Produse pe baza de miere

Share on:
  •  
  •  
  •  
  •  

Albina este una dintre cele mai extraordinare creaturi din lumea insectelor. Sistemul social complex al stupului de albine care organizeaza pana la 40.000 de indivizi intr-o singura unitate activa a fascinat omenirea de secole.

Corpul albinei este relativ delicat, durata de viata este scurta si dusmanii naturali sunt multi. Totusi, albinele nu par sa tina seama de toate acestea atunci cand cara in fiecare zi uriasele transporturi de polen si nectar din flori pana la stup, astfel ca urmatoarele generatii de albine sa poata aparea.

Albinele de orice fel apartin unui ordin de insecte numit Hymenoptera, care inseamna „aripi membranate”. Acest ordin, cuprinzand in jur de 100.000 de specii, include si viespile, furnicile, mustele. Din cele 25.000 de specii de albine descoperite (in fiecare an fiind descoperite altele), majoritatea sunt albine solitare, majoritatea depunandu-si ouale in tunele pe care le excaveaza chiar ele. In cazul anumitor specii, un numar mic de femele pot imparti un singur sistem de tunele, iar in alte cazuri, se poate crea o oraganizatie semi-sociala care presupune o ordine ierarhica intre femele. Aceste albine asigura aprovizionarea cu hrana (miere si polen) pentru larve, dar nu exista o hranire progresiva a larvelor de catre albinele adulte. Albinele sociale se grupeaza in colonii conduse de o singura femela fertila, REGINA, care este, in general, singura care depune oua din colonie. Alergatura dupa nectar si alte sarcini, cum ar fi hranirea reginei si a larvelor, curatarea celulelor si curatirea resturilor sunt indeplinite de o casta de femele, numite MUNCITORI. Mierea si polenul este depozitat si larvele sunt asezate in celule facute din ceara secretata de albinele-lucratoare.

O colonie obisnuita poate numara cateva zeci de mii de indivizi si pot trai mai multi ani.
Subfamilia de albine Apinae (sau albinele de stup-domestice?) cuprinde un singur gen, Apis, care este caracterizat de construirea unor structuri verticale de celule hexagonale asezate bilateral pe un suport plan, folosind numai ceara secretata de albinele lucratoare. Celulele sunt multifunctionale, fiind folosite in mod repetat pentru cresterea larvelor si pentru pastrarea mierii si polenului. Hranirea progresiva a larvei este indeplinita de catre albinele tinere cu hrana produsa de glande aflate in capul albinei, din miere si polen.

Atributul principal al albinelor, care le-a fost esential pentru evolutia speciei este comportarea lor de grup. Genul Apis a putut, astfel, sa colonizeze o larga varietate de medii, variind de la cel tropical pana la cel rece-temperat.

S-a stabilit de specialisti ca albinele au evoluat din viespi salbatice pradatoare care au prins gustul pentru nectar si s-au hotarat sa devina pana la urma vegetariene, cu toate dovezi fosilice sunt prea putine. Cu toate acestea, este clar ca albinele exista pe planeta noastra cam din aceleasi timpuri de cand au inceput sa infloreasca primele plante, in perioada Cretacica, cu aproximativ 100 de milioane de ani in urma.

Cea mai veche albina fosilizata care s-a descoperit a fost o specie numita Trigona prisca, gasita in New Jersey, USA, si care dateaza de 96-74 milioane ani. Nu se distinge de Trigona moderna in nici un fel. Este posibil, deci, ca predecesorii albinelor sa fi trait i nacea perioada, insa fosile ale adevaratului gen Apis au fost descoperite pentru prima data in Germania de Vest. Aceasta fosila se estimeaza ca ar fi trait acum 22-25 milioane de ani (in Miocenul tarziu, cu 12 milioane de ani in urma). Exemplarul descoperit seamana cu genul Apis dorsata, dar este mult mai mic, cam de dimensiunile actualei mellifera.

Este posibil, deci, ca Apis florea si Apis dorsata sa fi existat ca specii separate cu multe milioane de ani in urma, in perioada Oligocenului. Nu a fost posibil sa se estimeze cand au aparut primele albine de specia Mellifera/Cerana. Este posibil ca acestea sa fi capatat identitati separate in timpul perioadei tarzii a erei Tertiar. Cele doua specii au fost, se pare, separate din punct de vedere fizic, in timpul ultimei glaciatiuni si nu a mai existat un contact intre ele, decat aceala produs de interventia umana, in timpurile noastre. In perioada post glaciara, Mellifera si Cerana (ca si Dorsata si Florea, dar la un nivel mai mic), au avut evolutii geografice similare ca subspecii sau rase.

Alta caracteristica importanta a albinelor este comunicarea informatiilor despre sursele de hrana. Aceasta comunicare este facuta prin intermediul „limbajului dansului”. Raspandirea foarte exacta a informatiei privind directia si distanta pana la sursele de hrana duce la o exploatare deosebit de eficienta a acestora.

Desi reprezentantele majoritatii tipurilor de albine au fost indigene pe toate continentele, albinele apartinand genului Apis sunt originare din „Lumea Veche”, mai exact Asia, Africa si Europa, aparand mult mai tarziu si in alte regiuni ale lumii. Acest gen este format din patru specii:
– Apis Florea, albina mica
– Apis Dorsata, albina uriasa
– Apis Cerana, albina estica
– Apis Mellifera, albina vestica

Din vechime mierea a fost folosită pentru tratarea rănilor şi a plăgilor supurate. În zilele noastre chirurgul I. Kritski a obţinut rezultate bune tratând cu o pomadă de miere şi ulei 48 cazuri cu plăgi supurate şi suprafeţe necrozate. El  notează că după 5 zile de tratament s-a constatat la 90% din bolnavi o rapidă vindecare.

În afecţiunile digestive şi gastro-intestinale mierea s-a dovedit un bun remediu stimulând activitatea intestinului – având în acest sens un efect mai bun decât al fructelor – favorizând eliminarea substanţelor toxice din organism. Ea are şi un efect diuretic influenţând in mod deosebit rinichiul. Folosită în tratarea ulcerului stomacal mierea a dus la dispariţia durerilor, senzaţiilor de arsură, greţurilor, observându-se în acelaşi timp o creştere a valorilor hemoglobinei sanguine. Efecte benefice s-au constat şi în afecţiunile cardio-vasculare.(Informaţii preluate din Produsele albinelor în sprijinul sănătăţii omului  de Constantin Hristea şi dr. Mircea Ialomiteanu, Bucureşti, 1972)

Preparat chinezesc din usturoi şi produse apicole pentru prevenirea şi combaterea sclerozei şi a altor afecţiuni cardiovasculare                 

Este un preparat natural bazat pe o tinctură pregătită din usturoi (extras cu o soluţie hidroalcoolică concentrată), cu adaos de miere şi extract de propolis utilizată preventiv şi curativ în prevenirea sclerozei şi a altor boli de uzură.

A. Materii prime necesare.

  1. pentru repararea maceratului de usturoi în alcool:

– usturoi (bulbi, căţei, curăţaţi şi tocaţi) 125 g   

– alcool 96°, 125 g din  această cantitate, după 10 – 15 zile de macerare se obţine prin strecurare şi presare 175 g macerat usturoi în alcool.

  1. pentru obţinerea extrasului moale de propolis:

– propolis brut, natural fără impurităţi 43 g  

– alcool 96°, 57 g. Se dizolvă, prin amestec, propolisul în alcool de 96° şi se evaporă alcoolul până se obţine o pastă moale cântărind aproximativ 50 g extras de propolis sub formă de pastă. Pentru a obţine un extras alcoolic în concentraţie de 30% se procedează astfel:           – din extrasul de propolis sub formă de pastă se iau 30 g şi se amestecă cu 70 g alcool 96° din care după omogenizare prin amestec, folosim 25 g pentru o doză de tratament.

  1. miere de salcâm -50 g.

B. Modul de preparare a unei doze de tratament pentru 100 de zile = 250 ml preparat (cca 3000 de picături).

  • se amestecă: maceratul de usturoi rezultat ————175 g

  • extras alcoolic de propolis în concentraţie 30% ——25 g

  • miere de salcâm ——————————————-50 g

        Total preparat :————————————————250 g

Această cantitate echivalează cu 2700 – 3000 picături necesare unui tratament pentru o perioadă de 100 de zile ( fără întrerupere ).

                   

C. Mod de administrare

                    Preparatul se administrează timp de 100 de zile neîntrerupt după următoarea schemă:

Zile de tratament                   1  2  3   4    5    6    7    8   9   10   11   12   13   14  15     16

Doza de picături la fiecare masă

Dimineaţa

 1  4  7  10  13  15  12   9   6    3    25    1     4     7   10     13

Prânz

 2  5  8  11  14  14  11   8   5    2    25    2     5     8   11      14

Seara

 3  6  9  12  15  13  10   7   4    1    25    3     6     9   12      15

                    Picăturile se administrează în puţină apă (o linguriţă) dimineaţa, la prânz şi seara, cu o jumătate de oră înainte de mese. Se  respectă doza de picături diferenţiată pentru fiecare masă, potrivit schemei. La fiecare administrare se agită flaconul, înainte de a trage cu pipeta preparatul.

– după 100 de zile de tratament continuu, cu doza variabilă din schemă, se face o pauză de 60 de zile după care se poate reîncepe tratamentul (de întreţinere).

În a 11- a zi de la începerea tratamentului se administrează doza record de câte 25 picături atât dimineaţa cât şi la prânz şi seara. După a 11 – a zi de tratament se repetă exact după schema din prima zi, respectându-se ordinea de administrare cantitativă  şi continuându-se tratamentul  până la terminarea preparatului obţinut din reţeta menţionată mai sus. (Preluat din Reţete de preparate apiterapeutice şi alimentare luate din medicina populară, în Almanahul stuparului 1984, pag. 199)

Miere de albineCulinarCocktail-uri

 


Share on:
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

10 − one =