapAlb, căci cu răbdarea îi frigi pielea.
Harap-Alb, nemaiavând ce zice, mulţumeşte lui Dumnezeu, şi de bine, şi de
rău, şi Sfintei Duminici pentru buna găzduire şi ajutorul făgăduit.
— Ia, acum mai vii de-acasă, fătul meu! Zică cine-a zice şi cum a vrea să zică, dar
când este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te sileşti să-l ajungi, iar dacă-i în urmă,
stai şi-l aştepţi. Mă rog, ce mai la deal, la vale? aşa e lumea asta şi, de-ai face ce-ai
face, rămâne cum este ea; nu poţi s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul
capului. Vorba ceea: „Zi-i lume şi te mântuie”. Dar ia să lăsăm toate la o parte şi,
până la una-alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul, că Spânul te-a fi aşteptând cu
nerăbdare. Şi, dă, stăpân nu-i? trebuie să-l asculţi. Vorba ceea: „Leagă calul unde zice
stăpânul”.
Şi odată scoate Sfânta Duminică obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot,
de unde le avea şi, dându-le lui Harap-Alb, zice:
14
— Ţine aceste, că au să-ţi fie de mare trebuinţă unde mergem. Şi chiar haidem, cu
ajutorul Domnului, să isprăvim odată şi trebuşoara asta.
Şi pe la cântatul cucoşilor se ia Sfânta Duminică împreună cu Harap-Alb şi se
duc în Pădurea Cerbului. Şi cum ajung în pădure, sapă o groapă adâncă de un stat de
om, lângă un izvor, unde în fiecare zi pe la amiază venea cerbul de bea apă, apoi se
culca acolo pe loc şi dormea cât un bei, până ce asfinţea soarele. Şi după aceea,
sculându-se, o lua în porneală şi nu mai da pe la izvor iar până a doua zi pe la amiază.
— Ei, ei! acum groapa este gata, zise Sfânta Duminică. Tu, Harap-Alb, rămâi aici
într-însa, toată ziua, şi iaca ce ai de făcut: pune-ţi obrăzarul cum se pune, iară sabia să
n-o slăbeşti din mână; şi de-amiază, când a veni cerbul aici la izvor să bea apă şi s-a
culca ş-a adormi, cu ochii deschişi, cum i-i feleşagul, tu, îndată ce l-îi auzi horăind, să
ieşi încetişor şi să potriveşti aşa ca să-i zbori capul dintr-o singură lovitură de sabie, şi
apoi repede să te arunci în groapă şi să şezi acolo într-însa până după asfinţitul
soarelui. Capul cerbului are să te strige până atunci mereu pe nume, ca să te vadă, dar
tu nu cumva să te îndupleci de rugămintea lui şi să te iţeşti la dânsul, că are un ochi
otrăvit şi, când l-a pironi spre tine, nu mai trăieşti. Însă, cum a asfinţi soarele, să ştii
că a murit cerbul. Şi atunci să iei fără frică să-i jupeşti pielea, iară capul să-l iei aşa
întreg, cum se găseşte, şi apoi să vii la mine.
Şi aşa, Sfânta Duminică se ia şi se întoarnă singură acasă. Iară Harap-Alb
rămâne la pândă în groapă. Şi, când pe la amiază, numai iaca ce aude Harap-Alb un
muget înăduşit: cerbul venea boncăluind. Şi ajungând la izvor, odată şi începe a bea
hâlpav la apă rece; apoi mai boncăluieşte, şi iar mai bea câte un răstimp, şi iar mai
boncăluieşte, şi iar mai bea, până ce nu mai poate. După aceea începe a-şi arunca
ţărnă după cap, ca buhaiul, şi apoi, scurmând de trei ori cu piciorul în pământ, se
tologeşte jos pe pajişte, acolo pe loc, mai rumegă el cât mai rumegă, şi pe urmă se
aşterne pe somn, şi unde nu începe a mâna porcii la jir.
Harap-Alb, cum îl aude horăind, iese afară încetişor şi, când îl croieşte o dată
cu sabia pe la mijlocul gâtului, îi şi zboară capul cât colo de la trup şi apoi Harap-Alb
se aruncă fără sine în groapă, după cum îl povăţuise Sfânta Duminică. Atunci sângele
cerbului odată a şi-nceput a curge gâlgâind şi a se răspândi în toate părţile,
îndreptându-se şi năboind în groapă peste Harap-Alb, de cât pe ce era să-l înece. Iară
capul cerbului, zvârcolindu-se dureros, striga cu jale, zicând:
— Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ţi-am auzit, dar de văzut nu te-am văzut. Ieşi
numai oleacă să te văd încaltea, vrednic eşti de comoara ce ţi-o las, şi apoi să mor cu
plăcere, dragul meu!
Dar Harap-Alb tăcea molcum şi de-abia îşi putea descleşta picioarele din
sângele închegat, care era mai-mai să umple groapa. În sfârşit, mai strigă el, capul
cerbului, cât mai strigă, însă Harap-Alb nici nu răspunde, nici se arată, şi de la o
vreme se face tăcere. Şi aşa, după asfinţitul soarelui, Harap-Alb iese din groapă,
jupeşte pielea cerbului cu băgare de seamă, să nu smintească vreo piatră din locul ei,
apoi ia capul întreg, aşa cum se găsea, şi se duce la Sfânta Duminică.
— Ei, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică, aşa-i că am scos-o la capăt şi asta?
— Aşa; cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu al sfinţiei-voastre, răspunse Harap-Alb, am
izbutit, măicuţă, să facem şi acum pe cheful Spânului, rămânere-aş păgubaş de dânsul
15
să rămân, şi să-l văd când mi-oi vedea ceafa; atunci, şi nici atunci, că tare mi-i negru
înaintea ochilor!
— Lasă-l, Harap-Alb, în plata lui Dumnezeu, că şi-a da el Spânul peste om vrodată;
pentru că nu-i nici o faptă fără plată, zise Sfânta Duminică. Mergi de i le du şi
acestea, că i-or rămânea ele de cap odată.
Atunci Harap-Alb, mulţumind Sfintei Duminici, îi sărută mâna, apoi încalecă
pe cal şi porneşte tot cum a venit, mergând spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că
cuvântul din poveste, înainte mult mai este… Şi pe unde trecea, lumea din toate
părţile îl înghesuia: pentru că piatra cea mare din capul cerbului strălucea de se părea
că Harap-Alb soarele cu el îl ducea.
Mulţi crai şi împăraţi ieşeau înaintea lui Harap-Alb, şi care dincotro îl ruga,
unul să-i dea bănărit, cât a cere el, altul să-i dea fata şi jumătate de împărăţie; altul săi dea fata şi împărăţia întreagă pentru asemene odoare. Dar HarapAlb ca de foc se
ferea şi, urmându-şi calea înainte, la stăpânu-său le ducea.
Şi într-una din seri, cum şedea Spânul împreună cu moşus ău şi cu verele sale
sus într-un foişor, numai iaca ce zăresc în depărtare un sul de raze scânteietoare, care
venea înspre dânşii; şi de ce se apropia, de ce lumina mai tare, de le fura vederile. Şi
deodată toată suflarea s-a pus în mişcare: lumea de pe lume, fiind în mare
nedumerire, alerga să vadă ce minune poate să fie. Şi, când colo, cine era? HarapAlb, care venea în pasul calului, aducând cu sine pielea şi capul cerbului pe care le-a
şi dat în mâna Spânului.
La vederea acestei minunăţii, toţi au rămas încremeniţi şi, uitându-se unii la
alţii, nu ştiau ce să zică. Pentru că în adevăr era şi lucru de mirare!
Dar Spânul, cu viclenia sa obicinuită, nu-şi pierde cumpătul. Şi, luând vorbă, zice
împăratului:
— Ei, moşule, ce mai zici? adeveritu-s-au vorbele mele? — Ce să mai zic, nepoate?!
răspunse împăratul uimit. Ia, să am eu o slugă aşa de vrednică şi credincioasă ca
HarapAlb, aş pune-o la masă cu mine, că mult preţuieşte omul acesta!
— Ba să-şi pună pofta-n cui! răspunse Spânul cu glas răutăcios. Asta n-aş face-o eu
de-ar mai fi el pe cât este; doar nu-i frate cu mama, să-l pun în capul cinstei! Eu ştiu,
moşule, că sluga-i slugă şi stăpânu-i stăpân; s-a mântuit vorba. Na, na, na! d-apoi
pentru vrednicia lui mi l-a dat tata, căci altfel de ce l-aş fi luat cu mine. Hei, hei! Nu
ştiţi d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb aista! Până l-am dat la brazdă, mi-am
stupit sufletul cu dânsul. Numai eu îi vin de hac. Vorba ceea: „Frica păzeşte
bostănăria”. Alt stăpân în locul meu nu mai face brânză cu Harap-Alb, cât îi lumea şi
pământul. Ce te potriveşti, moşule? Cum văd eu, d-ta prea intri în voia supuşilor. Deaceea nu-ţi dau cerbii pietre scumpe şi urşii sălăţi. Mie unuia ştiu că nu-mi suflă
nimene în borş: când văd că mâţa face mărazuri, ţi-o strâng de coadă, de mănâncă şi
mere pădureţe, căci n-are încotro… Dacă ţi-a ajuta Dumnezeu să mă rânduieşti mai
degrabă în locul d-tale, îi vedea, moşule dragă, ce prefacere are să ia împărăţia; n-or
mai şedea lucrurile tot aşa moarte cum sunt. Pentru că ştii vorba ceea: „Omul sfinţeşte
locul!”… Fost-ai şi d-ta la tinereţe, nu zic. Dar acum îţi cred. Dă, bătrâneţe nu-s? Cum
n-or sta trebile baltă!
În sfârşit, Spânului îi mergea gura ca pupăza, de-a ameţit pe împăratul, încât a
uitat şi de Harap-Alb, şi de cerb, şi de tot.
16
Fetele împăratului însă priveau la verişor… cum priveşte câinele la mâţă, şi le
era drag ca sarea-n ochi: pentru că le spunea inima ce om fără de lege este Spânul.
Dar cum erau să iasă ele cu vorba înaintea tatălui lor? Spânul n-avea de cine… Vorba
ceea: „Găsise un sat fără câini şi se primbla fără băţ”. Că altă, ce pot să zic?
La vro câteva zile după asta, împăratul făcu un ospăţ foarte mare în cinstea nepotusău, la care ospăţ au fost poftiţi cei mai străluciţi oaspeţi: împăraţi, crai, voievozi,
căpitanii oştirilor, mai-marii oraşelor şi alte feţe cinstite.
În ziua de ospăţ, fetele împăratului s-au pus cu rugămintea pe lângă Spân să
dea voie lui Harap-Alb ca să slujească şi el la masă. Spânul, neputându-le strica
hatârul, cheamă pe Harap-Alb de faţă cu dânsele şi-i învoi aceasta, însă cu tocmală,
ca în tot timpul ospăţului să stea numai la spatele stăpânu-său şi nici măcar să-şi
ridice ochii la ceilalţi meseni, că de l-oi vedea obrăznicindu-se cumva, acolo pe loc îi
şi tai capul.
— Auzit-ai ce am spus, slugă netrebnică, zise Spânul, arătând lui Harap-Alb tăişul
paloşului, pe care jurase credinţă şi supunere Spânului la ieşirea din fântână.
— Da, stăpâne, răspunse Harap-Alb cu umilinţă; sunt gata la porunca luminăriivoastre.
Fetele împăratului au mulţumit Spânului şi pentru atâta.
Amu, tocmai pe când era temeiul mesei, şi oaspeţii, tot gustând vinul de bun,
începuse a se chiurchiului câte oleacă, numai iaca o pasăre măiastră se vede bătând la
fereastră şi zicând cu glas muieratic:
— Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş nici nu gândiţi!
Atunci, deodată, tuturor mesenilor pe loc li s-a stricat cheful şi au început a
vorbi care ce ştia şi cum îi ducea capul: unii spuneau că împăratul Roş, având inimă
haină, nu se mai satură de a vărsa sânge omenesc; alţii spuneau că fata lui este o
farmazoană cumplită, şi că din pricina ei se fac atâtea jertfe; alţii întăreau spusele
celorlalţi, zicând că chiar ea ar fi venit în chip de pasăre de a bătut acum la fereastră,
ca să nu lase şi aici lumea în pace. Alţii ziceau că, oricum ar fi, dar pasărea aceasta
nu-i lucru curat; şi că trebuie să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele
oamenilor. Alţii, mai fricoşi, îşi stupeau în sân, menind-o ca să se întoarcă pe capul
acelui care a trimis-o. În sfârşit, unii spuneau într-un fel, alţii în alt fel, şi multe se
ziceau pe seama fetei împăratului Roş, dar nu se ştia care din toate acele vorbe este
cea adevărată.
Spânul, după ce-i ascultă pe toţi cu luare-aminte, clătină din cap şi zise:
— Rău e când ai a face tot cu oameni care se tem şi de umbra lor! D-voastră, cinstiţi
oaspeţi, se vede că paşteţi boboci, de nu vă pricepeţi al cui fapt e acesta.
Şi atunci Spânul repede îşi aţinteşte privirile asupra lui Harap-Alb şi, nu ştiu cum, îl
prinde zâmbind.
— Aşa… slugă vicleană ce-mi eşti!? Vasăzică, tu ai ştiinţă de asta şi nu mi-ai spus.
Acum degrabă să-mi aduci pe fata împăratului Roş, de unde ştii şi cum îi şti tu. Hai,
porneşte! Şi nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe faţa pământului!
Atunci Harap-Alb, ieşind plin de mâhnire, se duce în grajd la cal şi, netezindu-l pe
coamă şi sărutându-l, zice:
— Dragul meu tovarăş, la grea nevoie m-a băgat iar Spânul! Amu a scornit alta: cică
să-i aduc pe fata împăratului Roş de unde-oi şti. Asta-i curat vorba ceea: „Poftim
17
pungă la masă, dacă ţi-ai adus de-acasă.” Se vede că mi s-a apropiat funia la par. Cine
ştie ce mi s-a mai întâmpla! Cu Spânul tot am dus-o cum am dus-o, câine-câineşte,
până acum. Dar cu omul roş nu ştiu, zău, la cât mi-a sta capul. Ş-apoi, unde s-a fi
găsind acel împărat Roş şi fata lui, care cică este o farmazoană cumplită, numai Celde-pe-comoară a fi ştiind! Parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa din una şi dau
peste alta! Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău, sau nu ştiu cum să mai zic,
ca să nu greşesc înaintea lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să fac, ca
să se curme odată toate aceste. Dar m-am deprins a târâi după mine o viaţă ticăloasă.
Vorba ceea: „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate el suferi”.
— Stăpâne, zise atunci calul, nechezând cu înfocare, nu te mai olicăi atâta! După
vreme rea, a fi el vreodată şi senin. Dac’ar sta cineva să-şi facă seamă de toate cele,
cum chiteşti d-ta, apoi atunci ar trebui să vezi tot oameni morţi pe toate cărările… Nu
fi aşa de nerăbdător! De unde ştii că nu s-or schimba lucrurile în bine şi pentru d-ta?
Omul e dator să se lupte cât a putea cu valurile vieţii, căci ştii că este o vorbă: „Nu
aduce anul ce aduce ceasul”. Când sunt zile şi noroc, treci prin apă şi prin foc şi din
toate scapi nevătămat. Vorba cântecului:
Fă-mă, mamă, cu noroc,
Şi măcar m-aruncă-n foc.
Las’ pe mine, stăpâne, că ştiu eu pe unde te-oi duce la împăratul Roş: pentru că
m-au mai purtat o dată păcatele pe acolo cu tatu-tău, în tinereţile lui. Hai, încalecă pe
mine şi ţine-te bine, că acum am să-mi arăt puterile chiar de aici, de pe loc, în ciuda
Spânului, ca să-i punem venin la inimă.
Harap-Alb atunci încalecă, şi calul, nechezând o dată puternic, zboară cu
dânsul:
În înaltul cerului,
Văzduhul pământului
şi o ia de-a curmeziş:
De la nouri către soare,
Printre lună şi luceferi,
Stele mândre lucitoare.
Şi apoi, de la o vreme, începe a se lăsa lin ca vântul, şi luând de-a lungul
pământului, merg spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste,
înainte mult mai este.
Dar ia să vedem, ce se mai petrece la masă după ducerea lui Harap-Alb?
— Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă: nu te-am ştiut eu că-mi eşti de
aceştia, că de mult îţi făceam felul!… Dar trăind şi nemurind, te-oi sluji eu, măi
badeo!… Paloşul ista are să-ţi ştie de ştire… Ei, vedeţi, moşule şi cinstiţi meseni, cum
hrăneşti pe dracul, fără să ştii cu cine ai de-a face? Dacă nu-s şi eu un puişor de om în
felul meu, dar tot m-a tras Harap-Alb pe sfoară! Bine-a zis cine-a zis: „Că unde-i
cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic”.
În sfârşit, împăratul, fetele sale şi toţi oaspeţii rămaseră încremeniţi, Spânul,
bodrogănind din gură, nu ştia cum să-şi ascundă ura, iară Harap-Alb, îngrijit de ce i sar mai putea întâmpla în urmă, mergea tot înainte prin locuri pustii şi cu greu de
străbătut.
18
Şi când să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea şi ea
tocmai atunci podul. Ce să facă HarapAlb ? Stă el oleacă şi se sfătuieşte cu gândul:
„Să trec peste dânsele, am să omor o mulţime; să dau prin apă, mă tem că m-oi îneca,
cu cal cu tot. Dar tot mai bine să dau prin apă, cum a da Dumnezeu, decât să curm
viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate”. Şi zicând Doamne-ajută, se aruncă cu calul în apă, o
trece înot dincolo, la cela mal, fără primejdie şi apoi îşi ia drumul înainte. Şi cum
mergea el, numai iaca i se înfăţişază o furnică zburătoare zicând:
— Harap-Alb, fiindcă eşti aşa de bun, de ţi-a fost milă de viaţa noastră, când treceam
pe pod, şi nu ne-ai stricat veselia, vreau să-ţi fac şi eu un bine: na-ţi aripa asta, şi când
îi avea vrodată nevoie de mine, să dai foc aripei, şi atunci eu împreună cu tot neamul
meu avem să-ţi venim în ajutor.
Harap-Alb, strângând aripa cu îngrijire, mulţumeşte furnicii pentru ajutorul
făgăduit şi apoi porneşte tot înainte.
Şi mai merge el cât merge, şi numai iaca ce aude o bâzâitură înăduşită. Se uită
el în dreapta, nu vede nimica; se uită în stânga, nici atâta; şi când se uită în sus, ce să
vadă? Un roi de albine se învârtea în zbor pe deasupra capului său şi umblau
bezmetice de colo până colo, neavând loc unde să se aşeze. Harap-Alb, văzându-le
aşa, i se face milă de dânsele şi, luându-şi pălăria din cap, o pune pe iarbă la pământ,
cu gura-n sus, şi apoi el se dă într-o parte. Atunci, bucuria albinelor; se lasă jos cu
toatele şi se adună ciotcă în pălărie. Harap-Alb, aflându-se cu părere de bine despre
asta, aleargă în dreapta şi în stânga şi nu se lasă până ce găseşte-un buştihan
putregăios, îl scobeşte cu ce poate şi-i face urdiniş; după aceea aşază nişte ţepuşi întrînsul, îl freacă pe dinăuntru cu cătuşnică, cu sulcină, cu mătăciune, cu poala sântăMăriei şi cu alte buruiene mirositoare şi prielnice albinelor şi apoi, luându-l pe umăr,
se duce la roi, răstoarnă albinele frumuşel din pălărie în buştihan, îl întoarce binişor
cu gura în jos, îi pune deasupra nişte captălani, ca să nu răzbată soarele şi ploaia
înlăuntru, şi apoi, lăsându-l acolo pe câmp, între flori, îşi caută de drum.
Şi cum mergea el, mulţumit în sine pentru această facere de bine, numai iaca i
se înfăţişază înainte crăiasa albinelor, zicându-i:
— Harap-Alb, pentru că eşti aşa de bun şi te-ai ostenit de ne-ai făcut adăpost, vreau
să-ţi fac şi eu un bine în viaţa mea: na-ţi aripa asta şi, când îi avea vreodată nevoie de
mine, aprinde-o, şi eu îndată am să-ţi vin întru ajutor.
Harap-Alb, luând aripa cu bucurie, o strânge cu îngrijire; apoi, mulţumind
crăiesei pentru ajutorul făgăduit, porneşte, urmându-şi calea tot înainte.
Mai merge el cât merge şi, când la poalele unui codru, numai iaca ce vede o dihanie
de om, care se pârpâlea pe lângă un foc de douăzeci şi patru de stânjeni de lemne şi
tot atunci striga, cât îi lua gura, că moare de frig. Şi-apoi, afară de aceasta, omul acela
era ceva de speriat; avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate.
Şi când sufla cu dânsele, cea deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar
cea dedesubt atârna în jos, de-i acoperea pântecele. Şi, ori pe ce se oprea suflarea lui,
se punea promoroaca mai groasă de-o palmă. Nu era chip să te apropii de dânsul, că
aşa tremura de tare, de parcă-l zghihuia dracul. Şi dac-ar fi tremurat numai el, ce ţi-ar
fi fost? Dar toată suflarea şi făptura de primprejur îi ţineau hangul: vântul gemea ca
un nebun, copacii din pădure se văicărau, pietrele ţipau, vreascurile ţiuiau şi chiar
lemnele de pe foc pocneau de ger. Iară veveriţele, găvozdite una peste alta în scorburi
19
de copaci, suflau în unghii şi plângeau în pumni, blestemându-şi ceasul în care s-au
născut. Mă rog, foc de ger era: ce să vă spun mai mult! HarapAlb, numai o ţâră cât a
stat de s-a uitat, a făcut ţurţuri la gură şi, neputându-şi stăpâni râsul, zise cu mirare:
— Multe mai vede omul acesta cât trăieşte! Măi tartorule, nu mânca haram şi spune
drept, tu eşti Gerilă? Aşă-i că taci?… Tu trebuie să fii, pentru că şi focul îngheaţă
lângă tine, de arzuliu ce eşti.
— Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Gerilă tremurând, dar, unde mergi, fără mine
n-ai să poţi face nimica.
— Hai şi tu cu mine, dacă vrei, zise Harap-Alb; de-abia te-i mai încălzi mergând la
drum, căci nu e bine când stai locului.
Gerilă atunci se ia cu Harap-Alb şi pornesc împreună. Şi mergând ei o bucată înainte,
Harap-Alb vede altă drăcărie şi mai mare: o namilă de om mânca brazdele de pe urma
a 24 de pluguri şi tot atunci striga în gura mare că crapă de foame.
— Ei, apoi să nu bufneşti de râs? zise Harap-Alb. Măi, măi, măi! că multe-ţi mai văd
ochii! Pesemne c-aista-i Flămânzilă, foametea, sac fără fund sau cine mai ştie ce
pricopseală a fi, de nu-l poate sătura nici pământul.
— Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zice atunci Flămânzilă, dar, unde mergeţi voi, fără mine
n-aveţi să puteţi face nici o ispravă.
— Dacă-i aşa, hai şi tu cu noi, zise Harap-Alb, că doar n-am a te duce în spinare.
Flămânzilă atunci se ia după Harap-Alb şi pornesc tustrei înainte. Şi mai
mergând ei o postată, numai iaca Harap-Alb vede altă minunăţie şi mai mare: o
arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri şi o gârlă pe care umblau numai 500 de
mori şi tot atunci striga în gura mare că se usucă de sete.
— Măi, da’ al dracului onànie de om e şi acesta! zise HarapAlb. Grozav burdăhan şi
nesăţios gâtlej, de nu pot să-i potolească setea nici izvoarele pământului; mare ghiol
de apă trebuie să fie în maţele lui! Se vede că acesta-i prăpădenia apelor, vestitul
Setilă, fiul Secetei, născut în zodia raţelor şi împodobit cu darul suptului.
— Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Setilă, căruia începu a-i ţâşni apa pe nări şi pe
urechi, ca pe nişte lăptoace de mori, dar, unde vă duceţi voi, fără mine degeaba vă
duceţi.
— Hai şi tu cu noi, dacă vrei, zise Harap-Alb; de-abia nu te-ai mai linciuri atâta în
cele ape, îi scăpa de blestemul broaştelor şi-i da răgaz morilor să umble, că destul ţiai făcut mendrele până acum. Ce, Doamne iartă-mă, îi face broaşte în pântece de atâta
apă!
Setilă atunci se ia după Harap-Alb şi pornesc tuspatru înainte. Şi mai mergând
ei o bucată, numai iaca ce vede Harap-Alb altă minunăţie şi mai minunată: o
schimonositură de om avea în frunte numai un ochi, mare cât o sită şi, când îl
deschidea, nu vedea nimica; da chior peste ce apuca. Iară când îl ţinea închis, dar fie
zi, dar fie noapte, spunea că vede cu dânsul în măruntaiele pământului.
— Iaca, începu el a răcni ca un smintit, toate lucrurile mi se arată găurite, ca sitişca, şi
străvezii, ca apa cea limpede; deasupra capului meu văd o mulţime nenumărată de
văzute şi nevăzute; văd iarba cum creşte din pământ; văd cum se rostogoleşte soarele
după deal, luna şi stelele cufundate în mare; copacii cu vârful în jos, vitele cu
picioarele în sus şi oamenii umblând cu capul între umere; văd, în sfârşit, ceea ce n-aş
20
mai dori să vadă nimene, pentru a-şi osteni vederea: văd nişte guri căscate uitându-se
la mine şi nu-mi pot da seama de ce vă miraţi aşa, mira-v-aţi de… frumuseţe-vă!
Harap-Alb atunci se bate cu mâna peste gură şi zice: — Doamne fereşte de
omul nebun, că tare-i de jălit, sărmanul! Pe de-o parte îţi vine a râde şi pe de alta îţi
vine a-l plânge. Dar se vede că aşa l-a lăsat Dumnezeu. Poate că acesta-i vestitul
Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de
la Chitilă, peste drum de Nimerilă. Ori din târg de la Să-l-caţi, megieş cu Căutaţi şi de
urmă nu-i mai daţi. Mă rog, unu-i Ochilă pe faţa pământului, care vede toate şi pe toţi
altfel de cum vede lumea cealaltă; numai pe sine nu se vede cât e de frumuşel. Parcă-i
un boţ, chilimboţ boţit, în frunte cu un ochi, numai să nu fie de deochi!
— Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Ochilă, uitându-se închiorchioşat, dar, unde te
duci, fără de mine rău are să-ţi cadă. Fata împăratului Roş nu se capătă aşa de lesne
cum crezi tu. Din gardul Oancei ţi-a da-o împăratul, dacă n-oi fi şi eu pe-acolo.
— Hai şi tu cu noi, dacă vrei, zise Harap-Alb, că doar n-avem a te duce de mână, ca
pe un orb.
Ochilă atunci se ia şi el după Harap-Alb şi pornesc tuscinci înainte. Şi mai
mergând ei o bucată, numai iaca ce vede Harap-Alb altă bâzdâganie şi mai şi: o
pocitanie de om umbla cu arcul după vânat păsări. Ş-apoi, chitiţi că numai în arc se
încheia tot meşteşugul şi puterea omului aceluia? Ţi-ai găsit! Avea un meşteşug mai
drăcos şi o putere mai pe sus decât îşi poate dracul închipui: când voia, aşa se lăţea de
tare, de cuprindea pământul în braţe. Şi altă dată, aşa se deşira şi se lungea de grozav,
de ajungea cu mâna la lună, la stele, la soare şi cât voia de sus. Şi dacă se întâmpla să
nu nimerească păsările cu săgeata, ele tot nu scăpau de dânsul; ţi le prindea cu mâna
din zbor, le răsucea gâtul cu ciudă şi apoi le mânca aşa, crude, cu pene cu tot. Chiar
atunci avea un vraf de păsări dinainte şi ospăta dintr-însele cu lăcomie, ca un vultan
hămesit. Harap-Alb, cuprins de mirare, zise:
— Dar oare pe acesta cum mama dracului l-o fi mai chemând?
— Zi-i pe nume, să ţi-l spun, răspunse atunci Ochilă, zâmbind pe sub mustăţi.
— Dar te mai duce capul ca să-l botezi? Să-i zici Păsărilă… nu greşeşti; să-i zici
Lăţilă… nici atâta; să-i zici Lungilă… asemene; să-i zici Păsări-Lăţi-Lungilă, mi se
pare că e mai potrivit cu năravul şi apucăturile lui, zise Harap-Alb, înduioşat de mila
bietelor păsări. Se vede că acesta-i vestitul Păsări- Lăţi-Lungilă, fiul săgetătorului şi
nepotul arcaşului; brâul pământului şi scara cerului; ciuma zburătoarelor şi spaima
oamenilor, că altfel nu te pricepi cum să-i mai zici.
— Râzi tu de mine, râzi, Harap-Alb, zise atunci Păsări-Lăţi- Lungilă, dar mai bine ar
fi să râzi de tine, căci nu ştii ce păcat te paşte. Chiteşti că fata împăratului Roş numai
aşa se capătă? Poate n-ai ştiinţă ce vidmă de fată e aceea, când vrea, se face pasăre
măiastră, îţi arată coada, şi ia-i urma dacă poţi! De n-a fi şi unul ca mine pe-acolo,
degeaba vă mai bateţi picioarele ducându-vă.
— Hai şi tu cu noi, dacă vrei, zise atunci Harap-Alb; de-abia mi-i lua pe Gerilă de
ţuluc şi l-îi purta cu nasul pe la soare, doar s-a încălzi câtuşi decât şi n-a mai clănţăni
atâta din măsele, ca un cocostârc de cei bătrâncioşi, că parcă mă strânge în spate când
îl văd aşa.
Păsări-Lăţi-Lungilă se ia atunci după Harap-Alb şi pornesc ei tusşase înainte.
Şi pe unde treceau, pârjol făceau: Gerilă potopea pădurile prin ardere. Flămânzilă
21
mânca lut şi pământ amestecat cu humă şi tot striga că moare de foame. Setilă sorbea
apa de prin bălţi şi iazuri, de se zbăteau peştii pe uscat şi ţipa şarpele în gura broaştei
de secetă mare ce era pe acolo. Ochilă vedea toate cele ca dracul, şi numai îngheţai ce
da dintr-însul:
Că e laie,
Că-i bălaie;
Că e ciută,
Că-i cornută.
Mă rog, nebunii de-a lui, câte-n lună şi în stele, de-ţi venea să fugi de ele. Sau
să râzi ca un nebun, credeţi-mă ce vă spun!
În sfârşit, Păsări-Lăţi-Lungilă ademenea zburătoarele şi, jumulite, nejumulite, ţi le
păpa pe rudă, pe sămânţă, de nu se mai stăvilea nimene cu păsări pe lângă casă de
răul lui.
Numai Harap-Alb nu aducea nici o supărare. Însă, ca tovarăş, era părtaş la
toate: şi la pagubă, şi la câştig, şi prietenos cu fiecare, pentru că avea nevoie de dânşii
în călătoria sa la împăratul Roş, care, zice, cică era un om pâclişit şi răutăcios la
culme: nu avea milă de om nici cât de un câine. Dar vorba ceea: „La unul fără suflet
trebuie unul fără de lege”. Şi gândesc eu că din cinci nespălaţi câţi merg cu HarapAlb, i-a veni el vreunul de hac; ş-a mai da împăratul Roş şi peste oameni, nu tot peste
butuci, ca până atunci. Dar iar mă întorc şi zic: mai ştii cum vine vremea? Lumea asta
e pe dos, toate merg cu capu-n jos; puţini suie, mulţi coboară, unul macină la moară.
Ş-apoi acel unul are atunci în mână şi pâinea, şi cuţitul şi taie de unde vrea şi cât îi
place, tu te uiţi şi n-ai ce-i face. Vorba ceea: „Cine poate oase roade; cine nu, nici
carne moale”. Aşa şi Harap-Alb şi cu ai săi; poate-ar izbuti să ia fata împăratului Roş,
poate nu, dar acum, deodată, ei se tot duc înainte şi, mai la urmă, cum le-a fi norocul.
Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea şi vă rog să ascultaţi.
Amu Harap-Alb şi cu ai săi mai merg ei cât merg şi, într-o târzie vreme, ajung
la împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este. Şi
cum ajung, odată intră buluc în ogradă, tusşase. Harap-Alb înainte şi ceilalţi în urmă,
care de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de se târâiau aţele şi curgeau obielele după
dânşii, parcă era oastea lui Papuc Hogea Hogegarul. Şi atunci, Harap-Alb se şi
înfăţişază înaintea împăratului Roş, spunându-i de unde, cum, cine şi pentru ce anume
au venit. Împăratului i-a fost de-a mirarea, văzând că nişte golani au asemene
îndrăzneală, de vin cu neruşinare să-i ceară fata, fie din partea oricui ar fi. Dar,
nevoind a le strica inima, nu le spune nici da, nici ba, ci le dă răspuns ca să rămâie
peste noapte acolo, şi până mâine dimineaţă s-a mai gândi el ce trebuie să facă… Şi pe
altă parte, împăratul odată cheamă în taină pe un credincios al său şi dă poruncă să-i
culce în casa cea de aramă înfocată, ca să doarmă pentru veşnicie, după cum păţise şi
alţi peţitori, poate mai ceva decât aceştia.
Atunci credinciosul împăratului se duce repede şi dă foc casei celei de aramă
pe dedesubt, cu 24 de stânjeni de lemne, de se face casa roşie cum e jăraticul. Apoi,
cum înserează, vine şi pofteşte pe oaspeţi la culcare. Gerilă atunci, năzdrăvan cum era
el, cheamă pe tovarăşii săi deoparte şi le zice încetişor:
— Măi, nu cumva să vă împingă Mititelul să intraţi înaintea mea unde ne-a duce
omul ţapului celui roş, că nu mai ajungeţi să vedeţi ziua de mâine. Doar unu-i
22
împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nemaipomenită
şi milostivirea lui cea neauzită. Îl ştiu eu cât e de primitor şi de darnic la spatele
altora. Numai de nu i-ar muri mulţi înainte! să trăiască trei zile cu cea de-alaltaieri!
D-apoi fetişoara lui; a zis dracul şi s-a făcut; bucăţică ruptă tată-său în picioare, ba
încă şi mai şi. Vorba ceea: „Capra sare masa, şi iada sare casa”. Dar las’ că şi-au găsit
ei omul. De nu le-oi veni eu de hac în astă noapte, nici mama dracului nu le mai vine!
— Aşa gândesc şi eu, zise Flămânzilă; şi-a pus el, împăratul Roş, boii în cârd cu
dracul, dar are să-i scoată fără coarne.
— Ba mi se pare c-a da el şi teleagă, şi plug, şi otic, şi tot, numai să scape de noi, zise
Ochilă.
— Ia ascultaţi, măi! zise Gerilă: „Vorba lungă, sărăcia omului”. Mai bine haidem la
culcare, că ne aşteaptă omul împăratului cu masa întinsă, cu făcliile aprinse şi cu
braţele deschise. Hai! Ascuţiţi-vă dinţii şi porniţi după mine.
Şi odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap! Şi, cum ajung în dreptul uşii, se opresc
puţin. Atunci Gerilă suflă de trei ori cu buzişoarele sale cele iscusite şi casa rămâne
nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa. Apoi intră cu toţii
înlăuntru, se tologeşte care unde apucă, şi tac mă cheamă. Iară credinciosul
împăratului, încuind uşa pe din afară cu repejune, le zice cu răutate:
— Las’ că v-am găsit eu ac de cojoc. De-acum dormiţi, dormire-aţi somnul cel de
veci, că v-am aşternut eu bine! Vă veţi face scrum până mâine-dimineaţă.
Apoi îi lasă acolo şi el se duce în treaba lui. Dar HarapAlb şi cu ai săi nici nu
bindiseau de asta; ei, cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiat ciolanele şi au
început a se întinde şi a se hârjoni în ciuda fetei împăratului Roş. Ba încă Gerilă se
întindea de căldură, de-i treceau genunchile de gură. Şi hojma morocănea pe ceilalţi,
zicând:
— Numai din pricina voastră am răcit casa; căci pentru mine era numai bună, cum
era. Dar aşa păţeşti dacă te iei cu nişte bicisnici. Las’ că v-a mai păli el berechetul
acesta de altă dată! Ştii că are haz şi asta? Voi să vă lăfăiţi şi să huzuriţi de căldură,
iară eu să crap de frig. Bu…nă treabă! Să-mi dau eu liniştea mea pentru hatârul nu ştiu
cui? Acuşi vă târnâiesc prin casă, pe rudă pe sămânţă; încaltea să nu se aleagă nimica
nici de somnul meu, dar nici de al vostru.
— Ia tacă-ţi gura, măi Gerilă! ziseră ceilalţi. Acuşi se face ziuă, şi tu nu mai stincheşti
cu braşoave de-ale tale. Al dracului lighioaie mai eşti! Destul acum, că ne-ai făcut
capul călindar. Cine-a mai dori să facă tovărăşie cu tine aibă-şi parte şi poarte-ţi
portul. Că pe noi ştiu că ne-ai ameţit. Are cineva cap să se liniştească de răul tău? Iauzi-l-ăi: parcă-i o moară hodorogită. Numai gura lui se aude în toate părţile. Hojma
tolocăneşte pentru nimica toată, curat ca un nebun. Tu, măi, eşti bun de trăit numai în
pădure, cu lupii şi cu urşii, dar nu în case împărăteşti şi între nişte oameni cumsecade.
— Ia ascultaţi, măi, dar de când aţi pus voi stăpânire pe mine? zise Gerilă. Apoi nu
mă faceţi din cal măgar, că vă veţi găsi mantaua cu mine! Eu îs bun cât îs bun, dar şi
când mă scoate cineva din răbdare, apoi nu-i trebuie nici ţigan de laie împotriva mea.
— Zău, nu şuguieşti, măi Buzilă? Da’ amarnic mai eşti la viaţă; când te mânii, faci
sânge-n baligă, zise Flămânzilă. Tare-mi eşti drag!… Te-aş vârî în sân, dar nu încapi
de urechi… Ia mai bine ogoieşte-te oleacă şi mai strânge-ţi buzişoarele acasă; nu de
alta, dar să nu-ţi pară rău pe urmă, că doar nu eşti numai tu în casa asta.
23
— Ei, apoi! Vorba ceea: „Fă bine, să-ţi auzi rău”, zise Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să
intraţi aici înaintea mea, aşa mi se cade; ba încă şi mai rău decât aşa. Cine-a face de
altă dată ca mine, ca mine să păţească.
— Ai dreptate, măi Gerilă, numai tu nu te cauţi, zise Ochilă. Dar cu prujituri de-a
tale, ia acuşi se duce noaptea, şi vai de odihna noastră. Măcar tu să fii acela, ce ai
zice, când ţi-a strica cineva somnul? Ba încă ai dat peste nişte oameni ai lui
Dumnezeu, dar, să fi fost cu alţii, hei, hei! mâncai papara până acum.
— Dar nu mai tăceţi, măi? Că ia acuşi trec cu picioarele prin pereţi şi ies afară cu
acoperământul în cap, zise LăţiLungil ă. Parcă nu faceţi a bine, de nu vă mai
astâmpără dracul nici la vremea asta. Măi Buzilă, mi se pare că tu eşti toată pricina
gâlcevei dintre noi.
— Ba bine că nu! zise Ochilă. Are el noroc de ce are, dar ştiu eu ce i-ar trebui.
— Ia, să-i faci chica topor, spinarea dobă şi pântecele cobză, zise Setilă, căci
altmintrelea nici nu e de chip s-o scoţi la capăt cu buclucaşul acesta.
Gerilă, văzând că toţi îi stau împotrivă, se mânie atunci şi unde nu trânteşte o brumă
pe pereţi, de trei palme de groasă, de au început a clănţăni şi ceilalţi de frig, de sărea
cămăşa de pe dânşii.
— Na! încaltea v-am făcut şi eu pe obraz. De-acum înainte spuneţi ce vă place, că nu
mi-a fi ciudă, zise Gerilă, râzând cu hohot. Ei, apoi? Cică să nu te strici de râs!… De
HarapAlb, nu zic. Dar voi, mangosiţilor şi farfasiţilor, de câte ori îţi fi dormit în stroh
şi pe târnomată, să am eu acum atâţia bani în pungă nu mi-ar mai trebui altă! Oare nu
cumva v-aţi face şi voi, nişte feciori de ghindă, fătaţi în tindă, că sunteţi obraze
subţiri?
— Iar cauţi sămânţă de vorbă, măi Buzilă? ziseră ceilalţi. Al dracului să fii cu tot
neamul tău, în vecii vecilor, amin!
— De asta şi eu mă anin şi mă închin la cinstita faţa voastră, ca la un codru verde, cu
un poloboc de vin şi cu unul de pelin, zise Gerilă. Şi hai de-acum să dormim, mai
acuşi să ne trezim, într-un gând să ne unim, pe Harap-Alb să-l slujim şi tot prieteni să
fim; căci cu vrajbă şi urgie raiul n-o să-l dobândim.
În sfârşit, ce-or fi mai dondănit ei, şi cât or mai fi dondănit, că numai iaca se
face ziuă!… Şi atunci, credinciosul împă- ratului, crezând că s-a curăţit de oaspeţi,
vine cu gândul să măture scrumul afară, după rânduială. Şi când ajunge mai aproape,
ce să vadă? Casa cea de aramă, înfocată aşa de straşnic de cu sară, era acum toată
numai un sloi de gheaţă, şi nu se mai cunoştea pe din afară nici uşă, nici uşori, nici
gratii, nici obloane la fereşti, nici nimica; iar înlăuntru se auzea un tărăboi grozav; toţi
bocăneau la uşă cât ce puteau şi strigau cât le lua gura, zicând:
— Nu ştim ce fel de împărat e acesta, de ne lasă fără scânteie de foc în vatră, să
degerăm aicea… Aşa sărăcie de lemne nu s-a văzut nici la bordeiul cel mai sărăcăcios.
Vai de noi şi de noi, că ne-a îngheţat limba în gură şi măduva în ciolane de frig!…
Credinciosul împăratului, auzind aceste, pe de-o parte l-a cuprins spaima, iară
pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. Şi dă el să descuie uşa, nu poate; dă s-o desprindă,
nici atâta. Pe urmă, ce să facă? Aleargă şi vesteşte împăratului despre cele întâmplate.
Atunci vine şi împăratul cu o mulţime de oameni, cu cazmale ascuţite şi cu cazane
pline cu uncrop; şi unii tăiau gheaţa cu cazmalele, alţii aruncau cu uncrop pe la
ţâţânile uşii şi în borta cheii şi după multă trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid uşa
24
şi scot pe oaspeţi afară. Şi când colo, ce să vezi? Toţi erau cu părul, cu barba şi
musteţile pline de promoroacă, de nu-i cunoşteai, oameni sunt, draci sunt, ori alte
arătări. Şi aşa tremurau de tare, de le dârdâiau dinţii în gură. Iară mai ales pe Gerilă
parcă-l zghihuiau toţi dracii; pozne făcea cu buzişoarele sale, încât s-a îngrozit şi
împăratul Roş când l-a văzut făcând aşa de frumuşel.
Atunci Harap-Alb, ieşind dintre dânşii, se înfăţişază cuviincios înaintea împăratului,
zicând:
— Prea înălţate împărate! Luminarea-sa, nepotul prea puternicului Verde-împărat, ma fi aşteptând cu nerăbdare. Deacum înainte, cred că mi-ţi da fata, ca să vă lăsăm în
pace şi să ne ducem în treaba noastră.
— Bine, voinice, zise împăratul, uitându-se la dânşii cam acru oarecum; a veni ea şi
vremea aceea… Dar acum, deodată, ia să ospătaţi ceva, ca să nu ziceţi că aţi ieşit din
casa mea ca de la o casă pustie.
— Parcă v-a ieşit un sfânt din gură, luminate împărate, zise atunci Flămânzilă, că ne
ghiorăiesc maţele de foame.
— Poate ni-ţi da şi ceva de udeală, măria-ta, zise Setilă, că ne sfârâie gâtlejul de sete.
— Ia lăsaţi, măi, zise Ochilă, clipocind mereu din gene, că luminarea-sa ştie ce ne
trebuie.
— Aşa cred şi eu, zise Păsărilă, doar, de-a putere-a hi, am căzut la casă împărătescă,
să nu vă temeţi, că are înălţimea-sa atâta purtare de grijă, ca să nu fim chinuiţi cu frig,
cu foame şi cu sete.
— Mai rămâne îndoială despre asta, zise Gerilă, tremurând cumplit. Dar n-aveţi
ştiinţă că înălţimea-sa este tata flămânzilor şi al însetaţilor? Şi tocmai de asta mă
bucur şi eu, că de-abia m-oi mai încălzi oleacă bând sângele Domnului.
— Ei, tacă-vă gura de-acum! zise Flămânzilă. Destul e o măciucă la un car de oale.
Nu tot cetăraţi pe măria-sa, că om e dumnealui. Pentru nişte sărăcuţi ca noi e greu de
făcut trebi de acestea. Dar la o împărăţie, ca cum te-ar pişca un purice; nu se mai bagă
în seamă.
— Din partea mea, mâncarea-i numai o zăbavă; băuturica mai este ce este, zise
Setilă; şi aş ruga pe luminarea-sa că, dacă are de gând a ne ospăta, după cum s-a
hotărât, apoi să ne îndesească mai mult cu udeala, pentru că acolo stă toată puterea şi
îndrăzneala. Vorba ceea: „Dă-i cu cinstea, să piară ruşinea”. Dar mi se pare că ne-am
prea întins cu vorba, şi luminarea-sa nu ştie cum să ne mai intre în voie.
— Acum, de ne-ar da odată ce ne-ar da, zise Flămânzilă, căci mă roade inima de
foame ce-mi e!
— Ia mai îngăduiţi oleacă, măi, zise Ochilă, că doar nu v-au mas şoarecii în pântece.
Acuşi s-or aduce şi bucatele, şi vinul, şi numai de-aţi avea pântece unde să le puneţi.
— Îndată vi s-a aduce şi demâncare, şi băutură, zise împăratul, numai de-ţi putea
dovedi cât vă voi da eu; că de nu-ţi fi mâncători şi băutori buni, v-aţi găsit beleaua cu
mine, nu vă pară lucru de şagă!
— D e ne-ar da Dumnezeu tot atâta supărare, luminareavoastr ă, zise atunci
Flămânzilă, ţinându-se cu mâinile de pântece.
— Şi înălţimei-voastre gând bun şi mână slobodă, ca să ne daţi cât se poate mai multă
mâncare şi băuturică, zise Setilă, căruia îi lăsa gura apă, că din mâncare şi băutură,
las’ dacă ne-a întrece cineva; numai la treabă nu ne prea punem cu toţi nebunii.
25
Împăratul tăcea la toate aceste, îi asculta cu dezgust şi numai înghiţea noduri.
Dar, în gândul său: „Bine, bine! Cercaţi voi marea cu degetul, dar ia să vedem cum iţi da de fund? Vă vor ieşi ele toate aceste pe nas”. După aceea îi lasă şi se duce în
casă.
În sfârşit, nu trece mult la mijloc, şi numai iaca li se aduc 12 harabale cu pâine,
12 ialoviţe fripte şi 12 buţi pline cu vin de cel hrănit, de care, cum bei câte oleacă, pe
loc ţi se taie picioarele, îţi sclipesc ochii în cap, ţi se încleie limba în gură şi începi a
bolborosi turceşte, fără să ştii bechiu măcar. Flămânzilă şi Setilă ziseră atunci
celorlalţi:
— Măi, mâncaţi voi întâi şi beţi cât veţi putea, dar nu cumva să vă puneţi mintea cu
toată mâncarea şi băutura, c-apoi al vostru e dracul!
Atunci Harap-Alb, Gerilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă se pun ei de ospătează şi
beau cât le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoştea de unde au mâncat şi
au băut; că doar mâncare şi băutură era acolo, nu şagă; dă, ca la o împărăţie.
— Hai, ia daţi-vă deoparte, măi păcătoşilor, că numai aţi crâmpoţit mâncarea, ziseră
atunci Flămânzilă şi Setilă, care aşteptau cu neastâmpăr, fiind rupţi în coş de foame şi
de sete.
Şi atunci unde nu începe Flămânzilă a cărăbăni deodată în gură câte o haraba
de pâine şi câte o ialoviţă întreagă, şi repede mi ţi le-a înfulecat şi le-a forfecat, de
parcă n-au mai fost. Iară Setilă, dând fundurile afară la câte o bute, horp! ţi-o sugea
dintr-o singură sorbitură; şi, repede-repede, mi ţi le-a supt pe toate de-a rândul, de n-a
mai rămas nici măcar picătură de vin pe doage.
După aceea, Flămânzilă a început a striga în gura mare că moare de foame şi a
zvârli cu ciolane în oamenii împărăteşti, care erau acolo de faţă.
Iară Setilă striga şi el cât ce putea că crapă de sete şi zvârlea cu doage şi cu funduri de
poloboc în toate părţile, ca un nebun.
Împăratul atunci, auzind vuiet tocmai din casă, iese afară şi, când vede aceste,
îşi pune mâinile în cap de necaz.
— Măi, măi, măi! Aceştia-s curat sărăcie trimisă de la Dumnezeu pe capu meu, zise
împăratul în sine, plin de amărăciune. Mi se pare că, ia acum, mi-am dat şi eu peste
oameni.
Harap-Alb iese atunci din mijlocul celorlalţi şi iar se înfăţişază înaintea împăratului,
zicând:
— Să trăiţi, luminate împărate! De-acum cred că mi-ţi da fata, ca să vă lăsăm în pace
şi să ne ducem în treaba noastră, căci nepotul împăratului Verde ne-a fi aşteptând cu
nerăbdare.
— A veni ea şi vremea aceea, voinice, zise împăratul cam cu jumătate de gură. Dar ia
mai aveţi puţină răbdare, căci fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luaţi numai aşa,
cum s-ar întâmpla. Ia să mai vedem cam cum ar veni trebuşoara asta. Nu-i vorbă, de
mâncat aţi mâncat şi de băut aţi băut fiecare cât şaptesprezece. Însă de acum înainte
mai aveţi şi ceva treabă de făcut: iaca, vă dau o mierţă de sămânţă de mac, amestecată
cu una de nisip mărunţel; şi, până mâine dimineaţă, să-mi alegeţi macul de-o parte, fir
de fir, şi nisipul de altă parte; nu cumva să găsesc vreun fir de mac printre nisip sau
vreunul de nisip printre mac, că atunci am stricat pacea. Şi dacă-ţi putea scoate la
capăt trebuşoara asta, atunci oi mai vedea eu… Iară de nu, veţi plăti cu capul
26
obrăznicia ce aţi întrebuinţat faţă cu mine, ca să prindă şi alţii la minte văzând de
patima voastră.
Şi apoi, ducându-se împăratul în treaba lui, i-a lăsat să-şi bată capul cum vor
şti.
Atunci Harap-Alb şi cu ai săi au început a strânge din umere, nepricepându-se ce-i de
făcut.
— Ei, apoi şagă vă pare? Cu chiţibuşuri de aceste să ne zăbovim noi? Pâclişit om e
împăratul Roş! se vede el, zise atunci Ochilă. Eu, nu-i vorbă, măcar că e aşa de
întuneric, deosebesc tare bine firele de mac din cele de nisip. Dar numai iuţeală şi
gură de furnică ar trebui să aibi ca să poţi apuca, alege şi culege nişte flecuşteţe ca
aceste, în aşa scurtă vreme. Bine-a zis cine-a zis ca să te fereşti de omul roş, căci e
liştai dracul în picioare, acum văd eu.
Harap-Alb îşi aduce atunci aminte de aripa cea de furnică, o scoate de unde-o
avea strânsă, apoi scapără şi-i dă foc cu o bucăţică de iască aprinsă. Şi atunci, minune
mare! Numai iaca au şi început a curge furnicile cu droaia, câtă pulbere şi spuză, câtă
frunză şi iarbă; unele pe sub pământ, altele pe deasupra pământului şi altele în zbor,
de nu se mai curmau venind. Şi, într-un buc, au şi ales nisipul de-o parte şi macul de
altă parte; să fi dat mii de mii de lei, nu găseai fir de mac printre nisip sau fir de nisip
printre mac. Şi apoi, în zori de ziuă, când e somnul mai dulce, de doarme şi pământul
sub om, o mulţime de furnici de cele mărunţele au străbătut înlăuntrul palatului şi au
început a pişca din somn pe împăratul, de-l frigeau, nu altăceva. Şi văzându-se el
cuprins de aşa usturime, s-a sculat cu nepus în masă, căci nu mai era de chip să
doarmă, cum dormea alte dăţi, până pe la amiază, nesupărat de nimene. Şi, cum s-a
sculat, a şi început a căuta cu de-amănuntul prin aşternut, să vadă ce poate să fie. Dar
a găsit nimica toată, căci furnicile parcă intrară în pământ; s-au mistuit, de nu se ştie
ce s-au mai făcut.
— A dracului treabă! Uite ce blândă mi-a ieşit pe trup. Să fi fost nimica… parcă numi vine a crede. Însă mai ştiu eu?… Ori părerea mă înşală, ori s-a stricat vremea, zise
împăratul; din două, una trebuie să fie numaidecât. Dar, până una-alta, ia să mă duc
să văd: ales-au nisipul de mac acei nespălaţi, care-mi rod urechile să le dau fata?
Şi când se duce împăratul şi vede cum se îndeplinise de bine porunca lui, se umple de
bucurie… Şi, nemaiavând ce pricină să le caute, rămâne pe gânduri.
Atunci Harap-Alb iar iese din mijlocul celorlalţi şi se înfăţişază împăratului,
zicând:
— Preaînălţate împărate, de-acum cred că mi-ţi da fata, ca să vă lăsăm în pace şi să
ne ducem de unde am venit.
— A veni ea şi vremea aceea, voinice, zise împăratul, îngânând vorba printre dinţi,
dar până atunci mai este încă treabă; iaca ce aveţi de făcut: fata mea are să se culce
desară unde se culcă totdeauna, iară voi să mi-o străjuiţi toată noaptea. Şi dacă mâine
dimineaţă s-a afla tot colo, atunci poate să ţi-o dau; iară de nu, ce-i păţi, cu nime nu-i
împărţi… Înţeles-aţi?
— Să trăiţi, luminate împărate, răspunse Harap-Alb, numai de n-ar fi mai multă
întârziere, căci stăpânul mă aşteaptă şi grozavă urgie poate să cadă pe capul meu din
astă pricină.
27
— Stăpânu-tău, ca stăpânu-tău; ce ţi-a face el, asta-i deosebit de başcă, zise
împăratul, uitându-se chiorâş la dânşii. Ieie-vă macar şi pielea de pe cap, ce am eu deacolo? Însă pe mine căutaţi să nu mă smintiţi: fata şi ochii din cap, căci atâta vi-i
leacul; v-aţi dus pe copce, cu toată şmecheria voastră.
După aceasta, împăratul îi lasă încurcaţi şi se duce la ale sale.
— Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă, clătinând din cap.
— Ba încă de cei bătrâni; săgeata de noapte şi dracul cel de amiazăzi, răspunse
Ochilă. Dar nu şi-a juca el mendrele îndelung, aşa cred eu.
În sfârşit, durai-vurai, seara vine, fata se culcă şi HarapAlb se pune de strajă
chiar la uşa ei, iară ceilalţi se înşiră tot câte unul-unul până la poartă, după poruncă.
Şi, când pe aproape de miezul nopţii, fata împăratului se preface într-o păsărică şi
zboară nevăzută printre cinci străji. Dar când ajunge pe la străjerul Ochilă, el,
sireicanul, mi ţi-o vede şi dă de ştire lui Păsărilă, zicând:
— Măi, fetişoara împăratului ne-a tras butucul. A dracului zgâtie de fată! s-a prefăcut
în păsărică, a zburat ca săgeata pe lângă ceilalţi şi ei habar n-au despre asta. Ei, apoi?
Lasă-te în seama lor dacă vrei să rămâi făr’ de cap. De-acum, numai noi o putem găsi
şi aduce la urma ei. Taci molcum şi haidem după dânsa. Eu ţi-oi arăta-o pe unde se
ascunde, iară tu să mi-o prinzi cum ţi-i meşteşugul şi să-i strâmbi gâtul oleacă, să se
înveţe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete.
Şi atunci, odată şi pornesc ei după dânsa, şi nu merg tocmai mult şi Ochilă zice:
— Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo, în dosul pământului, tupilată sub umbra iepurelui;
pune mâna pe dânsa şi n-o lăsa!
Păsărilă atunci se lăţeşte cât ce poate, începe a bojbăi prin toate buruienile şi, când să
pună mâna pe dânsa, zbr! pe vârful unui munte, şi se ascunde după o stâncă.
— Iacătă-oi, măi, colo, în vârful muntelui, după stânca ceea, zise Ochilă.
Păsărilă atunci se înalţă puţin şi începe a cotrobăi pe după stânci; şi când să pună
mâna pe dânsa, zbr! şi de acolo şi se duce de se ascunde tocmai după lună.
— Măi Păsărilă, iacătă-oi, ia! colo, după lună, zise Ochilă; căci nu pot eu s-o ajung,
să-i dau o scărmănătură bună.
Atunci Păsărilă se deşiră odată şi se înalţă până la lună. Apoi, cuprinzând luna
în braţe, găbuieşte păsărica, mi ţi-o înşfacă de coadă şi cât pe ce să-i sucească gâtul.
Ea atunci se preface în fată şi strigă înspăimântată:
— Dăruieşte-mi viaţa, Păsărilă, că te-oi dărui şi eu cu milă şi cu daruri împărăteşti,
aşa să trăieşti!
— Ba că chiar că erai să ne dăruieşti cu milă şi cu daruri împărăteşti, dacă nu te
vedeam când ai paşlit-o, farmazoană ce eşti! zise Ochilă. Ştiu că am tras o durdură
bună căutându-te. Ia, mai bine hai la culcuş, că se face ziuă acuşi. Ş-apoi, ce-a mai fi
a mai fi.
Şi odată mi ţi-o înşfacă ei, unul de-o mână şi altul de cealaltă şi hai! hai, hai! în
zori de ziuă ajung la palat şi, trecând cu dânsa printre străji, o silesc să intre în odaia
ei, tot cum a ieşit.
— Ei, Harap-Alb, zise atunci Ochilă, dacă nu eram eu şi cu Păsărilă, ce făceaţi voi
acum? Iaca aşa, tot omul are un dar şi un amar; şi unde prisoseşte darul nu se mai
bagă în seamă amarul. Amar era să fie de voi, de nu eram noi amândoi. Şi cu
străjuirea voastră, era vai de pielea noastră!
28
Harap-Alb şi ceilalţi, nemaiavând ce zice, pleacă capul ruşinaţi, mulţumind lui
Păsărilă şi vestitului Ochilă, căci le-au fost ca nişte fraţi.
Şi atunci, numai iaca şi împăratul vine ca un leu-paraleu, să-şi ia fata pe seamă şi,
când o găseşte sub strajă, după cum nu se aştepta el, numa-i scânteiau ochii în cap de
ciudă, dar nu avu ce face.
Atunci Harap-Alb iar se înfăţişază înaintea împăratului, zicând:
— Luminate împărate, de-acum cred că mi-ţi da fata, ca să vă lăsăm în pace şi să ne
ducem în treaba noastră.
— Bine, voinice, zise împăratul posomorât; a veni ea şi vremea aceea. Însă eu mai
am o fată, luată de suflet, tot de o vârstă cu fata mea; şi nu e deosebire între dânsele
nici la frumuseţe, nici la stat, nici la purtat. Hai, şi dacă-i cunoaşte-o care-i a mea
adevărată, ia-ţi-o şi duceţi-vă de pe capul meu, că mi-aţi scos peri albi, de când aţi
venit. Iaca, mă duc să le pregătesc, zise împăratul. Tu vină după mine, şi, dacă-i
ghici-o, ferice de tine a fi. Iară de nu, luaţi-vă catrafusele şi începeţi a vă cărăbăni de
la casa mea, căci nu vă mai pot suferi!
Şi ducându-se împăratul, pune de piaptănă şi îmbracă la fel pe amândouă fetele
şi apoi dă poruncă să vie Harap-Alb să ghicească fata împăratului.
Harap-Alb, văzându-se pus în încurcală, nu mai ştia ce să facă şi încotro să-o dea ca
să nu greşească tocmai acum, la ducă. Şi, mai stând el pe gânduri oleacă, cum e omul
tulburat, îşi aduce aminte de aripa cea de albină şi, scoţând-o de unde-o avea strânsă,
scapără şi-i dă foc cu o bucăţică de iască aprinsă. Şi atunci, numai iaca se pomeneşte
cu crăiasa albinelor.
— Ce nevoie te-a ajuns de mine, Harap-Alb? zise ea, zburând pe umărul său. Spunemi, căci sunt gata să te slujesc.
Atunci Harap-Alb începe a-i spune toate cu de-amănuntul şi o roagă de toţi
dumnezeii ca să-i dea ajutor.
— N-ai grijă, Harap-Alb, zise crăiasa albinelor; las’ că te fac eu s-o cunoşti şi dintr-o
mie. Hai, intră în casă cu îndrăzneală, căci am să fiu şi eu pe-acolo. Şi cum îi intra,
stai puţin şi te uită la fete; şi care-i vedea-o că se apără cu năframa, să ştii că aceea
este fata împăratului.
Atunci Harap-Alb intră, cu albina pe umăr, în odaia unde era împăratul şi cu
fetele, apoi stă puţin deoparte şi începe a se uita când la una, când la alta. Şi cum sta
el drept ca lumânarea şi le privea, cu băgare de seamă, crăiasa albinelor zboară pe
obrazul fetei împăratului. Atunci ea, tresărind, odată începe a ţipa şi a se apăra cu
năframa, ca de un duşman. Lui Harap-Alb atâta i-a trebuit: îndată face câţiva paşi
spre dânsa, o apucă frumuşel de mână şi zice împăratului:
— Luminarea-voastră, de-acum cred că nu mi-ţi mai face nici o împiedicare, pentru
că am adus întru îndeplinire tot ceea ce ne-aţi poruncit.
— Din partea mea poţi s-o iei de-acum, Harap-Alb, zise împăratul, ovilit şi sarbăd la
faţă de supărare şi ruşine; dacă n-a fost ea vrednică să vă răpuie capul, fii măcar tu
vrednic s-o stăpâneşti, căci acum ţi-o dau cu toată inima.
Harap-Alb mulţumeşte atunci împăratului şi apoi zice fetei: — De-acum putem
să mergem, căci stăpânu-meu, luminarea-sa nepotul împăratului Verde, a f i
îmbătrânit aşteptându-mă.
29
— I a mai îngăduieşte puţin, nerăbdătorule, zise fata împăratului, luând o turturică în
braţe, spunându-i nu ştiu ce la ureche şi sărutând-o cu drag; nu te grăbi aşa, HarapAlb, că te-i pripi. Stai, că mai ai şi cu mine oleacă de vorbă: înainte de pornire,
trebuie să meargă calul tău şi cu turturica mea să-mi aducă trei smicele de măr dulce
şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete. Şi de-a veni turturica mea
înainte cu smicelele şi apa, ia-ţi nădejdea despre mine, căci nu merg, ferească
Dumnezeu! Iară de-i avea noroc şi-a veni calul tău mai întâi şi mi-o aduce cele
poruncite, să ştii că merg cu tine, oriunde mi-i duce; s-a mântuit socoteala.
Şi atunci, odată pornesc şi turturica şi calul, fugind pe întrecute, când pe sus, când pe
jos, după cum cerea trebuinţa.
Dar turturica, fiind mai uşoară, ajunge mai înainte; şi pândind tocmai când era
soarele în cruce, de se odihneau munţii numai pentru o clipită, se repede ca prin foc şi
ia trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă, şi apoi ca fulgerul se întoarce
înapoi. Şi, când pe la poarta munţilor, calul îi iese înainte, o propeşte în cale şi o ia cu
măgulelile, zicându-i:
— Turturică-rică, dragă păsărică, adă la mine cele trei smicele de măr dulce, apa cea
vie şi cea moartă, şi tu du-te înapoi de-ţi ia altele şi mi-i ajunge pe drum, căci eşti mai
sprintenă decât mine. Hai, nu mai sta la îndoială şi dă-mi-le, căci atunci are să fie
bine şi de stăpânu-meu, şi de stăpână-ta, şi de mine, şi de tine; iară de nu mi li-i da,
stăpânu-meu Harap-Alb este în primejdie, şi de noi încă n-are să fie bine.
Turturica parcă n-ar fi voit. Dar calul n-o mai întreabă de ce-i e cojocul; se
repede şi-i ia apa şi smicelele cu hapca şi apoi fuge cu dânsele la fata împăratului şi i
le dă, de faţă cu Harap-Alb. Atunci lui Harap-Alb i s-a umplut inima de bucurie.
Vine ea şi turturica mai pe urmă, dar ce-ţi e bună? — Alei, ţolină ce-mi eşti, zise fata
împăratului; da’ bine m-ai vândut. Dacă e aşa, hai, porneşte chiar acum la împăratul
Verde şi vesteşte-i că venim şi noi în urmă.
Atunci turturica porneşte. Iară fata împăratului îngenunche dinaintea tătâne-său
şi zice:
— Binecuvântează-mă, tată, şi rămâi sănătos! Se vede că aşa mi-a fost sortit şi n-am
ce face; trebuie să merg cu HarapAlb, şi pace bună!
După aceasta, îşi ia cele trebuitoare la drum, apoi încalecă şi ea pe un cal
năzdrăvan şi stă gata de pornire. Iară HarapAlb, luându-şi oamenii săi, încalecă şi el
şi pornesc spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult
mai este.
Mers-au ei şi zi şi noapte, nu se ştie cât au mers; şi, de la un loc, Gerilă,
Flămânzilă şi Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi năzdrăvanul Ochilă se opresc cu toţii în
cale, se opresc şi zic cu jale:
— Harap-Alb, mergi sănătos! De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci şi răul câteodată
prinde bine la ceva.
Harap-Alb le mulţumeşte ş-apoi pleacă liniştit. Fata vesel îi zâmbeşte, luna-n
cer a asfinţit. Dar în pieptul lor răsare… Ce răsare? Ia, un dor; soare mândru, luminos
şi în sine arzător, ce se naşte din scânteia unui ochi fermecător!
Şi mai merg ei cât mai merg, şi de ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se
tulburau minţile, uitându-se la fată şi văzând-o cât era de tânără, de frumoasă şi plină
de vină-ncoace.
30
Sălăţile din Grădina Ursului, pielea şi capul cerbului le-a dus la stăpânu-său cu
toată inima. Dar pe fata împăratului Roş mai nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de
dragostea ei. Căci era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineţii,
dezmierdat de cele întâi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului şi neatins de
ochii fluturilor. Sau, cum s-ar mai zice la noi în ţărăneşte, era frumoasă de mama
focului; la soare te puteai uita, iar la dânsa ba. Şi de-aceea Harap- Alb o prăpădea din
ochi de dragă ce-i era. Nu-i vorbă, şi ea fura cu ochii, din când în când, pe Harap-Alb,
şi în inima ei parcă se petrecea nu ştiu ce… poate vreun dor ascuns, care nu-i venea al spune. Vorba cântecului:
Fugi de-acole, vină-ncoace!
Şezi binişor, nu-mi da pace!
sau mai ştiu eu cum să zic, ca să nu greşesc? Dar ştiu atâta, că ei mergeau fără a simţi
că merg, părându-li-se calea scurtă şi vremea şi mai scurtă; ziua ceas şi ceasul clipă;
dă, cum e omul când merge la drum cu dragostea alăturea.
Nu ştia sărmanul Harap-Alb ce-l aşteaptă acasă, căci nu s-ar mai fi gândit la de-alde
acestea.
Însă vorba cântecului:
De-ar şti omul ce-ar păţi,
Dinainte s-ar păzi!
Dar iaca ce m-am apucat de spus. Mai bine vă spuneam că turturica ajunsese la
împăratul Verde şi-l înştiinţase că vine şi Harap-Alb cu fata împăratului Roş.
Atunci împăratul Verde a şi început a face pregătire, ca pentru o fată de împărat, dând
şi poruncă să le iasă întru întâmpinare. Iară Spânul icnea în sine şi se gândea numai la
răzbunare.
În sfârşit, mai merge Harap-Alb cu fata împăratului cât mai merge, şi de la o
vreme ajung şi ei la împărăţie.
Şi, când colo, numai iaca ce le ies înainte împăratul Verde, fetele sale, Spânul
şi toată curtea împărătească, ca să-i primească. Şi văzând Spânul cât e de frumoasă
fata împăratului Roş, odată se repede să o ia în braţe de pe cal. Dar fata îi pune atunci
mâna pe piept, îl brânceşte cât colo şi zice:
— Lipseşte dinaintea mea, Spânule! Doar n-am venit pentru tine, ş-am venit pentru
Harap-Alb, căci el este adevăratul nepot al împăratului Verde.
Atunci împăratul Verde şi fetele sale au rămas încremeniţi de ceea ce au auzit.
Iar Spânul, văzând că i s-a dat vicleşugul pe faţă, se repede ca un câine turbat la
Harap-Alb şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş, zicând:
— Na! aşa trebuie să păţească cine calcă jurământul! Dar calul lui Harap-Alb îndată
se repede şi el la Spân şi-i zice:
— Pân-aici, Spânule! Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în
înaltul cerului, şi apoi, dându-i drumul de-acolo, se face Spânul până jos praf şi
pulbere. Iară fata împăratului Roş, în vălmăşagul acesta, repede pune capul lui HarapAlb la loc, îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă
moartă, să stea sângele şi să se prindă pielea, apoi îl stropeşte cu apă vie, şi atunci
Harap-Alb îndată învie şi, ştergându-se cu mâna pe la ochi, zice suspinând:
31
— Ei, da’ din greu mai adormisem! — Dormeai tu mult şi bine, Harap-Alb, de nu
eram eu, zise fata împăratului Roş, sărutându-l cu drag şi dându-i iar paloşul în
stăpânire.
Şi apoi, îngenunchind amândoi dinaintea împăratului Verde, îşi jură credinţă
unul altuia, primind binecuvântare de la dânsul şi împărăţia totodată.
După aceasta se începe nunta, ş-apoi, dă Doamne bine!
Lumea de pe lume s-a strâns de privea,
Soarele şi luna din cer le râdea.
Ş-apoi fost-au fost poftiţi la nuntă: Crăiasa furnicilor, Crăiasa albinelor şi
Crăiasa zânelor, minunea minunilor din ostrovul florilor!
Şi mai fost-au poftiţi încă: crai, crăiese şi-mpăraţi, oameni în seamă băgaţi, şun păcat de povestar, fără bani în buzunar. Veselie mare între toţi era, chiar şi
sărăcimea ospăta şi bea!
Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi
mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă.


Share on:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

seventeen − 12 =